Ipostaze ale cuplului predestinat

La sfarsitul secolului XVII, doua dintre formele teatrale japoneze, kabuki si joururi (teatrul de papusi), desi ajunsesera de-a lungul timpului la un anumit nivel al evolutiei, se bazau inca pe texte cel putin mediocre, daca nu puerile. In acest stadiu, in lumea fascinanta a teatrului isi face aparitia o figura ce va marca un moment de rascruce in dezvoltarea celor doua forme, gratie stilului si subiectelor creatiilor sale. Acest element novator, nimeni altul decat Chikamatsu Monzaemon, a excelat atat ca autor de piese pentru kabuki cat si pentru joururi, azi fiind totusi cunoscut mai ales datorita pieselor destinate teatrului de papusi, de altfel si cele mai rafinate din acest domeniu al dramaturgiei, in timp ce, piesele de kabuki nu au supravietuit decat in texte mutilate. Cu toate acestea, el este autorul primelor piese de o adevarata valoare literara si in acest caz, fapt ce ar trebui sa ne mai estompeze din sentimentul de mirare pe care il resimtim atunci cand auzim ca, din dorinta lor arzatoare de a imagina mereu paralele intre literatura japoneza si cea occidentala, criticii epocii Meiji au alaturat figurii shakespeareiene pe cea a lui Chikamatsu.

In continuare, tot de pacatul aceleiasi dorinte nestavilite de a crea paralele, ne putem face vinovati si noi, in incercarea de a alatura doua figuri, sau mai bine zis doua dintre operele lor, figuri si opere desparite nu doar temporal, ci si cultural. Amandoi, atat compatriotul nostru Liviu Rebreanu, cat si dramaturgul japonez Chikamatsu Monzaemon, in “Adam si Eva”, respectiv in “Indragostitii de la Sonezaki”, au scris despre cautarea si gasirea sufletului pereche. Trebuie mentionat aici ca, ideea este oarecum esentializata, sau cel putin simplificata, daca ne referim la romanul lui Rebreanu, in care fundamentul filozofic il constituie tentativa de a acorda eroticului (constanta puternica in cartile scriitorului) un fel de reabilitare prin atribuirea unei dimensiuni metafizice, aceea a regasirii perechii ancestrale. Insa, simplificarea poate fi reclamata deopotriva, caci si Chikamatsu depaseste cu mult acest spectru limitat, ajungand, chiar daca din alte considerente, cam in acelasi punct al finalitatii superioare. Totodata, sa nu uitam sa amintim ca, apelul la aceasta atipica comparatie intre cele doua opere este facut tocmai datorita acestui aspect insolit pe care il prezinta, pe de o parte, si nu mai putin avand in vedere acea constanta specifica creatiilor lui Rebreanu, ocurenta obisnuita a oricarui autor nipon, din toate timpurile: obsesia eroticului. Totusi, prea limitata este intinderea lucarii pentru a aborda in acelasi cadru si acest subiect. Deci, ne vom canaliza eforturile spre a evidentia diferentele de abordare, a caror origine o vom plasa in sfera socio-culturala.

Spre deosebire de teatrul nou, celelalte doua forme teatrale specific japoneze, kabuki si bunraku (joururi), s-au dezvoltat in sanul clasei mijlocii, care avea in centru “lumea plutitoare” a gheiselor si hedonismul. Chikamatsu a scris despre personaje din patura de mijloc, tratand problemele lor domestice – un negustor care se indragosteste de o gheisa si ajung intr-o situatie in care singura scapare le este oferita de dublul suicid din dragoste, dupa care indragostitii spera sa-si petreaca eternitatea pe aceeasi frunza de lotus. Doua dintre cele mai cunoscute piese ale sale urmeaza aceeasi intriga a dublei sinucideri din dragoste – shinjuu: “Indragostitii de la Sonezaki” (1703) si piesa de maturitate “Shinjuu Ten no Amijima” (1721), care ne pot aduce in centrul atentiei doua piese shakespeariene despre suicidul din dragoste, una mai timpurie si alta mai tarzie, “Romeo si Julieta” (1596) si “Antoniu si Cleopatra” (1608). Stilul lui Chikamatsu este insa realismul clasei de mijloc, in care el si contemporanii sai sunt aproximativ cu 100 de ani inaintea dezvoltarii realismului occidental, povestile fiind inspirate direct din experienta contemporana domestica.

Noul stil al dramei domestice “Indragostitii de la Sonezaki” se axeaza pe conflictul dintre emotiile umane – ninjou si restrictiile severe si obligatiile impuse de societatea japoneza – giri. Succesul obtinut de aceasta creatie a dus la aparitia unui val de piese despre tragicele legaturi de dragoste dintre negustori si curtezane.

In actul intai, Tokubei, un negustor de sos de soia, o intalneste pe aleasa lui, Ohatsu, la templul Ikutama din Osaka. Ea se dovedeste a fi o gheisa, iar in momentele debutului piesei, se arata nemultumita de faptul ca el nu i-a mai scris si nici nu a mai vizitat-o. Tokubei ii explica ca a avut unele probleme si ii prezinta intreaga poveste dupa ce se lasa convins de ea. Unchiul lui Tokubei, patronul afacerii cu sos de soia, ii propusese sa o ia in casatorie pe nepoata sotiei lui. Dragostea lui Tokubei pentru Ohatsu il face sa refuze din start, insa mama sa vitrega este de acord cu acest mariaj fara stirea baiatului si isi insuseste suma mare de bani din zestrea fetei. Cand Tokubei refuza din nou mariajul, unchiul cere sa ii fie inapoiata zestrea fetei. Dupa ce obtine banii inapoi de la mama vitrega, face greseala sa ii imprumute unui prieten, Kuheiji, care intarzie sa ii inapoieze. In timpul acestei povestiri, Kuheiji beat ajunge si el la templu impreuna cu niste prieteni. Nu recunoaste ca s-a imprumutat, ba chiar are loc o altercatie. Dupa plecarea lui Kuheiji, Tokubei marturiseste spectatorilor ca este nevinovat si sugereaza ca pentru a rezolva problema s-ar putea sa apeleze la suicid.

Actul al doilea are loc in seara aceleiasi zile, cand Ohatsu se intoarce la casa Temma, unde lucreaza, fiind inca suparata de cele intamplate mai devreme. Indragostitii se intalnesc din nou, moment in care el ii marturiseste si ei ca singura optiune pe care o mai are este sa-si curme viata. Kuheiji isi face din nou aparitia, Tokubei fiind nevoit sa se ascunda. Atunci cand Ohatsu se intreaba cu voce tare daca iubitul ei este intr-adevar hotarat sa moara, ascuns de ochii celorlalti, acesta ii raspunde schitand cu piciorul ei gestul taierii gatului. Kuheiji vrea sa aiba grija de Ohatsu in cazul in care Tokubei se va sinucide, dar ea este sigura ca jumatatea ei intentioneaza sa o ia cu sine, iar ea il va urma neconditionat. Coplesit de dragostea ei, Tokubei ii raspunde atingandu-si fruntea cu piciorul ei.

In actul al treilea, cei doi pleaca catre padurea Sonezaki, vorbind despre dragostea lor. Auzind oameni cantand despre un recent caz de dubla sinucidere din dragoste, se intreaba daca si ei doi vor fi subiectul unor astfel de canturi. Ajunsi in padure, Tokubei isi cere iertare unchiului, iar Ohatsu parintilor ei, si rostind o rugaciune catre Buddha, el o injunghie mai intai pe ea, dupa care isi taie singur gatul. Punctul final al piesei lui Chikamatsu este reprezentat de calatoria catre padure a celor doi – michiukiyuki, acompaniati de naratorul a caror vorbe iti sfasie sufletul si de scena in care cei doi pun in practica shinjuu.

Piesa este o dramatizare a unui fapt real, intamplat cu aproximativ o luna inainte, reprezentand un fel de “ziar viu” al evenimentului. Succesul a fost rasunator si a salvat Teatrul Takemoto de la faliment, in luna mai a anului 1703.

Cat despre “Adam si Eva”, cea mai draga dintre creatii chiar si pentru autor, pentru ca in ea rezida aceeasi implinere a vietii omului dincolo de sfarsitul teluric, putem spune noi ca si in cazul lui Chikamatsu, ea este o succesiune de sapte povestiri despre tot atatea reincarnari ale cuplului prototipic Adam si Eva, reprezentat prin Toma Novac si Ileana. Perechea eterna se va realiza de sapte ori in seria materiala a universului fenomenal, dar vor sfarsi uniti in vesnicie, in lumea spiritelor pure, desi nu chiar atat de repede sau prompt precum o fac indragostitii de la Sonezaki. Ei au avantajul suicidului pe care societatea nu il condamna, atu pe care nici una dintre perechile din “Adam si Eva” nu il impartasesc, nu atat din cauza canoanelor religioase ale societatilor in care erau plasate, cat mai degraba din cauza formatiei scriitorului. Evident ca sinuciderea nu reprezinta un raspuns pe care Rebreanu sa il poata oferi cuplurilor sale reincarnate, intr-un roman numit foarte elocvent “Adam si Eva”.

In planul presonajelor, descoperim un trio de constante principale: barbatul si femeia perechii eterne, care se recunosc si se reindragostesc din priviri, si personajul care furnizeaza exact impedimentul unirii celor doi sortiti. Personajele cuplului etern isi schimba de la un capitol la altul identitatea, componenta areala variand si ea, de la planurile mioritice, India, lumea Egiptului Antic, Chaldeea, Roma Antica, Germania, si pana la atmosfera pariziana, insa configuratia psihica este invariabila. Barbatul perechii eterne – indianul Mahavira, sau egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, roamnul Axius, calugarul german Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem, romanul Toma Novac – este eroul tragic care are revelatia iubirii ca desavarsire si sufera prin neimplinirea ei, sfarsind printr-o moarte violenta. Continuitatea functiei personajului este sustinuta de la un capitol la altul si de sugestia memoriei vietilor anterioare, personajul fiind inzestrat cu o meta-memorie aburita, tradata de sentimentul de deja-vu, de predilectii si de aversiuni neintelese. Personajul feminin – Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvone, Ileana, care sunt si numele capitolelor – se realizeaza mai mult ca aspiratie a barbatului din cuplul etern decat ca prezenta in universul capitolelor, motiv pentru care alegerea titlurilor capitolelor ni se si pare inspirata. Aventura personajelor este mai degarba metafizica decat erotica, adica in planul ei esential se petrece dincolo de erotica; memoria iubirii da posibilitatea omului sa supravietuiasca existentei terestre, depasind bariera cunoscuta a timpului acordat conditiei umane.

Impedimetul in implinirea iubirii cuplului etern se realizeaza ca un multiplu in care elementul principal il constituie personajul handicap, care este in general sotul sau sotia unuia dintre cele doua personaje sortite cuplului etern. Functia acestui personaj se remarca indeosebi in capitolele in care el se opune violent unirii cuplului etern, decizand uciderea unuia dintre cei doi predestinati. Constanta epica se reduce la intalnirea personajelor perechii eterne si interzicerea tragica a implinirii iubirii lor in aceasta lume. Caci, izbavirea conditiei umane este realizabila prin iubire, fiindca, traversand cele sapte vieti, omul pastreaza ca permis de trecere spre eternitate memoria iubirii. In acest sens, mare relevatia a vietii ar consta in recunoasterea cuplului etern. Cei doi se cauta inconstient, iar daca se gasesc, oricum iubirea lor nu se poate implini in aceasta lume, din diverse motive. Insa dragostea lor este menita sa transceada orice, si cu siguranta ca ea isi va gasi implinirea in lumea spiritelor pure, caci in fond, lumea noastra nu poate fi demna de ea. Nu este nici la Rebreanu, si nici la Chikamatsu. In primul caz, pacatul adulterului si cel al unui presupus act de sinucidere ii retine pe cei doi predestinati sa isi implineasca iubirea, in cel de-al doilea, puternicul sentiment de rusine, ce ar putea fi generat prin incalcarea indatoririlor sociale vine sa joace un rol similar personajului – impediment din “Adam si Eva”. Personajului – impediment ii corespund astfel, notiunea sau sentimentul pacatului, respectiv cel al rusinii.

E facil de suspectat ca dificultatea interpretarii dublului suicid se datoreaza, cel putin partial, perspectivei traditionale crestine, care spune ca sinuciderea este un pacat impotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care are drept de viata si de moarte asupra unei fiinte. Desi aceasta conceptie nu a aparut decat dupa secolul al IV-lea, odata cu Sfantul Augustin, iar unii ganditori, cum ar fi Erasmus sau Thomas More in Renastere si Rousseau, Humme si Hegel in epoca moderna, nu erau impotriva faptelor de suicid, multe tari occidentale il considera chiar si in varianta tentativei o crima pe care o pedepsesc ca atare. In Japonia, sub influenta budismului, suicidul nu a fost privit negativ. Dimpotriva, a fost considerat o fapta onorabila, simbol al recunoasterii greselilor. Nimic nu este mai relevant decat exemplul obiceiului practicat de luptatorii japonezi, si anume, seppuku.

In epoca pre-moderna, unii preoti budisti chiar au recomandat suicidul ca maniera de accedere catre o treapta superioara a spiritualitatii. Problema dublului suicid din dragoste este putin diferita. Tema apare atat in literatura, cat si in documente, dupa ce-a de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Sub opresiunea sistemului feudal, actul era privit ca antisocial, deoarece sugera un fel de libertate a dragostei. Explozia de piese cu aceiasi tema – shinjuu, a dus la interzicerea lor de catre guvern in 1723.

Termenul folosit in japoneza pentru denumirea conceptului dublului suicid comis din dragoste, shinjuu, inseamna literal “in interiorul inimii” si a fost initial folosit ca expresie (shinjuu-date), care insemna dovedirea dragostei neconditionate dintre o curtezana si clientul ei. Aceste dovezi mergeau de la juraminte scrise sau suvite de par, pana la taierea degetului mic. Obiceiul a fost atat de popular, incat se vindeau cutii speciale destinate pastrarii acestor dovezi. In acest fel, semnificatia obiceiului a inceput sa se diminueze. Gestul suprem al suicidului ajunge sa fie considerat singura dovada demna de a mai fi luata in seama. Convingerea iubitilor neimpliniti in aceasta lume, ca vor fi uniti prin moarte, a fost in mod ironic aprobata tocmai de crezul societatii feudale din era pre-moderna, care sustinea ca legatura dintre sot si sotie este cea care dainuie si in moarte, in timp ce legatura dintre parinti si copii exista doar in lumea noastra.

Shinjuu poate fi definit ca dublul suicid al unui barbat si al unei femei ce au consimtit la o moarte simultana. Prin urmare, binecunoscutul caz al lui Romeo si al Julietei nu ar putea fi catalogat drept shinjuu in adevaratul sens al acestui concept. Intr-un fel, shinjuu reprezinta o corebeliune temeinic planuita si mult prea dorita a doi iubiti impotriva opresiunii sociale sau de natura personala. Fortate, sau cel mult resemnate sa fie in postura de obiecte comerciale pentru placerea clientilor noapte de noapte, femeile din casele de placeri erau strict controlate in ceea ce privea conduita si comportamentul, fiindu-le permisa parasirea cartierului de placeri doar cu permisiunea patronului. Moartea uneia dintre fete era o mare pierdere pentru acesta din urma, motiv pentru care shinjuu trebuia prevenit cu orice pret. Nu mai este de mirare in acest caz interzicerea de catre guvern a pieselor cu acest subiect, cu atat mai mult cu cat comportamentul sugera implicit o oarecare libertate a dragostei intr-o societate feudala.

Evadarea celor doi in padurea Sonezaki vine tocmai pentru a face cat mai distincta diferenta dintre cele doua lumi: lumea cotidiana in care cei doi traiesc, reprezentata de obligatiile si datoriile implicate de catre societatea care ii constrange, si lumea altfel pe care o reprezinta padurea, ca loc sacru, loc al divinitatii. Dupa cum reiese si dintr-o alta opera shakespeariana, “Cum iti place”, alegerea se supune modalitatii universale de a gandi, reprezentand un simbol al unei lumi diferite de cea in care ne traim viata de zi cu zi. Personajele sunt supuse acestei calatorii catre un altfel de lume, fapt ce le va permite intelegerea adevaratei iubiri. Locul catre care se calatoreste poate fi reprezentat nu in mod exclusiv de o padure, ci poate fi orice loc diferit de lumea cotidiana de unde indragostitii au pornit.

In orice caz, piesele autorului nipon pastreaza totusi o trasatura distinctiva in ceea ce priveste acest drum, calatoria spre moarte. Spre finalul piesei, Ohatsu si Tokubei apar pe scena, traversand un pod peste un rau ce leaga doua maluri: lumea din care vin si lumea reprezentata de padure. Pentru a trece pe lumea cealalta, este necesara traversarea podului. In majoritatea pieselor lui Chikamatsu, care impartasesc acest subiect, imaginea podului este foarte des intalnita in scena culminanta a comiterii actului, iar indragostitii pasesc pe el pentru a ajunge in lumea ce ii asteapta dupa. Apa are rol separator intre cele doua lumi, simbolistica preluata din folclor si din mitologie. In mitologia greaca, cel trecut in nefiinta face o calatorie peste raul Acheron, in cea romana peste raul Styx, iar in budismul japonez, peste raul Sanzu. Faptul ca apa are proprietati purificatoare atat simbolic, dar si literal, este un adevar universal valabil. Hamlet sufera o schimbare intre actele patru si cinci, dupa calatoria pe mare spre Anglia. In folclorul japonez, un strain apare intr-un context in care podul este aproape o uzanta. Si in teatrul Noh, personajul principal, deseori spiritul unui decedat, vine pe scena principala de-a lungul scenei laterale prelungite, numita hashi-gakari – pod. Personajele apar din lumea de dincolo, din spatele scenei, traversand podul catre lumea noastra, reprezentata de scena principala. In teatrul kabuki, scena laterala prelungita numita hana-michi, “calea florilor”, trece printre locurile publicului. Cu toate acestea, functioneaza ca un liant intre lumea aceasta si lumea cealalta, si initial ca liant intre lumea spectatorilor si lumea actorilor de pe scena. In folclor, un cersetor venit din alte parti este deseori intruchiparea unei zeitati ratacitoare, un personaj demn de respect, dar si o persoana detestabila in acelasi timp. Puritatea si mizeria formeaza un tot, elemente ce ne animeaza si ne distrug deopotriva. In vechile orase japoneze, raul curgea prin centrul orasului, purificandu-l, iar locuitorii de pe unul dintre cele doua maluri, erau din clase sociale superioare celor de pe celalalt mal. Aceasta discriminare era de fapt generata de anumite profesii pe care le detineau, indispensabile societatii, insa detestate de oameni.

In plus, nu este demn de neglijat nici faptul ca ne situam intr-o perioada in care, si in Japonia, zeul la care se inchinau multi era banul. Tokubei era in dizgratie din cauza datoriei, iar Ohatsu este izolata in cartierul de placeri, tot din cauza banilor pe care ii datora stapanului casei. Dubla sinucidere este, in afara de continuarea si implinirea dragostei celor doi, unica modalitate de a se elibera din lantul datoriilor banesti.

Este o caracteristica putin spus evidenta, a pieselor despre shinjuu ale lui Chikamatsu, faptul ca, eroina lui este un caracter mai puternic decat cel al barbatului. Ohatsu se hotaraste sa comita suicidul, pe care iubitul ei de abia il sugerase, intrebandu-se la un moment dat daca Tokubei s-a decis asupra acestei alegeri sau nu. Diferenta dintre cele doua cazuri, Toma Novac-Ileana si Tokubei-Ohatsu, aduce in discutie cele doua tipuri de culturi, una a pacatului si cealalta a rusinii, studiata si de catre Ruth Benedict. Ea gaseste cultura japoneza ca fiind un exemplu tipic al culturii rusinii. Nu incape indoiala ca Ohatsu si Tokubei sufera mai degraba de un sentiment al rusinii fata de ceilalti, fata de societate, decat de un sentiment al pacatului. In opozitie cu aceasta, cazul lui Toma Novac si al Ilenei, cu toti avatarii lor, se supune tipicul culturii pacatului.

Tags: chikamatsu monzaemon, era meiji, indragostitii de la sonezaki, joururi, kabuki, Literatură, shinjuu ten no amijima

Leave a Reply

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website