Deixisul Spatial

Aceasta acoperă ambele situaţii de comunicare, situaţia normală de comunicare, (44 3. a), cât şi cea în care locutorul şi alocutorul formează o singură unitate (44 3. b). În situaţia normală de comunicare, (44 3. a), locutorul şi alocutorul nu coincid. Deicticul ko- este folosit pentru desemnarea obiectelor, spaţiului sau timpului cele mai apropiate de locutor, pentru cele ceva mai îndepărtate şi/sau mai apropiate de alocutor se foloseşte deicticul so-, iar pentru restul se foloseşte seria a. În cazul în care aceştia coincid, (44 3. b), deixisul ko- este folosit pentru desemnarea obiectelor, spaţiului sau timpului apropiat de locutor cât şi de alocutor, deixisul so- desemnează obiecte, spaţiul sau timpul relativ depărtat de locutor şi alocutor, iar restul intră în zona deixisului a- .

(44)

Totuşi, aprecierea de depărtare sau de apropiere este una subiectivă, deoarece este făcută doar de locutor, acesta putând extrapola peste măsură.

(45) A:背中を掻いて下さい。
Senaka o kaite kudasai.
spatele AC a scărpina FORMA în –te a ruga.
„- Te rog să mă scarpini pe spate.”
B:ここですか。
Koko desuka.
aici COP NON-TRECUT PART INTEROG.
„- Aici (e bine)?”
A:そこです。
Soko desu.
acolo COP NON-TRECUT.
„- Acolo.”

În exemplul (45), locutorul A vorbeşte despre propriul său spate, dar referinţa o face prin soko, deixis ce are încodat informaţii ce duc la un referent situat departe de el, dar mai apropiat de alocutor. Acest lucru pare să nu aibă logică, chiar să fie greşit, deoarece spatele, care face parte din locutor, nu are cum să fie mai aproape de alocutor decât de locutor. Dacă traducem acest exemplu în română, observăm acelaşi lucru, referirea se face cu un demonstrativ de depărtare „acolo”. Acest lucru nu este din cauza lipsei acordului deictic, ci din cauză că în exemplul (45) koko şi soko nu sunt deictice spaţiale, ci ostensive.
Referentul deicticelelor ostensive nu este identificabil doar prin încadrarea lor într-un context situaţional. Acestea necesită o indicare (arătare, ostensiune) a elementului referent prin mijloace extralingvistice precum un gest, orientarea privirii în direcţia elementului sau, cum este în cazul exemplului (45), indicare prin atingere. Când situaţia permite decodificarea non-ambiguă a deicticului ostensiv, locutorul nu este nevoit să mai apeleze la mijloacele extralingvistice. Situaţia permite acest lucru atunci când, în circumstanţele date se află un singur element din clasa referenţilor posibili sau când atenţia interlocutorului este deja fixată asupra referentului.

(46) あの人は　だれだと　思っている。
Anohito wa dareda to omotteiru.
acea persoană TEMĂ cine COP NON-TRECUT PART CONJ a crede FORMA în –te AUX NON-TRECUT.
„El cine se crede?”

Tags: deixisul, gramatica, limba japoneza, Lingvistica

Pages: 1 2

Leave a Reply

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website