Ghion no Shimai, “Sisters of the Gion”

“Comparatiile sunt inevitabile asa cum sunt si demodate” spunea James Quandt in introducerea sa la retrospectiva filmului lui Kenji Mizoguchi. “Mizoguchi este Shakespeare al cinematografiei, este Bach sau Beethoven, este Rembrandt, Titian sau Picasso”. Daca aceasta a ramas o opinie a minoritatii, nu este din cauza faptului ca multi, desi cunoscandu-i operele, nu l-au apreciat. Mizoguchi este sau admirat sau ignorat. Daca el se numara totusi printre marii regizori japonezi, inseamna ca a reusit sa evite recunoasterea generala datorita anumitor circumstante.

Prima dintre aceste circumstante este cea istorica. Numeroasele filme regizate de Mizoguchi au fost realizate mult inainte ca filmul japonez sa cunoasca ecranele din Vest. Prezentarea catorva productii japoneze in Franta si Germania, la sfarsitul anilor ’20, printre care si Pasiunea unei invatatoare (1926) a acestuia, ii aduce premii considerabile. Odata cu aparitia filmelor japoneze in cadrul festivalelor europene de film (anii ‘50) vine si recunoasterea internationala a ultimei parti a carierei cinematografice mohorate, dar totusi frumoasa a regizorului. Trecand in lumea celor drepti inca de tanar, in 1956, atentia publicului s-a indreptat rapid catre alti tineri regizori: Kurosawa si Ichikawa, doi artisti mai putin distinsi, care au profitat de pe urma unei tendinte la moda, un umanism sentimental, o imagine emfatica in care predomina prim-planurile retorice, substituite unor emotii simpliste.

Cea de-a doua circumstanta este cea artistica. Desi un artist de un umanism mult mai profund decat cel demonstrat de Kurosawa, Mizoguchi nu a insistat niciodata pe anumite probleme sociale, cu un didacticism condescendent. In ceea ce priveste stilul, foarte elaborat, delicat si elegant, acesta i-a uimit pe criticii care notau estetismul decadent al epocii. Kenji a oscilat din punct de vedere politic, intre feudalism si feminism, intre militarism si marxism. Caracteristicile specifice stilului sau – cadrele lungi, refuzarea prim-planurilor – au ramas constanta ultimilor douazeci de ani ai carierei sale, discrepanta austeritatii din Ghion no Shima” (1936) si mobilitatea cadrelor si coregrafia elaborata a actorilor in Sansho Dayu (1954) este intr-adevar incomensurabila. In concluzie, opiniile critice au fost intotdeauna impartite: directia liberal-umanista, reprezentata de Donald Richie, exalta perioada filmului postbelic, in timp ce scoala formalismului marxist a lui Nowel Burch, prefera operele antebelice, datorita unor presupuse calitati formale mult mai pregnante. Ca o parere personala, se poate spune ca operele majore ale lui Mizoguchi au fost realizate ca o marturie a feminismului si a politicii progresiste, in ciuda unor apropieri ocazionale de dreapta politica.

Temele recurente ale regizorului vor fi definitivate in anii ’30. O preocupare pentru psihologia si suferinta femeilor, nu intotdeauna axata pe experienta prostituatelor si a gheiselor, era deja evidenta in filme ca Pasiunea unei Invatatoare, Nihonbashi (1929), Okichi, Amanta unui Strain (1930) si in contributia lui Mizoguchi la tendinta de stanga din lumea filmelor, in anii ’30. Evolutia stilistica este greu de judecat, dar multi sugereaza un anume lirism vizual consistent.

Intr-un timp al conservatorismului politic, deschiderea oferita de filme precum Osaka Elegy si Sisters of Gion, era neobisnuita. Robin Wood a observat ca aceste doua filme sunt jumatati ale aceluiasi intreg. Gion no shimai este o capodopera intre filmele lui Mizoguchi, punerea ei in scena – cadre statice si lungi, intercalate cadrelor lente si implacabile – exprima structura opresiva a societatii japoneze cu o claritate ce-ti taie respiratia. Nici conformarea si nici rebeliunea nu ofera speranta unei evadari femeilor condamnate ale lui Mizogughi. Examinarea temelor este exemplara prin concizia, forta si rigoarea ei. Desi el dorea crearea unor filme mult mai complexe, precizia acestui film ramane unica, prin elementele punerii in scena, durata cadrelor si unghiul de filmare al camerei ce aprofundeaza perspectiva, prin jocul actoricesc minutios elaborat, si nu in ultimul rand (desi filmul este alb-negru), prin contrastele cromatice realizate.

In ceea ce priveste statutul femeii si felul in care acesta este abordat in film- oglinda a societatii japoneze, Mizoguchi insusi spunea ca “femeile au fost tratate ca niste sclavi”. Povestea se refera la doua surori geishe, din cartierul Gion. Umekichi, sora cea mare, este de moda veche si crede in loialitatea datoriei unei gheishe fata de patronul ei. Sora mai mica, Omocha, nume ce inseamna jucarie, are o mentalitate moderna si este nesentimentala, exploatandu-si influenta asupra barbatilor pentru a-si imbunatati calitatea vietii. Auzind ca un tanar vanzator de textile s-a indragostit iremediabil de ea, Omocha se foloseste de naivul Kimura pentru a obtine niste materiale scumpe, dorind sa ii faca sorei sale Umekichi un kimono adecvat unor evenimente sociale exclusive. In randul participantilor la aceste evenimente exclusiviste, Umekichi urma sa isi gaseasca un potential patron instarit. Inevitabil, mentalitatile diferite ale celor doua se vor ciocni cand patronul saracit al lui Umekichi, Shinbei Furusawa, cauta refugiu in casa lor, dupa o neintelegere cu sotia. Sora cea mare crede ca este obligatia ei sa il sustina pe Furusawa, in amintirea patronajului din trecut. Omocha, pe de alta parte, il vedea pe Furusawa ca pe un intrus, ca o povara a vietii lor modeste, si il convinge pe un amabil vanzator de obiecte, Jurakuso, sa investeasca bani in Furusawa, cu scopul de a-si asigura patronajul asupra lui Umekichi. Oricum, in ciuda devotamentului altruist al lui Umekichi si a planurilor facute de catre Omocha, cele doua surori vor conchide in final ca in viata gheiselor, iubirea este ceva mai mult decat iluzoriu.

Inca de la inceput, utilizand cadrele compozite lungi ale caminului lui Furusawa, in timp ce camera trece de la imaginea unei licitatii publice la cea a lui Furusawa si a asistentului sau si pana la imaginea nevestei lui Furusawa impachetand, Kenji Mizoguchi creaza un portret haotic si ametitor al dragostei, datoriei si oportunismului. Cadrele scurte succesive si cele medii, unghiurile de filmare aparte sunt doar cateva din tehnicile prin care Kenji isi izoleaza vizual personajele de restul imaginii. Rezultatul acestora este accentuarea abisalei distante sociale dintre lumea decadenta a celor doua femei si restul lumii. Metafora recurenta a spatiului fragmentat reflecta impermanenta si instabilitatea meseriei de gheisha: Jurakuso, beat, trece printr-o serie asemanatoare de spatii discontinue inainte de a ajunge in camera de zi; contra-cadrele claustrante ale dialogului dintre Omocha si Kimura aflati intr-o masina si multe altele.

Inevitabil, Gion no Shimai demistifica exotismul si idealurile romantice ale vietii gheishei contemporane, expune entropia clatinatoare si umanismul unei existente ingradita de artificiile unei iubirii mercantile.

Tags: femeia japoneza, geisha, kenji mizoguchi

Leave a Reply

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website