Identitatea culturală, identitatea naţională

Definiţiile lui Nakamura Hajime referitor la caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale nipone

Nu putem discuta despre caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale ale unui popor fără a lua în considerare conceptele sale filozofice. Acestea se împart în trei mari categorii predominante: acceptarea realităţii, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă şi tendinţele iraţionale.

Prima, acceptarea realităţii, este caracterizată prin capacitatea indivizilor de tolerare , de înţelegere a absolutului în lumea reala şi prin acceptarea calităţilor naturii umane.
Cea de a doua, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă, se bazează pe relaţiile sociale de mare valoare (fără a ţine cont dacă se manifestă într-un cadru familiar sau de orice alt fel) în centrul cărora primează onoarea.

Abordând şi ultima categorie de caracteristici, putem spune că ea se conturează datorită abilităţii scăzute de a gândii în termenii urmărilor logice.

Japonezii în general încearcă sa găsească absolutul în lumea reală, astfel că, pe lângă natura înconjurătoare ei au regăsit si natura umană pe care au ajuns să o respecte, fapt ce poate fi descris ca un mod natural de a privi viaţa. Tendinţa de a respecta natura umană (înţelegându-se prin aceasta şi oamenii), a dat naştere unei „dragoste” faţă de semeni şi în viaţa actuală.

Ideea de „dragoste” a fost introdusa în Japonia în acelaşi timp cu religia budistă, dar nu a venit sub forma actuală, ci a evoluat treptat, odată cu poporul japonez. Un termen mai apropiat acestei noţiuni ar putea fi compasiunea sau mărinimia. Încercarea de a stabili o politică, a cărei baza să fie reprezentată prin religia budistă, a făcut ca aceasta să aibă în vedere compasiunea faţă de adepţii ei. Un exemplu îl reprezintă Constituţia Prinţului Shōtoku (574 – 622) care se preocupa de buna starea oamenilor şi era indulgentă cu aceştia. În Constituţie, oamenii de rând aveau un rol important în conştiinţa claselor de la putere. Acest rol nu a fost pierdut pe parcursul timpului, lucru ce poate fi considerat ca primul pas spre democraţie.

Daca ideea de compasiune a ajuns în politică şi în constituţie, aceasta nu însemna că termenul, spiritul în sine nu a existat până atunci. El şi-a făcut loc şi în Shintoism şi a fost asociat cu unul din cele trei simboluri divine ale Familiei Imperiale Japoneze. Compasiunea s-a impus şi în codul samurailor, Bushidō, deoarece nu era suficient ca acestia să fie curajoşi şi puternici, ci trebuiau să nutrească si sentimentul compasiunii şi să denote onoare faţă de oamenii de rând.

De asemenea, şi adepţii şcolilor japoneze confucianiste au tratat acest subiect, printre care si Kumazawa Banzai, un faimos adept al confucianismului din perioada Tokugawa, care afirma că Japonia „este un tărâm al compasiunii”. Toate aceste lucruri ne fac să ne gândim că cei care deţineau puterea în acea perioadă ar fi avut ca ideal mărinimia si compasiunea.
Se pare că în Japonia, înainte ca budismul să pătrundă aici, nu ar fi existat nici o constrângere în legătura cu pedepsele cu moartea sau a masacrelor. Împăraţii îşi omorau fără nici cea mai mică mustrare slugile sau supuşii. Chiar în cazul morţii premature a împăratului, slugile şi cei din jurul lui erau înmormântaţi de vii odată cu acesta. Dar totul s-a schimbat după venirea budismului în Japonia. Abia ca au mai urmat execuţii sau pedepse crude timp de 350 de ani în era Heian. Dar acestea aveau să reapară concomitent cu apariţia creştinismul (în perioada 1138 – 1560), cu crucificarea si noile sale ideologii.
Noţiunile de „dragostea” şi compasiune sunt în strânsă legătura cu pacea şi liniştea interioară, cât şi admiraţia pentru frumuseţile naturii, care este caracteristica dintotdeauna pentru japonezi. Aceste tendinţe ne oferă câteva indicii asupra conceptelor de bază ale gândirii politice, economice şi legale japoneze.

Mai târziu a fost creat un stat centralizat după multe si sângeroase bătălii între numeroase triburi, fiind urmat de introducerea unui nou principiu în comunitate, şi anume, „armonia”. Shōtoku a accentuat că într-un stat e nevoie de armonie mai ales între oameni, astfel ca, el a inclus acest aspect în primul articol din Constituţie. Unii cercetători consideră acest articol ca fiind adoptat si puţin modificat după conceptul budist de „compasiune”. Astfel se urmărea crearea unei comunităţi perfecte, chiar dacă se ştia că între două comunităţi se va produce cu siguranţă un incident ce va duce la deteriorarea relaţiilor existente. Shōtoku a făcut in aşa fel încât să strecoare cât mai multe trimiteri spre acest concept in toate articolele Constituţiei.

Modul civilizat în care ar trebui să se poarte o discuţie a fost atins în trecutul îndepărtat. Mitologia Japoneză, care reflectă societatea primitiva a ţării, reuşise acest lucru; zeii participau la o întrunire divina, într-un loc sacru, şi anume, albia unui râu. Această tradiţie a fost urmată si readaptată de împăraţi. Prinţul Shōtoku a denunţat dictatura, susţinând mereu că este nevoie de discuţii şi dezbateri între mai mulţi pentru a se putea lua o decizie importantă.

Această idee a fost transformată într-un decret după reforma Taika din 645, care denunţa orice încercare de dictatură şi faptul că nici o hotărâre nu ar trebui luată de către o singură persoană, conform mitologiei, aşa cum şi zeii participau la întruniri pentru luarea deciziilor. Chiar şi cu acest decret, nu se putea ţine o întrunire reuşită, deoarece nu era luată în considerare opinia publică. În acest fel a reuşit monarhia japoneză si Instituţiile Imperiale să se dezvolte într-o altă formă decât cea a dictaturii.

Profesorul Northrop susţine că, atunci când un conflict apare între două persoane asiatice, acesta nu se va sfârşii cu decizia unui judecător, ci, cei doi implicaţi vor încerca să îşi rezolve singuri conflictul respectiv mergând pe calea de mijloc. În acest fel caracterizează asiaticii noţiunea de „lege”, ei evitand pe cât posibil tribunalul, şi mai degrabă „încercand să ajungă la un compromis stând la o cană de ceai” (Mon-lin). Acest lucru nu se întâmplă din cauza lipsei de respect faţă de lege a japonezilor, ci din motive financiare sau de timp; dacă ar ajunge în instanţă, amândoi ar pierde şi timp şi bani. Aşa că, punând în balanţă toate aceste aspecte, este clar de ce se optează pentru cale de mijloc.
Date exacte în legătură cu primele legi proclamate le avem din timpul Prinţului Shōtoku, care în 604 a proclamat Constituţia cu 17 Articole. Codul de legi a fost promulgat cu unele adăugiri in 671, care ar fi avut 22 de volume, dar întregul Cod de legi a fost pierdut, aşa că nu ne este cunoscut conţinutul. În 701 au fost terminate şi Codurile juridice si administrative, însumând 11 volume, şi încă şase volume Codul penal. Acestea au fost revizuite in 718 şi au rămas cu denumirea de Codul Taihō. Până în 1190 acesta rămâne Codul de legi doar cu câteva adăugiri şi modificări. Dar după 1190 el avea să se schimbe, deoarece autoritatea shōgunilor creşte, astfel incat fiecare shōgun în parte putând să iniţieze propriile legi. După Restaurarea Meiji din 1868 apare necesitatea punerii în concordanţă a Codului cu legislatia din lumea modernă. Prin urmare, în 1882 Codul Penal este promulgat, urmat de proclamarea Constituţiei în 1889, iar în 1900 a Codului Civil. Până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial legile Japoneze erau caracterizate de două principii fundamentale: de suveranitatea împăratului şi de sistemul patriarhal de organizare a familiei. După ce Japonia este înfrântă în al Doilea Război Mondial în 1946, Noua Constituţie este promulgată iar cele două principii fundamentale sunt din punct de vedere legal desfiinţate, dar chiar şi aşa, ele sunt încă valabile.

Adesea a fost scos în evidenţă faptul că asiaticii au ca bază socială şi baza morală principii constând în principal din supunere filială. În ceea ce priveşte poporul japonez, acest lucru este adevărat doar până la un punct; în Japonia, loialitatea faţă de suveran şi cea faţă de Împărat în zilele noastre, după Restaurarea Meiji, este mult mai puternică decât supunerea filială. În Japonia a fost doar o singura familie imperială care şi acum îşi exercită atribuţiile. Aceasta dinastie nu a fost abrogată niciodată în istoria ei ce se întinde pe mai bine de două milenii. Acest lucru se datorează faptului că în mitologia Japoneză Împăratul este înrudit cu divinităţile (Amaterasu).
Dominaţia statului asupra vieţii indivizilor a fost favorabilă pentru Japonia în dezvoltarea sa către un stat modern, după era Meiji. Se presupune că Japonia nu ar fi putut ajunge aşa de repede la nivelul actual de dezvoltare fără conştiinţa oamenilor pentru stat şi ideologiile acestuia.
Este bine cunoscut faptul că religia shintō, în forma ei primitivă, era în strânse legături cu ritualurile agricole, iar zeii veneraţi erau, în mare, zei ce simbolizează productivitatea şi fertilitatea, deci putem spune că activitatea principală din acele timpuri era agricultura.

În ţări precum India, unde căldura intensă, ploile abundente si fertilitatea solurilor aduc împreună recolte impresionante, fără a fi necesară prea multa trudă din partea oamenilor, budismul reuşeşte se dezvolte chiar dacă bazele acestei religii o reprezintă călugării care nu aveau voie să se implice în orice fel de activităţi economice sau de zi cu zi. Budismul, în forma lui primitivă, cel care s-a dezvoltat şi a evoluat in India, nu era compatibil şi aplicabil şi în Japonia; astfel au apărut cele două vehicule, Hinayāna si Mahāyāna, al doilea fiind cel adoptat până la urma de japonezi. Dar în Japonia situatia este diferita, forţa de muncă fiind absolut necesară, astfel ca, un rol important este câştigat de agricultori.
Un mare pericol este faptul că toate aceste concepte religioase pot degenera într-un utilitarism total, punând individul pe primul loc, iar scopul tuturor acţiunilor devenind maximizarea profitului. Este foarte important ca semnificaţia absolutului sa nu fie pierdută.

Tot ceea ce a scris Nakamura Hajime reprezinta pur viziunea sa subiectivă. Insa, bazandu-ma pe lecturile si pe experienta personala, as indrazni sa afirm că se fac mult prea multe trimiteri religioase, iar explicaţiile date sunt motivate doar din acest punct de vedere, ceea ce nu cred că poate fi în totalitate corect. Unele aspecte ar putea fi motivate nu doar din acest punct de vedere, dar si din perspectiva cadrului natural, a conjuncturilor, cât şi a psihologiei umane, care reprezintă un punct comun la orice popor.

BILBLIOGRAFIE

• Moore Charles A., The Japanese Mind. Essentials of Japanese Philosophy and Culture, University of Hawaii Press, Honolulu, 1967

Tags: cod civil, cod penal, constitutie, cultura, Cultură şi Civilizaţie, era meiji, legendă, nakamura hajime, perioada heian, tokugawa, tradiţie

Leave a Reply

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website