În general, timpul este perceput ca un element în continuă mişcare, într-un singur sens. Pe axa temporală un eveniment se poate raporta la un alt eveniment ca precedent, simultan sau posterior. De aceea, deixisul temporal este perceput analog cu cel spaţial, putându-se spune despre un eveniment că s-a petrecut înainte sau după.
Există două modalităţi de reprezentare a trecerii timpului în funcţie de care raporturile dintre evenimente vor fi diferite. Una ar fi când lumea este considerată o constantă, iar timpul curge prin lume, dinspre viitor spre trecut. Alta ar fi când timpul este considerat constant, iar lumea trece prin timp dinspre trecut spre viitor. Pe baza acestor două moduri de percepere a timpului, fiecare poate selecta modul de raportare la timp. Însa, nu toate limbile au dezvoltat ambele sisteme de percepţie a timpului, prin urmare modul de raportare la timp se va face doar dintr-o singură perspectivă. De exemplu, când elementul „lumea” este considerat constant, referirile la timp se vor face cu „săptămâna care vine” sau „săptămâna trecută”. Când „timpul” este considerat elementul constat, se vor folosi referinţe la timp precum week ahead. Limba română a dezvoltat modalitatea de percepere a trecerii timpului luând „lumea” ca element constant. De aceea, în limba română referenţialitatea temporală se poate face doar într-un singur mod, neputându-se folosi sintagme precum „luna din faţă” pentru a se referi la viitor. Limba japoneză, ca şi limba română, a dezvoltat doar modalitatea de percepere a trecerii timpului considerând „lumea” element constant: rai shū „săptămâna care vine”.
O limbă care să dezvolte ambele sisteme de percepere a trecerii timpului ar fi limba engleză, ce permite referirea la viitor prin sintagmele week ahead, când timpul este considerat elementul constat, şi next week, când „lumea” este considerată ca elementul constant.
În afară de sintagmele ce fac referenţialitatea temporală, mai putem distinge: elementele ce fac referire la un punct din timp concret, fără durată de desfăşurare precum sanji „ora trei”, elemente ce fac referire la perioade de timp hiru „prânz”, la care se poate face referinţă doar la punctul de începere sau de sfârşit Hiru no ato „după prânz”. Se pot distinge elemente deictice temporale ce fac referire la perioade de timp cu durată fixă hi, „zi”, shū, „săptămână”, ghetu, „lună” de acele elemente deictice temporale cu perioadă determinată, dar cu regularitate ciclică stabilită calendaristic precum jyūgatsu, „octombrie”.
Referenţialitatea deicticelor temporale este realizată în vorbire prin trei categorii gramaticale distincte. Prima ar fi prin demonstrativele din seria ko-, so-, a-, do- după cum am prezentat în secţiunea 2.2. A doua categorie ce realizează referenţialitatea elementului temporal este timpul gramatical al verbelor, cel mai important, deoarece face distincţia între trecut, prezent şi viitor, iar ultima categorie sunt elementele lexicale ce sunt deictice prin natura şi sensul lor.
Asemănător cu deixisul spaţial, deixisul temporal are două demonstrative în opoziţie unul faţă de celălalt: „acum” ce se referă la un timp proximal şi „atunci” ce se referă la un timp distant. În limba romană, precum şi în limba engleză, adverbele care se referă la timpul distant „atunci” then, nu oferă nici o informaţie legată de anterioritatea sau posterioritatea momentului, adică nu sunt specializate în a desemna viitorul sau trecutul. Există limbi care fac diferenţa între referinţa unui timp distant, trecut sau viitor.
Spre deosebire de limbile română şi engleză, japoneza nu are adverbe temporale. Pentru a desemna timpul proximal se foloseşte substantivul ima care înseamnă „acum”, iar pentru desemnarea unui timp distant se folosesc demonstrativele sono şi ano, împreună cu substantivul toki „timp”. După cum se poate observa, se apelează la seria deictică ko-, so-, a-, do-. Substantivul ima va fi la concurenţă cu demonstrativul kono toki, dar al doilea are o utilizare generică ce nu va desemna decât noţiunea de „acum, momentul de faţă”.

(55) 今 ぼうしを かぶって 下さい。
Ima bōshi o kabutte kudasai.
acum pălărie AC a pune pe cap –te va rog.
„Acum vă rog să vă puneţi pălăriile pe cap.”

(56) この時 カメラがあれば 良かった。
Kono toki kamera ga areba yokatta.
în momentul acest aparat de fotografiat NOM a avea COND bine PERF
„Ce bine ar fi fost daca aş fi avut aparatul de fotografiat în momentul acesta.”

Lingvistul Fujioka Katsuji (1872-1935) scoate în evidenţă 14 caracteristici ale familiei uralo-altaice si afirma:

limba japoneză trebuie mai întâi văzută ca parte integrantă a familiei uralo-altaice, ca prioritate în încercarea de a o raporta teoriei de apartenenţă la familia indo-germanică

Cele 14 trăsături caracteristce, care ar demonstra că japoneza aparţine familiei uralo-altaică, sunt:
1. nu există secvenţe consonantice care să apară în poziţia iniţială a cuvântului ;
2. nu există cuvinte autohtone care să conţină sunetul ‘r’ in poziţia iniţială a cuvântului;
3. există armonie vocalică ;
4. nu există articol ;
5. nu există gen gramatical;
6. inflexiunile verbale sunt exprimate prin sufixe ;
7. există numeroase tipuri de terminaţii verbale ;
8. declinarea se realizează prin particule ;
9. se folosesc particule post poziţie ;
10. pentru posesie se foloseşte verbul existenţial ‘a fi’ şi nu ‘a avea’;
11. în construcţiile comparative este folosit ablativul ‘faţă de’ în loc de ‘de cât’;
12. în construcţiile interogative se utilizează o particulă specifică, plasată la sfârşitul propoziţiei ;
13. conjuncţiile nu sunt utilizate pe o scară largă ;
14. modificatorii precedă partea modificată, iar complementul este plasat înaintea verbului .

Contextul comunicării trebuie să aibă şi o localizare spaţială. Identificarea locaţiei spaţiale se face prin referire la locaţia locutorului. Se poate determina locaţia şi prin referire la locaţia alocutorului. Astfel, sunt relevante raporturile de distanţă (apropiere / depărtare) faţă de participanţi, cât şi poziţia relativă a acestora.
În limba română, de cele mai multe ori, adverbele de loc „aici” şi „acolo” codifică parametrul care indică distanţa faţă de locutor. Există forme specializate precum adverbul „într-acolo”, ce cuprinde în sine ideea de mişcare dinspre locutor, sau adverbul „încoace”, care include în sensul său apropierea de locutor. Diferenţierea „aici / acolo” este făcută doar din punct de vedre al distanţei faţă de locutor. În limba japoneză informaţiile exprimate de deixisul spaţial oferă mult mai multe detalii despre situarea în spaţiu a locutorului, cât şi despre cea a alocutorului. Referinţa spaţială este făcută tot din punct de vedere al locutorului, dar este luată în calcul şi distanţa faţă de alocutor. Dacă locutorul se referă la spaţiul în care se află, spaţiul apropiat lui, se foloseşte adverbul koko „aici”. Pentru spaţiul depărtat de locutor, dar apropiat de alocutor se foloseşte soko „acolo” iar pentru spaţiul depărtat atât de locutor cât şi de alocutor se foloseşte asoko. După cum am văzut, în limba română există unele elemente deictice ce cuprind în sensul lor noţiunea de direcţie, iar în limba japoneză regăsim corespondentele acestora, dar diferenţiate pe trei niveluri: kochira, sochira, achira.
În limba japoneză diferenţierea pe trei niveluri a distanţei faţă de locutor, cât şi faţă de alocutor se face cu ajutorul seriei ko-, so-, a- do-. Acestea nu sunt pronume de sine stătătoare. Prin combinare acestea pot deveni pronume demonstrative, adverbe, adverbe de direcţie cu două forme (formală şi informală).

Seria ko-, so-, a-, do-, poate encaoda informaţii pentru toate tipurile de deixis, uneori având şi valoare anaforică. Informaţia encodată de aceste serii este mereu aceeaşi şi ţine de distanţa spaţială, temporală sau de cea socială a locutorului şi a alocutorului faţă de referent. O interpretare simplă ar fi că ko- reprezintă zona din imediata vecinătate a locutorului, so- este zona relativ depărtată de locutor, dar mai apropiată de alocutor iar zona a- este zona cea mai depărtată. În continuare vom folosi graficul (44) pentru a stabili relaţiile dintre locutor, alocutor şi ko-, so-, a-. Considerând că locutorul şi alocutorul sunt într-o relaţie de opoziţie şi nu pot fi incluşi în aceeaşi zonă, (44 1.), pentru exprimarea deicticelor, indiferent de natura lor, locutorul va folosi ko- pentru cele aflate în apropierea sa şi so- pentru cele mai apropiate de alocutor. Pentru restul elementelor ce nu intra în zona de relaţie dintre locutor şi alocutor se va folosi a- . Însă, această teorie nu satisface toate situaţiile de comunicare, astfel că, în cazul în care doar locutorul este în centrul deictic, acesta va folosi alte reguli de referire. Precum în graficul (44 2.a) locutorul va folosi pentru imediata sa apropiere ko- iar pentru depărtare şi restul va folosi so-. Trebuie adăugat şi cazul în care locutorul şi alocutorul formează o entitate comună wareware „noi”, exemplul (44 2.b), caz în care locutorul va trata tot ce ţine de apropierea sa şi a alocutorului cu ko-, care este distant, atât faţă de el, cât şi faţă de alocutor cu so- iar ce este cel mai îndepărtat cu a- . Definiţia finală, unanim acceptată a deicticelor ko-, so-, a- este reprezentată în exemplul (44 3.).

Verbele de dare-primire cu direcţie determinată, ca ageru, kureru sau morau, au o utilizare condiţionată de rolul participanţilor la actul comunicativ, mai exact de caracteristicile legate de coordonatele deictice. Prin selectarea unuia dintre aceste verbe, autorul enunţului comunică o informaţie nouă legată de direcţia acţiunii, cât şi stabilirea rolurilor între participanţi. Autorul enunţului nu trebuie să fie mereu subiectul acestuia. Faţă de limba română, după cum se poate vedea, în limba japoneză verbului „a da” îi corespund două verbe: ageru şi kureru. Ambele înseamnă „a da”, însă, în funcţie de verbul selectat, intervin restricţii din punct de vedere al rolurilor persoanelor participante, cât şi al persoanei care poate luat rolul de beneficiar sau de subiect al verbului. Cele două diferenţe care determină folosirea unuia dintre cele două verbe sunt: locutorul este subiectul verbului şi alocutorul este beneficiarul acţiunii verbului. Folosirea selectivă a unuia dintre verbe determină restricţii ce ţin de deixisul personal. Aceste restricţii permit doar anumitor categorii a persoanei gramaticale să ocupe locul subiectului sau pe cel al beneficiarului. Acest lucru este determinat de ierarhia persoanei gramaticale: persoana I > persoana a II-a > persona a III-a. Pe scurt, această restricţie impusă de deixisul personal indică ce persoană gramaticală poate ocupa rolul de subiect şi pe cel de beneficiar în enunţul cu aceste verbe.
Verbul ageru, care este cel mai apropiat ca sens şi ca nuanţă de verbul din română „a da”, poate avea ca subiect persoana I, adică locutorul, iar ca beneficiar al acţiunii verbului persoana a II-a sau persoana a III-a, precum în exemplul (28) şi respectiv (29).

(28) 私が あなたに 本を あげる。
Watashi ga anata ni hon o ageru.
eu NOM tu DAT carte AC a da.
„Eu îţi dau ţie o carte.”

(29) 私が 彼に 本を あげる。
Watashi ga kare ni hon o ageru.
eu NOM el DAT carte AC a da.
„Eu îi dau lui o carte”

Subiectul verbului poate fi persoana a II-a gramaticală, iar beneficiarul persoana a III-a.

(30) あなたが　彼に　本を あげる。
Anata ga kare ni hon o ageru
tu NOM el DAT carte AC a da.
„Tu îi dai lui o carte”

Subiectul verbului poate fi persoana a III-a gramaticală, iar beneficiarul tot persoana a III-a.

(31) 彼が　田中さんに　本を あげた。
Kare ga Tanaka-san ni hon o ageta.
el NOM Tanaka DAT carte AC a da PERF
„El i-a dat domnului Tanaka o carte.”

Restul combinaţiilor posibile între rolurile persoanelor gramaticale sunt incorecte.

(32) ＊あなたが　私に　本を あげる。
*Anata ga watashi ni hon o ageru.
*tu NOM eu DAT carte AC a da.
„Tu îmi dai mie o carte.”

(33) ＊彼が　私に　本を あげる。
*Kare ga watashi ni hon o ageru.
*el NOM eu DAT carte AC a da.
„El îmi dă mie o carte.”

(34) ＊彼が　あなたに　本を あげる。
*Kare ga anata ni hon o ageru.
*el NOM tu DAT carte AC a da.
„El îţi dă ţie o carte.”

Aceste restricţii respectă regula ierarhiei persoanelor gramaticale, cea mai puternică fiind persoana I, iar cea mai slabă fiind persoana a III-a. Putem evidenţia mai bine acest lucru cu ajutorul graficului (35), ce reprezintă axul ierarhic al celor trei persoane gramaticale, în partea dreaptă fiind limita superioară. Dacă atribuim unei persoane gramaticale rolul de subiect, pentru ca enunţul să fie corect, rolul beneficiarului poate fi luat doar de persoanele din partea stângă, cele inferioare pe axul ierarhic.

(35)

Grafic verbe dare primire

Verbul kureru este folosit pentru completarea paradigmei verbului ageru. Prin urmare, combinaţiile ce nu sunt acceptate la verbul ageru vor avea corespondent prin folosirea verbului kureru. După cum am văzut în exemplul (32), verbul ageru nu poate avea subiectul persoana a II-a gramaticală, iar beneficiarul persoana I. Însă, prin folosirea verbului kureru în locul verbului ageru, subiectul poate fi persoana a II-a gramaticală iar beneficiarul persoana I gramaticală.

Restricţii impuse în limba japoneză de deixisul personal şi social

Deixisul social impune o serie de restricţii în cadrul elementelor ce pot fi utilizate într-un enunţ. Factorul social major ce determină aceste restricţii este ideologia japoneză reprezentată de uchi şi soto. Pe acest criteriu se face o deosebire strictă între statutul social ierarhic dintre locutor şi alocutor, elementele utilizate în situaţia vorbirii schimbându-se în funcţie de apartenenţa alocutorului la cadrul uchi sau soto. Această deosebire se stabileşte şi faţă de referent, luându-se în considerare şi apartenenţa persoanei care nu este de faţă, dar despre care se vorbeşte la cadrul uchi sau soto. De exemplu, în cadrul familial, care ţine de cadrul uchi, dacă vorbirea are loc între tată şi fiu şi se face referire la mamă, locutorul fiind fiul, acesta va folosi pentru exprimarea referentului forma onorifică o-kāsan:

(14) お母さんと　買い物に　行った。
O-kāsan to kaimono ni itta.
mama ONOR şi cumpărături ALL a merge PERF
„Am mers cu mama la cumpărături.”

Îmsă în cazul în care interlocutorul este o persoană care aparţine cadrului soto, iar locutorul rămâne tot fiul, referentul va fi marcat prin haha:

(15) 母と　買い物に　行った。
Haha to kaimono no itta.
mama şi cumpărături ALL a merge PERF
„Am mers cu mama la cumpărături.”

Motivul acestei restricţii poate fi explicat prin relaţia socială de apartenenţă a cadrului uchi sau soto. Spaţiul denumit uchi este cadrul familial, cadrul relaţiilor de rudenie şi eventual al prietenilor foarte apropiaţi. Însă, şi în cadrul acestui micro-sistem relaţiile ierarhice rămân valabile. De aceea, în exemplul (14), când locutorul era fiul, iar alocutorul tatăl, locutorul face referire din punctul său de vedere la mama sa, care îi este superioară pe scara ierarhică. Astfel, referenţialitatea trebuie făcută în registrul onorific.
În cazul (15), când alocutorul aparţine cadrului soto, iar locutorul vorbeşte despre cineva din cadrul său uchi, elementul referenţial va fi la forma neutră, exprimat prin termenul generic haha, indiferent dacă interlocutorul îi este inferior, egal sau superior locutorului. Dacă alocutorul este superior locutorului, acest lucru trebuie evidenţiat prin forma de politeţe a verbului. Prin urmare, deixisul social este forma de politeţe a verbului:

(16) 母と 買い物に 行きました。
Haha to kaimono ni ikimashita.
mama şi cumpărături ALL a merge POL PERF
„Am mers cu mama la cumpărături.”

Cadrul uchi poate fi extrapolat şi la nivelul societăţii. Este atât de dinamic încât, în societatea japoneză, fiecare grup şi fiecare firmă în parte creează un cadru uchi, în care se aplică regulile ierarhice. Dacă avem doi angajaţi, egali în funcţie, care vorbesc despre şeful lor, aceştia vor vorbi folosind forme onorifice sonkeigo.

(17) 社長は 出席なさいます。
Shachō wa shusseki nasaimasu.
Director TEMĂ prezent a face ONOR
„Directorul este (prezent).”

Când un angajat vorbeşte cu o persoană străină ce ţine de cadrul soto, chiar dacă vorbeşte despre şeful său, trebuie să folosească formele umile kenjogo, iar referentul va fi marcat nu cu funcţia, ci cu numele.

(18) 田中さんは 出席いたします。
Tanaka-san shusseki itashimasu.
Tanaka domnul TEMĂ prezent a face POL
„Domnul Tanaka este (prezent).”

Formele umile kenjōgo sunt folosite atât în cadrul soto cât şi în cadrul uchi, când locutorul vorbeşte despre sine cu un superior.
Am văzut până la acest punct schimbările şi formele impuse de deixisul social. Fiecare formă reprezintă deixisul social, indiferent dacă este vorba despre un sufix de politeţe, de forma onorifică sau de forma de politeţe a unui verb.
Nu doar deixisul social impune anumite restricţii, ci şi deixisul personal. În cazul verbelor ce exprimă stări mentale, senzaţii şi sentimente, deixisul personal impune condiţia strictă ca locutorul să poată afirma doar despre sine acţiunea acestor verbe mentale. Mai exact, locutorul trebuie să fie subiectul verbelor mentale sau emoţionale şi tot el trebuie să suporte consecinţele acestora. Vorbitorul nativ japonez trebuie să facă diferenţa între el (persoana gramaticală I) şi restul persoanelor pentru folosirea verbelor de stare la forma adecvată.

(19) 私はうれしい。
Watashi wa ureshii.
eu TEMĂ vesel
„Eu sunt vesel.”

(20) ＊母はうれしい。
*Haha wa ureshii.
*mama TEMĂ vesel
„Mama este veselă.”

(21) 母はうれし がっている／そうだ。
Haha wa ureshigatte iru / sōda.
mama TEMĂ veselă AUX NON-TRECUT/ se pare PERF
„Mama este veselă / se pare ca e veselă”

Cadrul deictic cuprinde toate informaţiile despre contextul situaţional al comunicării. Aceste informaţii pot fi separate după natura lor şi, prin urmare, deicticele şi expresiile deictice ce aduc aceste informaţii pot fi grupate în următoarele categorii: deixisul personal, deixisul spaţial, deixisul temporal şi deixisul social.

Deixisul personal şi deixisul social
Deixisul personal oferă informaţii strict legate de locutorul şi de alocutorul participanţi la actul comunicării. Informaţiile encodate de deixisul personal pot oferi indicii asupra mai multor aspecte, precum identificarea locutorului şi a alocutorului, sexul acestora sau al referentului, numărul, relaţiile sociale dintre locutor şi alocutor sau cele dintre locutor şi referent. Coordonata deictică personală este o componentă intrinsecă a deixisului social, şi prin urmare vor fi tratate împreună.
Noţiunea de deixis (inclusiv deixisul personal) a fost importată în lingvistica japoneză după modelul occidental. Însă, acest lucru nu a fost unanim acceptat de către lingviştii japonezi. Astfel, s-au făcut afirmaţii că originea deixisului în limba japoneză are la bază noţiunile uchi şi soto, şi nu elementele exprimate de pronumele personale din limbile indo-europene. Această afirmaţie, luată nu din perspectivă naţionalistă, reprezintă principiile japoneze ideologice de bază ce susţin modelul noţiunii de masă, de grup . De aici s-ar putea deduce că ponderea cea mai mare în limba japoneză o are deixisul social. Acest lucru poate fi dovedit şi prin faptul că în limba japoneză se încearcă evitarea folosirii pronumelor personale, astfel deixisul personal având o frecvenţă redusă. În limba japoneză „pronume personal” face parte din clasa substantivelor – daimeishi, de aceea, în funcţie de interlocutor sau de context sunt folosite şi pronume – boku, watashi,- şi substantive: otōsan, okāsan, sensei.

2.1.1 Deixisul social; formele de politeţe şi formele umile

În limba japoneză axa politeţii este stabilită strict ierarhic. Prin folosirea formelor corespunzătoare, relaţiile sociale dintre locutor, alocutor şi referent sunt conturate. Enunţul se modifica în funcţie de coordonatele deictice ce ancorează enunţul.
Axa politeţii şi axa locutor alocutor se pot suprapune când alocutorul este şi persoana onorificată. Formele umile nu se folosesc decât de către locutor şi, prin extindere, peste membrii uchi ai locutorului. Acestea nu se utilizează în legătură cu subiectul sintactic al enunţului, ci cu alocutorul sau o terţă persoană la care se face referire. Forma onorifică de respect este precum o specie de acord între subiect şi predicat, iar în ceea ce priveşte forma umilă aceasta este precum o specie de acord între predicat şi complement.

(1) 私は 先生を　お助けした。
Watashi wa sensei o o-tasuke shita.
eu TEMĂ profesor AC ONOR a ajuta PERF
„Eu l-am ajutat pe domnul profesor.”

(2) 先生は ルーマニアに お帰りになった。
Watashi wa rūmania ni o-kaeri ni natta.
profesor TEMĂ România LOC ONOR a se întoarce PERF
„Domnul profesor s-a întors în România.”

Formele onorifice şi cele de politeţe sunt două forme distincte care pot fi folosite în paralel, în funcţie de scopul enunţului. Formele de politeţe sunt folosite pentru a exprima politeţea faţă de alocutor.

(3) 太郎が　来ました。
Tarō ga kimashita.
Tarō TEMĂ a veni POL PERF
„Tarō a venit.”

Dacă situaţia nu o cere, se foloseşte forma neutră.

(4) 太郎が 来た。
Tarō ga kita.
Tarō NOM a veni PERF
„Tarō a venit.”

Onorificarea se raportează strict la persoana despre care se vorbeşte şi niciodată la alocutor.

(5) 先生は　お笑いになった。
Sensei wa o-warai ni natta.
profesor NOM ONORIF a râde PERF
„Domnul profesor a început să râdă.”

Poate exista şi cazul când, interlocutorul fiind o persoană superioară, adresarea cere să fie politicoasă, dar în acelaşi timp persoana despre care se vorbeşte trebuie onorificată. În acest caz, se vor folosi ambele forme, forma politicoasă şi cea onorifică. Formele pot exista în paralele, fără a se exclude reciproc.

(6) 先生は　お笑いになりました。
Sensei wa o-warai ni narimashita.
profesorul NOM ONORIF a râde POL PERF
„Domnul profesor a început să râdă.”

Prefixele o- şi go- sunt folosite ca marcă a politeţii, cât şi ca forme onorifice. Aceste sufixe sunt ambigue, deoarece pot fi şi mărci ale înfrumuseţării cuvintelor, mai ales a substantivelor. Folosirea lui o- ca marcă a politeţii faţă de alocutor este specifică limbajului feminin. Particulele o- şi go- mai pot fi folosite ca marcă a respectului şi când sunt folosite împreună cu un obiect sau o acţiune a unei alte persoane căreia i se datorează respect.

(7) 先生の お体の 調子は けっこ良いです。

Cuvintele hai şi iie corespund adverbelor „da” şi „nu” din limba română, respectiv yes şi no din limba engleză, când sunt folosite ca răspunsuri la enunţuri interogative. În fiecare dintre aceste limbi în parte acestea pot apărea de sine stătătoare, fără a mai fi nevoie de explicaţii suplimentare care să le succeadă:

(2) かさを持ってきましたか。
Kasa o motte kimashita ka.
umbrelă AC a aduce PERF a veni POL INTEROG
„Ai adus umbrela?”
はい、（持ってきました）。
Hai, motte kimashita.
da a aduce PERF a veni PERF
„Da”
Have you brought the umbrella?
Yes (I have).

Când sunt folosite ca răspuns la o întrebare de tip „da sau nu”, cuvintele hai (sau e) şi iie, fără precizări suplimentare, au sensul de „ceea ce ai spus este corect” şi respectiv „ceea ce ai spus este incorect”. În cazul în care acestea sunt folosite ca răspuns la o întrebare cu un predicat la negativ, sensul necodat în acestea se schimbă deoarece în japoneză standard se afirmă sau se neagă faptele şi nu enunţarea faptelor în sine .

(3) 東京へ　行きませんでしたか。
Tōkyō e ikimasen deshita ka.
Tokyo ILL. a merge POL NEG PERF INTEROG
„Nu ai fost la Tokyo?”
はい, 行きませんでした。
Hai, ikimasen deshita.
da a merge POL NEG PERF
„Nu (nu am fost la Tokyo).”
いいえ,　行きました。
Iie, ikimashita.
nu a merge POL PERF
„Ba da (am fost la Tokyo).”

Prin urmare, răspunsurile din japoneză la enunţuri interogativ-negative hai şi iie ajung să fie exact opusul corespondenţilor în română „da” şi „nu”, respectiv hai = „nu” afirmativ; iie = „da” negativ. Acest lucru este valabil atât în limba română, cât şi în limba engleză, în care, pentru a răspunde afirmativ la o întrebare cu predicat la negativ, se răspunde cu no, iar în cazul unui răspuns negativ, se va răspunde cu yes.

(4) Didn’t you go to Kamakura?
No, I didn’t.
Yes, I did indeed.

În cazul în care se foloseşte o propoziţie interogativ-negativă din considerente de politeţe, răspunsul afirmativ va fi indicat prin hai, iar răspunsul negativ va fi indicat prin iie, ca în limbile română şi engleză.

(5) かばんを持ってきて下さいませんか。
Kaban o mottekite kudaimasen ka.
geantă AC a aduce -te a veni -te vă rog POL NEG PERF INTEROG
„Nu îmi aduci te rog geanta?”
はい,　かしこまりました。
Hai, kashikomarimashita.
da, a se conforma POL. PERF.
„Da, imediat.”

(6) もう　少し召し上がりませんか。
Mō sukoshi meshiagarimasen ka.
încă puţin a servi POL NEG INTEROG
„Nu aţi dori să mai serviţi puţin?”
いいえ,　もう　結構でございます。
Iie, mō kekkō de gozaimasu.
nu deja destul a fi POL PERF
„Nu, îmi este de ajuns (sunt plin).”

Existenţa acestor forme îngreunează cu atât mai mult distincţia între situaţiile în care afirmarea enunţului se face cu hai, iar negarea cu iie, sau invers. În limba română interogativele totale sunt de cele mai multe ori folosite la forma afirmativă, numită şi forma neutră, când nu se anticipă un răspuns afirmativ sau negativ. Forma interogativ-negativă se foloseşte când vorbitorul anticipează un răspuns negativ . Spre deosebire de limba română, în japoneză se face o distincţie mai largă în cadrul interogativului-negativ. Acesta poate avea forma neutră, chiar dacă este interogativ-negativ, exemplul (7 a). (forma interogativ-negativ afirmativă sau neutră), când nu este anticipat răspunsul. Poate avea forma interogativ-negativă şi să fie anticipat un răspuns negativ precum în exemplul (7 b), sau poate avea formă interogativ-negativă dar să fie anticipat un răspuns afirmativ, exemplul (7 c).

1 Introducere
1.1 Prezentare generală
Prin deixis este desemnat ansamblul modalităţilor de expresie care asigură legătura dintre mesajul lingvistic şi situaţia de comunicare în care este produs. Actul de comunicare este actualizarea şi transpunerea unui mesaj în circumstanţe de comunicare determinate. Punctul de referinţă în cadrul actului de vorbire este considerat vorbitorul (locutorul) care are o poziţie privilegiată. Pentru a se putea realiza comunicarea trebuie să apară şi destinatarul mesajului (alocutorul). Astfel, într-o situaţie de comunicare faţă în faţă, se creează cadrul deictic, reprezentat prin coordonatele deictice, care are elementul de referinţă centrul deictic. Acesta este alcătuit din locutor, momentul şi locul în care vorbeşte.
Deicticele sunt forme lipsite de autonomie referenţială, neavând o semnificaţie lexicală propriu-zisă. Spre exemplu, watashi „eu” desemnează în fiecare situaţie de comunicare în care este folosit, de fiecare dată altceva, putându-şi determina referinţa doar în raport cu un context comunicativ. Dimpotrivă, cuvântul isu „scaun” desemnează de fiecare dată acelaşi lucru, indiferent de contextul comunicativ în care este folosit. Orice forme lingvistice prin care se realizează această operaţie se numesc expresii deictice. Dacă funcţional deicticele desemnează o clasă omogenă, din punct de vedere gramatical, ele sunt eterogene, aparţinând unor clase gramaticale diverse, ca de exemplul timpul verbal, care reprezintă tot un deictic, un deixis temporal. Expresia deictică este purtătoare de informaţie codificată, precum coordonatele fundamentale ale cadrului deictic în funcţie de care se realizează evenimentul comunicativ. Tipul de informaţie contextual-comunicativă codificată determină tipul deixisului, care poate fi clasificat în trei mari categorii: a) deixisul personal, b) deixisul spaţial, c) deixisul temporal. Astfel, deixisul personal codifică rolurile comunicative ale participanţilor la evenimentul comunicativ. Deixisul spaţial codifică configuraţia spaţială a contextului de comunicare prin raportarea la poziţia interlocutorilor, cu raporturile de distanţă şi de poziţionare relativă a participanţilor, din perspectiva locutorului. În ceea ce priveşte deixisul temporal, acesta codifică configuraţia temporală în care are loc comunicarea şi informaţii despre comunicarea în sine, prin ancorarea ei în cadrul real. Pentru a exemplifica cele enunţate mai sus, avem enunţul:

(1) 昨日 あなたが これを 書きましたか。
Kinō anata ga kore o kakimashita ka.
ieri tu NOM aceasta AC a scrie POL PERF INTER
„Tu ai scris ieri asta?”

Pronumele personal anata este un deixis personal deoarece desemnează alocutorul din situaţia de comunicare. Demonstrativul kore este un deisix spaţial deoarece desemnează un obiect nedefinit decât în contextul acestui enunţ şi conţine informaţii despre obiectul desemnat în legătură şi cu poziţionarea acestuia în spaţiu faţă de locutor. Adverbul kinōu este un deixis temporal situând acţiunea în timp cu o zi înaintea enunţului. Deixisul nu este mereu reprezentat printr-un cuvânt de sine stătător. De pildă, timpul verbal reprezintă tot un deictic temporal. Spre deosebire de limba japoneză, în limba română deixisul personal poate fi identificat şi la verb, prin persoana verbală.
După cum am mai precizat, deixisul are o organizare egocentrică în consecinţă,
când intervine o schimbare în centrul deictic (de exemplu, când locutorul se schimbă) şi restul elementelor deictice ce apar în enunţ suferă modificări, uneori impunându-se doar folosirea anumitor verbe, sau când anumite verbe de direcţie limitează persoanele care pot apărea în enunţul respectiv. Ancorarea deictică a enunţului în contextul de comunicare (context) reprezintă o altă proprietate a deixisului.

Continuarea, in posturile ce vor urma.

Clasificatorii constituie o categorie lexicala minora care serveste la repartizarea substantivelor in clase, aproximativ in sensul de clase nominale din alte limbi. Clasificatorii pot fi astazi regasiti in limbile est-asiatice vorbite, de exemplu, in China, Japonia, Coreea, Vietnam, dar totodata relicve lingvistice se intalnesc in limbi romanice, germanice sau slave.

Limba japoneza nu prezinta o variatie morfologica sistematica intre singular si plural. In limba japoneza pluralul este marcat cu ajutorul a trei sufixe: –tachi, -ra si –domo, de cele mai multe ori doar in limbajul scris. Pe de alta parte, limba japoneza, ca si limba chineza prezinta un sistem bogat de clasificatori. Clasificatorii sunt grupati de cele mai multe ori pe criterii semantice, in functie de caracteristicile comune ale unor obiecte sau fiinte. Daca in limba veche existau peste o suta cincizeci de clasificatori, in prezent se folosesc doar cateva zeci, datorita simplificarilor intervenite la nivelul limbilor.

Aceste simplificari au inceput inca din antichitate, in cazul Chinei, in Japonia cele mai importante reforme in privinta kanji-lor au avut loc dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.In lucrarea de fata se incearca o prezentare a originii si a evolutiei sistemului clasificatorilor,oprindu-ma doar asupra clasificatorilor pentru fiinte, in limba japoneza comparand, pe alocuri, cu limba chineza.

Evolutie si simplificare in scrierea chineza si japoneza

Semnele grafice in traditia chineza sunt grupate in sase categorii (liu shu), conform clasificarii propuse in anul 100 de catre Xu Shen in lucrarea Shuo wen jie zi (Explicarea semnelor simple si analiza semnelor compuse): pictograme(xiang xing), simboluri(zhi shi), “agregate logice “, pseudo-imprumuturi, ideofonograme si caractere rasturnate. Primele doua tipuri, regasibile si in limba japoneza, pot fi grupate in categoria semnelor simple(文wen), neanalizabile in parti mai mici, iar celelalte tipuri reprezinta categoria semnelor compuse(字zi), analizabile in parti mai mici.

Pictogramele sunt primele semne grafice inventate care reproduceau sistematic imaginea obiectului, astfel incat permiteau o lectura directa. Aici sunt incluse semne grafice care reprezinta figuri umane sau parti ale corpului : ren/ hito = om, zi/kodomo = copil, mu/me = ochi, zu/ashi = picior ; animale : yang/hitsuji = oaie, ma/uma = cal ; plante sau arbori : mi/kome = orez, zhu/take = bambus ; astre : yue /getsu = luna, ri/hi = soare ; forme de relief : shan/yama = munte.

Numarul pictogramelor nu este mare deoarece notiunile abstracte nu puteau fi redate astfel. Aceste semne care reprezentau obiecte concrete din lumea inconjuratoare au evoluat mult de la forma initiala, astfel incat rareori mai sunt recognoscibile in forma grafica.

Cand nevoile comunicarii depasesc simpla reprezentare grafica a obiectelor si este nevoie de semne grafice pentru a reda pozitionare in spatiu, cantitatea numerica sau insusiri, sunt inventate simbolurile. De exemplu :上 shang/ue = deasupra、下 xia/shita = dedesubt、中 zhong/naka = mijloc、一 yi/ichi = unu 、二 er/ni = doi、大 da/ookii = mare、小 xiao/chiisai = mic. In aceasta etapa nu se mai urmareste redarea pictografica, ci indicarea unei trasaturi mai generale, mai abstracte.

Ulterior atat scrierea chineza cat si cea japoneza au evoluat prin combinarea pictogramelor cu simbolurile, ceea ce a dus la crearea unor noi semne grafice, mai apoi simplificate.

Procesul de simplificare a scrierii in China este o tendinta existenta inca din antichitate. Studiile efectuate asupra cartilor clasice indica prezenta a circa 1500 de caractere simplificate utilizate in antichitate. Cele mai multe dintre ele au fost folosite in perioada dinastiilor Han(來 lái era scris来), Tang(雲 yún era scris 云), Song si Ming .
Reperele normative pentru aceste caractere simplificate erau dictionarele Shuo wen jie zi( Explicarea semnelor simple si analiza semnelor compuse), anul 100 si Yu pian (Placute de jad), din anul 543. Dupa anul 1716, dictionarul Kangxi zidian, alcatuit din ordinul imparatului Kangxi, a devenit o importanta lucrare de referinta.
Folosirea caracterelor simplificate nu a fost incurajata intre 1911 si 1949, dar exemple de caractere simplificate se mai pot intalni in documente oficiale. Multe caractere circulau intr-o forma simplificata, dar statutul lor nu fusese stabilit.
Problematica simplificarii a fost reluata dupa 1950 , cand s-a decis reducerea numarului de caractere, eliminandu-se cele mai putin utilizate sau cu o forma confuza, precum si reducerea numarului de trasaturi in cadrul caracterelor complexe. Astfel sunt propuse planuri spre adoptare Consiliului de Stat, primul datand din 1956, iar cel de-al doilea din 1964. Primul plan propunea eliminarea a 1050 caractere, pe principiul ordonarii si impunerii unei norme unice. Se recomanda adoptarea formelor cursive intrate deja in uz, adica inlocuirea caracterelor complexe cu cele simple care aveau aceeasi pronuntie. In 1964 Ministerul Culturii si Ministerul Invatamantului aproba simplificarea a 132 de radicali, in cadrul unor caractere, urmata de un plan mai amplu ce contine 2238 de semne grafice.

Au mai urmat o serie de simplificari in 1977 si in 1986, cand s-au realizat nu mai putin de sase revizuiri ale listei din 1964, trei dintre caracterele traditonale ramase fiind simplificate 叠 dié, 覆 fù, 像 xiàng.
In Japonia procesul de simplificare , prin reforme ortografice , s-a produs relativ tarziu, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Unora dintre caractere li s-au dat forme simple numite Shinjitai新字体 (noi forme ale caracterelor). A fost restrictionat numarul caracterelor aflate in uz curent si s-au creat liste de caractere obligatorii pentru fiecare ciclu scolar, prima data in 1945, lista cu 1850 de caractere denumita Tōyō Kanji当用漢字, urmata in 1981 de lista cuprinzand 1945 caractere denumita Jōyō Kanji常用漢字. Astfel au fost descurajate orice incercari de introducere a unor variante atat la nivelul formei, cat si la nivel fonetic. Modificarile au fost facute pentru a facilita invatarea limbii de catre copii, cat si pentru a face literatura si presa scrisa mai accesibila maselor.

In tabelul de mai jos se pot observa cateva dintre simplificarile survenite in ambele limbi :

Comparatie intre caracterele traditionale, caractere chinezesti simplificate si caractere japoneze simplificate

Clasificatori – caracteristici generale

Clasificatorii reprezinta o categorie gramaticala minora care serveste la repartitia substantivelor in clase, apropiate de clasele nominale din alte limbi, precum limbile bantu. Includerea lor in randul partilor de vorbire este rezultatul unui indelung proces de evaluare a statutului lor controversat. Clasificatorii nu sunt unitati sintactice de sine statatoare, desi majoritatea provin din randul substantivelor si au sens lexical, ci depind de substantive si numerale cu care intra intr-o relatie complexa.
Clasificarile sunt arbitrare si au aparut din determinari culturale locale. Conform trasaturilor semantice, clasificatorii sunt repartizati unor anumite categorii de substantive. De exemplu, substantivelor care reprezinta suprafete plane li se asociaza clasificatorul mai:
(1) a. 三枚の紙
san mai no kami
NUM CLAS GEN hartie
„trei foi de hartie”
b. シャツ五枚
shatsu go mai
camasa NUM CLAS
„cinci camasi”
Compatibilitatea dintre substantiv si clasificatori este de obicei precizata in dictionare sub forma unor liste de substantive asociate unui clasificator. Cu toate acestea, in limbajul curent clasificatorii pot fi utilizati in functie de perceperea individuala a caracteristicilor unui obiect.In interiorul aceleiasi clase de clasificatori pot fi incluse in mod arbitrar obiecte care nu au neaparat trasaturi semantice comune. In acelasi timp, clasificatorii se comporta diferit in functie de criteriul stabilitatii si al instabilitatii. Astfel, acelasi substantiv poate fi numarat cu ajutorul mai multor clasificatori si, invers, unui clasificator ii pot corespunde mai multe substantive. De exemplu pentru substantivul tegami ´ scrisoare ´ se pot folosi clasificatorii:

(2) a. 枚 mai „obiecte plane”
b. 本 hon „sul”
c. 葉 you „fila”
d. 片 hen „fragment”
e. 封 fū „sigiliu”

Clasificatorii constituie o caracteristica tipologica areala. Ei sunt specifici limbilor din Asia de sud-est, precum chineza, coreeana, vietnameza, tailandeza (Schachter 1985).Un numar restrans de clasificatori, de exemplu cei din (3) sunt de origine japoneza (wago), majoritatea, precum cei din (2) provenind din limba chineza (kango):

(3) a. 度 tabi
b. 組 kumi
c. 匹 hiki
d. 羽 wa

Numarul clasificatorilor utilizati in limbajul curent a scazut de la aproximativ doua sute in limba veche la cateva zeci o data cu simplificarea morfologiei limbii japoneze. Totodata s-a simplificat si maniera lor de scriere.
Si in alte limbi se intalnesc urme ale unor clasificatori existenti probabil intr-o faza anterioara a limbii in cauza:

(4) a. a sheet of paper
b. une feuille de papier
c. „o coala de hartie”

Principalii clasificatori pentru fiinte

Clasificatorii nin人, hiki匹, tō頭, wa 羽 sunt utilizati in mod curent pentru substantivele [+animat] si clasificatorul tai体este folosit in principal pentru trupurile neinsufletite ale oamenilor sau animalelor.

Dupa cum am mentionat deja clasificarea este arbitrara. Clasificatorii sunt impartiti pe criterii semantice, precum o calitate fizica sau o proprietate a obiectului, ca trasaturi definitorii ale acestuia, dar si in functie de perceptiile vizuale si sentimentele vorbitorilor individuali, de nivelul lor de competenta lingvistica.
Principalul clasificator folosit atunci cand se clasifica persoanele este人nin. In cazul primelor doua persoane dintr-un sir folosim numeralele de provenienta japoneza (wago),avand o pronuntie diferita:

(5) 一人（ひとり:独り）; 二人（ふたり:双り）hitori futari
NUM CLAS NUM CLAS
„o persoana” „doua persoane”

In textele mai vechi, se mai intlanesc kanji care reprezinta atat numeralul cardinal cat si clasificatorul pentru primele doua persoane dintr-un sir. Kanjii au disparut prin procesul de simplificare a limbii; totodata, astazi nu se mai folosesc citirile mitari si yotari pentru trei, respectiv patru persoane. Persoanele se numara folosind numeralele de provenienta chineza si clasificatorul nin care le insoteste:

(6) a. 三人 san nin „trei persoane”
b. 七人 nana nin/ shichinin „sapte persoane”

In limba chineza, prin caracterul sau neutru, prin puternica sa gramaticalizare, clasificatorul个 ge este individualizatorul cu cea mai mare sfera de aplicabilitate, putand fi folosit atat pentru persoane cat si pentru lucruri concrete sau abstracte. El nu arata o cantitate prin el insusi, ci are rol fie de specificator al obiectului, de mediator care face posibila cuantificarea prin numeral sau de marcator stilistic:

(7) 三个学生
san ge xuesheng
NUM CLAS elevi
„trei elevi”

(8) 二个事
er ge shi
NUM CLAS treaba
„doua treburi”

Participantii la o sedinta sau la o adunare si persoanele care sunt inregistrate pe o lista sunt numarate cu ajutorul clasificatorului 名-mei indicandu-se totodata un plus de respect:

(9) 現在に会員 は三百名います。
Genzai ni kaiin wa sanbyaku mei imasu.
Prezent in membri TEMA NUM CLAS a fi NON-TRECUT
„In prezent sunt trei sute de membri.”

Cei doi clasificatori nu sunt perfect interschimbabili. Astfel, in structuri cu numerale ordinale nu se utilizeaza clasificatorul mei, ci clasificatorul nin :

(10) a. 五 人 目
go nin me
NUM CLAS SUF
„a cincea persoana”
b. * 五 名 目
go mei me
NUM CLAS SUF

Impreuna cu sufixul de politete 様 san sau sama nu poate aparea decat clasificatorul mei:

(11) a. 六 名 様 の ご約束
roku mei san no goyakusoku
NUM CLAS SUF GEN promisiuni
„promisiunile a cinci domni”
b. *六人様 のご約束
roku nin san no goyakusoku
NUM CLAS SUF GEN promisiuni

Un alt clasificator folosit ca marca de politete pentru persoane este kata方, cel mai adesea substantivul este insotit si de prefixul de politete oお:

(12) お人方を見えました.
o hito kata o miemashita
PREF om CLAS AC a vedea TRECUT
„Am vazut persoanele.”

Animalele care poseda o inteligenta superioara si care duc o viata apropiata de cea a omului pot fi numarate de catre oamenii de stiinta cu acelasi clasificator ca si in cazul oamenilor –nin (Ishizaki si Igarashi 2005):

(13) 五　 匹・頭・人 の チンパンジー
go hiki tō nin no chinpanjī
cinci CLAS1/CLAS 2/CLAS 3 GEN cimpanzei
Cu clasificatorul nin se pot numara si obiecte asemanatoare fiintelor umane (papusi, manechine, precum si personaje legendare: sirene, centauri sau chiar roboti):

(14) a. 着せ替え人形 三人 の 衣装。
Kisekaeningyō san nin no ishō.
Manechine NUM CLAS GEN imbracaminte
„Imbracamintea de pe trei manechine.”
b. 三人 の 妖精の 姿 は 急に 消えてしまった。
San nin no yōsei no sugata wa kyūni kieteshimatta.
CLAS NUM GEN zana GEN silueta TEMA brusc a disparea TRECUT.
„ Cele trei zane au disparut dintr-o data.”
c. 歩行型　ロボット　二人
Hokōkei robotto >ni nin
ADJ robot NUM CLAS
„Doi roboti care merg.”

Interesanta este alegerea clasificatorului in cazul personajelor fantastice. De exemplu, in cazul numararii sirenelor sau al centaurilor se prefera folosirea clasificatorului nin, in defavoarea lui hiki匹, folosit pentru animale de statura medie, desi este stiut faptul ca aceste creaturi fantastice sunt pe jumatate om, pe jumatate animal. Explicatia pentru utilizarea clasificatorului nin este de natura interpretativa. Sirenele dau dovada de sentimente, precum oamenii, iar centaurii au capacitatea de a vorbi. Ele sunt astfel asimilate aceleiasi categorii din care fac parte oamenii. Pe de alta parte, clasificatorii pentru fiintele fantastice sunt selectati si in functie de relatia pe care acestea o au cu oamenii intr-o poveste. Astfel, intr-un basm in care apare un demon ce afecteaza intr-un mod negativ personajele umane, acesta va fi numarat cu hiki. Atunci cand manifesta insa un comportament uman, dominat de sentimente, va fi clasificat cu nin. La randul lor, diavolii sunt clasificati cu hiki, iar fapturile ceresti cu nin (Iida si Machida 2004):

(15) ́… 二匹のほかの鬼どもが, どうした。̀
ni hiki no hoka no oni domo ga dō shita
NUM CLAS GEN alt GEN diavol SUF NOM INTEROG a se intampla TRECUT
„Ceilalti doi diavoli (se intrebau) ce s-a intamplat?”
(Mukashibanashi, 4: 161)

In stadiile mai vechi ale limbii japoneze, dupa patrunderea clasificatorilor din China, numarul acestora era foarte mare si aproape fiecare animal, de exemplu, avea propriul clasificator. Caii se clasificau cu hiki, porcii cu kuchi 口,vacile cu tō 頭, iar oile cu shaku隻 (Kindaichi 1988: 16). Treptat,insa, animalele au fost clasificate in functie de marime si de specie,desi mai exista si exceptii [cazul iepurelui numarat cu wa].

Animalele de talie mica sau mijlocie, cu exceptia pasarilor, se numara cu ajutorul clasificatorului 匹 –hiki a carui utilizare am ilustrat-o in exemplele de mai sus2.Initial, kanji-ul hiki se refera la doua lucruri care devin pereche. De exemplu, cu clasificatorul hiki se numara doua cupoane dintr-un material textil; daca spunem hitteki 匹敵´comparatie´ aratam ca doua lucruri prezinta trasaturi comune. Se pune, deci, intrebarea de ce oare s-a ajuns sa se foloseasca hiki pentru a numara animalele? Initial, hiki era folosit la numararea cailor de tractiune. Ideograma este, de altfel, sugestiva. Ea reda schematic, imaginea picioarelor unui cal. (Ishizaki si Igarashi 2005) Si in culegerile de povestiri se intalnesc exemple de numarare a cailor cu hiki. Ulterior, clasificatorul s-a specializat, ajungand sa fie folosit numai pentru numararea animalelor de talie medie si mica, iar cele de talie mare se numara cu tō:

(16) 猫二匹を買いました
neko ni hiki wo kaimashita
pisica NUM CLAS AC a cumpara TRECUT
„Am cumparat doua pisici.”

(17) ハムスター四匹 を持つ(もつ)
hamstā yon hiki wo motsu
hamster NUM CLAS AC a avea NON-TRECUT
„Am patru hamsteri.”
Desi fac parte din aceeasi familie, respectiv cea a rozatoarelor, iepurii nu se numara precum hamsterii, ci cu wa, clasificatorul folosit in general pentru pasari.
Personajele dintr-un desen animat sau dintr-un film care prezinta caracteristicile unor animale sunt numarate tot cu ajutorul clasificatorului hiki:

(18) モンスター十二匹 が殺させられた。
monstā nijūni hiki ga korosareta.
monstru NUM CLAS NOM a ucide PAS.
„Au fost ucisi douazeci si doi de monstri.”
Speciile de pesti sunt in general numarate cu hiki, insa in functie de forma corpului mai pot fi clasificati cu本hon, daca sunt subtiri si lungi (tipari, sardine) sau cu枚mai, daca au o forma mai turtita (platica). Pestele pescuit sau cel care se afla la pescarie se poate numara si cu尾bi ´coada´:

(19) ウナギ三十尾を釣った
unagi sanjū bi o tsutta.
tipar NUM CLAS AC a pescui TRECUT
„Am pescuit treizeci de tipari. ”

In momentul prepararii pestelui apar diferite moduri de numarare ale acestuia in functie de metoda de preparare si de forma corpului. De exemplu, 枚mai se foloseste atunci cand se prepara pesti precum aji ´scrumbie´, 連ren se foloseste in cazul prepararii sardinelor uscate, iar cu本hon se numara macroul uscat. Cu 串kushi se numara unagi ´tiparii´ facuti pe frigarui, iar cu mai tiparii pregatiti la gratar.

Maguro ´ton´ este clasificat si in functie de modalitatea de portionare. Cand este feliat subtire, fara cap si sira spinarii, se numara cu ajutorul clasificatorului koro. La restaurant cand se comanda acest fel se numara cu丁chō. Daca este expus in vitrinele magazinelor de sushi, taiat in felii subtiri, se numara cu割くsaku. La supermarket, insa se numara cu pakku ´pachet´. Pestii feliati se numara cu切れkire´felie´ (Iida si Machida 2004).

Sepia,crabul si alte animale marine se numara, cand sunt vii sau in stare proaspata, cu ajutorul clasificatorului hiki. O data devenite produse comercializate sunt numarate cu杯hai.Reptilele de talie mica sau medie sunt numarate cu hiki :

(20) 亀一匹
kame ip piki
broasca testoasa NUM CLAS
„O broasca testoasa”

Majoritatea insectelor se numara cu ajutorul clasificatorului hiki:

(21) ノミ二匹
nomi ni hiki
musca NUM CLAS
„doua muste”

Singura exceptie in randul insectelor o constituie fluturii care se numara cu tō. Clasificatorul hiki poate fi folosit cu o nuanta ironica sau cu umor. Astfel o persoana care se confrunta cu multe probleme poate spune despre sine, ca o autocompatimire :

(22) 男一匹なのに
otoko ip piki na noni
barbat NUM CLAS a fi desi
„Nu sunt decat un barbat…”
In cazul robotilor se poate vorbi de o evolutie a metodei de numarare. Cainele robot denumit Aibo cand a aparut prima data pe piata in 1999 a fost numarat cu sensul de produs:

(23) ロボット一点
robotto it ten
robot NUM CLAS
„un robot” (produs)

In momentul in care vanzarile pentru acest produs au crescut si a inceput sa fie fabricat in serie in ziare si la televizor se anunta:

(24) ロボット一台
robotto ichi dai
robot NUM CLAS
„un robot”

Clasificatorul s-a schimbat cu cel folosit pentru aparate electrice. Ulterior, datorita modului de utilizare care presupune un grad ridicat de interactivitate intre posesor si robot (hranire electronica, raspundere automata la comenzi) clasificarea s-a facut cu hiki, robotul fiind asimilat unui animal de casa:

(25) ロボット一匹
robotto ip piki
robot NUM CLAS
„un robot”

In functie de complexitatea mecanismelor utilizate pentru roboti s-a ajuns la numararea cu nin in cazul acelora care prezinta caracteristici umane ( capacitatea de a gesticula, de a se deplasa in pozitie bipeda, de a avea reactii):

(26) 悪質なウイルス十匹発見した。
Akushitsuna vairusu jup piki hakken shita.
ADJ virus NUM CLAS a descoperi TRECUT
„Am descoperit zece virusi amenintatori. ”

Animalele de talie mare se numara cu ajutorul clasificatorului tō頭. Istoria lui tō folosit pentru numararea animalelor de talie mare incepe in timpul epocii Meiji sub influenta limbii engleze. In Occident pentru a verifica numarul vitelor care se intorceau de la pascut, acestea se numarau cu head (cap) si in curand a devenit metoda de numarare generalizata a animalelor domestice de talie mare. In secolul XX, termenii de tip head din zoologia occidentala au fost inlocuiti in japoneza cu tō care are in japoneza acelasi sens- cap.Ulterior japonezii au considerat ca daca isi numarau cu tō animalele domestice de talie mare si restul animalelor de talie mare pot fi numarate cu acelasi clasificator. S-a ajuns la o specializare semantica. Prin urmare, hiki cu care se numarau odinioara caii a ajuns sa se foloseasca pentru animalele mici si medii, iar tō pentru animalele mari:

(27) 馬三頭
uma san tō
cal NUM CLAS
„trei cai”

In mod surprinzator, numararea fluturilor se efectueaza cu clasificatorul tō. Acest clasificator a inceput sa fie folosit chiar si pentru animalele crescute la gradina zoologica. In gradinile zoologice din Occident, adesea sunt tinuti si crescuti fluturi rari si astfel se pare ca au fost asimilati in categoria animalelelor de talie mare. In plus si in cartile de specialitate sau in limbajul curent este raspandita folosirea acestui clasificator.Numararea fluturilor cu tō provine se explica si prin faptul ca atunci cand se realizeaza o colectie de insecte acestea sunt stranse specie cu specie si fluturii sunt numarati pe capete de catre specialisti:

(28) 十頭のチョう
jū tō no chō
NUM CLAS GEN fluture
„Zece fluturi”

Pentru numararea pasarilor se foloseste clasificatorul羽wa:

(29) 彼は白鳥を二羽射止めた。
kare wa hakuchō o ni wa itometa.
el TEMA lebada AC NUM CLAS a impusca TRECUT
„El a impuscat doua lebede.”

In mod surprinzator cu acelasi clasificator sunt numarati si iepurii:

(30) 罠でウサギを一羽捕らえました
wana de usagi o ichi wa toraemashita.
groapa LOC iepure AC NUM CLAS a prinde TRECUT
„Un iepure s-a prins in capcana.”

Explicatia cea mai uzuala pentru includerea iepurilor in categoria pasarilor este data de forma urechilor mari care s-ar asemana cu doua aripi. Totodata cuvantul usagi ’iepure’ nu este de origine japoneza si originar acest cuvant avea o structura bimorfematica.’ U ’ din usagi兎 se regaseste in denumirea unuia dintre cele douasprezece semne zodiacale de origine chineza. Pentru ’ sagi ’ exista doua interpretari. Conform celei dintai, acest cuvant provine din limba sanscrita unde avea acelasi sens, respectiv ´iepure´ (Ishizaki si Igarashi 2005). Cea de-a doua sustine ca in conformitate cu kanji cu care era scris acest cuvant, sagi 鷺are semnificatia de ’soim ’ si astfel s-ar putea explica originea folosirii clasificatorului pentru pasari (Iida si Machida 2004).

Trupurile neinsufletite ale oamenilor si ale animalelor sunt numarate cu ajutorul clasificatorului体tai care are sensul de ’ corp ’:

(31) 古墳から三体の人骨を発掘した。
Kofun kara san tai no jinkotsu o hakkutsu shita.
Mormant ABL NUM CLAS GEN ramasite AC a scoate la suprafata TRECUT
„Am scos la suprafata din mormant ramasitele a trei corpuri.”

(32) 馬の遺体を五体発見する。
Uma no itai o go tai hakken suru.
Cal GEN trup AC NUM CLAS a descoperi NON-TRECUT
„Vor descoperi trupurile a cinci cai.”
Tot cu ajutorul acestui clasificator sunt numarate si statuile, oamenii de zapada, figurile din ceara, zeii din piatra sau reprezentari ale lui Buddha:

(33) 仏像を五体探す。
Mezurashii Butsuzō o go tai sagasu.
ADJ reprezentari ale lui Buddha AC NUM CLAS a cauta NON-TRECUT
„Caut cinci reprezentari rare ale lui Buddha.”

In alegerea anumitor clasificatori se observa un grad ridicat de subiectivitate.Este cazul alegerii clasificatorului hiki pentru roboti sau virusi, precum si cel al clasificatorului tai pentru statui din piatra.Contextul joaca un rol important, dar si influenta cuvintelor provenite din alte limbi.

In concluzie, putem afirma ca limba, ca fenomen social, evolueaza in stransa legatura cu viata materiala si spirituala a vorbitorilor. Astfel, toate schimbarile care se petrec in aceste domenii se reflecta nemijlocit in limba. Vocabularul este dovada cea mai pregnanta a acestor schimbari aratand progresul limbii.Transformarile se produc continuu, termenii noi eliminandu-i pe cei vechi, ideogramele simplificandu-se pentru a facilita discursul oral sau scris.