Problemele tinerilor in Japonia si China. Similaritate si contrast.

„ În sud trăieşte o pasăre numită porumbelul Meng. Din pene prinse cu fir de păr ea împleteşte un cuib pe care îl aşterene în vârful trestiilor. Dar vine o zi când vântul suflă în trestii şi le frânge, oul din cuib se sparge, puiul moare şi nu pentru că nu e îndeajuns de trainic cuibul, ci pentru că legătura cu trestiile îl fac astfel.“
Xun Zi – «Calea guvernării ideale» (Pledoarie pentru învăţătură 1.4)
Societatea est – asiatică contemporană pare să se confruntă cu o tipologie de dificultăţi similară. Deşi situaţia economică a Japoniei (a doua putere economică mondială, după SUA) este superioară celei din China, deşi sistemul de valori din Japonia este diferit de cel din China, sistemul de educaţie şi modul în care acesta influenţează viaţa tinerilor din cele două ţări vecine pare să fie similar. Atât sistemul de învăţământ japonez cât şi cel chinez funcţionează sub semnul conformismului. Atât în China cât şi în Japonia tinerii sunt educaţi la şcoala conformismului.
În Japonia copiii primesc una dintre cele mai bune educaţii din lume. Procentul de analfabetism este sub 1%, iar 95% dintre liceeni îşi termina studiile secundare. Mediul japonez de afaceri ştie că găseşte în fiecare an o nouă promoţie de salariaţi care dispun de o bună pregătire în domeniul matematicii, ştiinţelor, limbii japoneze şi IT-ului. De asemenea, educaţia lor şcolară îi va pregăti pentru a fi disciplinaţi şi obişnuiţi cu zilele lungi de lucru, cu orele suplimentare din companii întrucât învăţământul japonez pune cel mai mare accent pe acţionarea în grup şi pe rezistenţa la suferinţă, pe „gambare”(îndurare). Şcoala presupune o cantitate mare de suferinţă şi durere care îl învaţă pe copil/adolescent să îndure (gambaru).
În ultima vreme, însă, tânăra generaţie (shinsedai – cei născuţi între 1979 – 1981) pare să nu mai corespundă tiparului şi să nu mai accepte educaţia pe care au primit-o predecesorii. Până de curând motivaţia japoneză de împlinire se baza pe convingerea fermă că este nevoie de integrare în grup şi dependenţă (amae). Această convingere începe să dispară din mintea tinerei generaţii tot mai dominată de stres şi incertitudine.
Copilul japonez intră în viaţă bucurându-se de o îngăduinţă fără limite, dar treptat se simte înlănţuit de îndatoriri. Copilul japonez (în special, băieţii) primeşte o educaţie foarte permisivă, iar legătura cu mama este foarte strânsă. Însă indulgenţa maternă are drept consecinţă pentru copil o dependenţă foarte mare. Mama îl consideră pe copil ca pe propria ei extensiune şi pune astfel bazele unei relaţii de dependenţă care va dura toată viaţa. Încă din primii ani de viaţă, copilul înţelege că succesele sale, rezultatele sale şcolare, conduita sa sunt considerate o dovadă de dragoste pentru mamă. Prin urmare, orice eşec va constitui o sursă de întristare şi va declanşa un sentiment de culpabilitate. Mama îşi asumă dublul rol de tutore şi educator. „Kyoiku-mama” (mama educatoare) se mândreşte cu rezultatele şcolare bune ale copilului, iar în caz contrar va afişa o profundă tristeţe şi dizgraţie. Acest „şantaj matern” este atât de puternic, încât copilul se simte constrâns să se autodepăşească în performanţă. Conştiinţa suferinţelor îndurate de mamă şi amintirea sacrificiului ei, a bunătăţii şi iertării ei, sădeşte în sufletul micului japonez sentimentul datoriei, ce va fi apoi transferat altor domenii, influenţându-i întreaga viaţă relaţională. Voinţa de a reuşi se întemeiază pe obligaţia de a manifesta faţă de părinţi recunoştinţa la care au dreptul. Copilul este considerat „legat de cei care l-au adus pe lume printr-o datorie inepuizabilă: n-a primit el de la ei acest bun suprem, viaţa?”
Şi în China părinţii contribuie la dezechilibrul tinerilor. Concentraţi pe reuşita lor şcolară, ei îi încurajează să se pregătească intens pentru examene şi, de la cea mai fragedă vârstă, îi scutesc de orice contribuţie la treburile casei, pentru a se dedica în întregime studiului. Pentru părinţii chinezi, copilul reprezintă ultima speranţă. Succesul sau eşecul lui se răsfrânge asupra întregii familii şi va fi cunoscut de toţi vecinii. Prin urmare, sunt gata de orice sacrificii, pentru ca moştenitorul lor să reuşească în viaţă mai bine ca ei. „Descarcă în felul acesta pe umerii lui fragili responsabilitatea de a le răscumpăra eşecurile”. Copilul care nu înţelege această încrâncenare se simte înstrăinat. Foarte multe paricide exprimă încercarea de a scăpa de această nevroză. Presiunile exercitate asupra lui îl determină pe tânărul chinez să îşi dorească de la această viaţă „să câştige bani, să se distreze şi să nu facă copii”.
Din anul 1992, în China, a început să funcţioneze învăţământul particular, al cărui singură regulă este să nu primească capital şi directori de programe din afara ţării. Aceste şcoli particulare practică preţuri exorbitante şi sunt destinate „elitelor pe care le educă în spiritul confortului şi disciplinei părinţilor proaspăt îmbogăţiţi (antreprenori, cadre de partid etc.)”. În anul 2001 funcţionau 50000 de şcoli particulare în care studiau 2,4% dintre elevii chinezi. Pentru copiii nevoiaşi există numeroase şcoli particulare care nu eliberează nici un certificat (făcând imposibilă înscrierea ulterioară la un liceu sau la o facultate), ele însele nefiind acreditate. În cadrul învăţământului privat chinez, corupţia îmbracă cele mai diverse forme. De pildă, un tată din Baiyun (Canton) a reclamat Biroului Municipal pentru Educaţie lipsa autorizaţiei de funcţionare a şcolii primare unde învăţase fiul său. Rezultatul a fost „căderea la învoială pentru o legalizare pe cale amiabilă” şi, nicidecum, închiderea şcolii.
75% dintre elevii chinezi care au urmat cei nouă ani de gimnaziu şi de liceu nu ajung să susţină examenul de bacalaureat – Gaokao, care se desfăşoară „fără prea multe fraude, lăsând la o parte inevitabila înşelătorie electronică, prin care supraveghetorul de sală comunică prin mesaje răspunsurile câtorva elevi care îl plătesc”. Gaokao durează patru zile şi are loc în anotimpul călduros. Părinţii rezervă taxiuri şi închiriază camere la hotel cu tarif internaţional, astfel încât copiii lor să fie cazaţi aproape de locul de examen. Mamele chineze se roagă într-un templu budist sau într-o biserică creştină sau în ambele, arzând tămâie sau foiţă aurită şi plângând mult. În cele patru zile, părinţii chinezi ocupă străzile ce duc spre locul de examen, blocând traficul, deosebindu-se de părinţii japonezi care se feresc să îşi exprime sentimentele şi nu-şi însoţesc copiii la examene. La anunţarea rezultatelor au loc sute de tentative de sinucidere. Cei nouă ani de speranţe se risipesc. Nici cultura chineză, nici cea japoneză nu pregătesc fiinţa pentru eşec.
Începând din anul 1997, în China a încetat să mai existe învăţământ superior gratuit, taxa de înscriere variind în 2001 între 3800-6000 de franci (în funcţie de provincii şi facultăţi). Pentru multe familii este un efort financiar deosebit să poată ţine un copil la facultate (ca şi în cazul şcolii, 30 până la 40% dintre studenţi rabdă de foame)
Spre deosebire de China, în Japonia, tinerii nu rabdă de foame, iar corupţie nu există sub nici o formă. Există însă concurenţă. Societatea japoneză este o societate bazată pe concurenţă, pe competiţie, pe întrecerea între întreprinderi, pe întrecerea între familii. Într-o astfel de societate părinţii (mama, în special) îi cer copilului să fie responsabil faţă de viitorul său şi, mai ales, să se supună dezideratului lor. Pentru copilul japonez, şcoala este arena unei competiţii feroce pentru note bune, singurul criteriu de succes.
Întrecerea începe de la grădiniţă. De la grădiniţă până la absolvirea universităţii copilul este prins într-un liant care leagă familia de companie. Pentru copil este necesar să urmeze cursurile unei şcoli bune pentru a fi admis într-un liceu bun, trebuie să absolve un liceu bun pentru a trece examenul de admitere la o universitate bună, trebuie să posede diploma unei universităţi bune pentru a intra într-o companie bună unde să fie angajat până la pensionare.
Într-o societate în care poziţia joacă un rol atât de important este evident că există o cotaţie a universităţilor. Fosta Universitate Imperială din Tōkyō, devenită Universitatea din Tōkyō sau, familiar, Todai, se plasează în vârful piramidei. Foştii săi studenţii constituie o reţea puternică, prezentă în toate sferele puterii din Japonia. De unde preocuparea de a introduce copilul într-una dintre cele mai bune filiere cu putinţă.
Dificultatea programelor şcolare este copleşitoare. Un copil japonez învaţă şase ore pe zi la şcoală, cel puţin două ore pe zi acasă şi câteva ore suplimentare într-o şcoală serală (juku). I se poate pretinde să lucreze unsprezece sau douăsprezece ore pe zi. La vârsta şcolară, copilul pleacă din căminul părintesc ocrotitor şi se trezeşte deodată aruncat într-un univers competiţional în care primează performanţa şi realizările. Presiunea exercitată asupra sa este imensă. Juku este un sistem de meditaţii instituţionalizate pe care mama japoneză îl prevede pentru copilul ei (până la mijlocul anilor ۥ70, 70% dintre elevi erau înscrişi la aceste şcoli de meditaţii). De altfel, tot ea va controla riguros eforturile şi progresele copilului. Stresul impus copilului, apoi adolescentului, se va menţine până la intrarea acestuia la universitate, ba chiar şi în mediul în care va munci. Aproximativ 95% dintre copii îşi continuă studiile până la sfârşitul ciclului al doilea. O treime dintre aceştia vor trece apoi prin infernul examenelor de admitere la universitate. Competiţia pentru accesul în cele mai bune universităţi este acerbă, după cum o demonstrează frecvenţa crizelor de depresie şi numărul crescut al sinuciderilor în rândul adolescenţilor.
Criticile adresate sistemului educaţional japonez se referă, în principal, la importanţa exagerată acordată memorării cursurilor şi la minimalizarea spaţiului de gândire şi creativitate. Există proiecte de reformă care urmăresc ameliorarea sistemului şi reducerea presiunii exercitate asupra elevilor.
Practicată timp de 2500 de ani fără modificări esenţiale, în China, metoda de învăţământ prin acumulare repetitivă de elemente prezentate, dar nu discutate este similară cu cea din Japonia. Elevii sunt copleşiţi de lecţiile pe care trebuie să le înveţe pe de rost, fără să aibă voie să emită opinii personale. Privaţi de creativitate şi libertate de gândire, elevii chinezi, ca şi cei japonezi sunt în egală măsură depăşiţi de multitudinea de date pe care trebuie să le acumuleze.
E. Meyer scuză sistemul de învăţământul defectuos din China, pretextând că dimensiunile uriaşe ale acestuia (în 1998, China număra 285 de milioane de elevi) generează problemele existente în şcoală. În China, rata de şcolarizare este de 97%, cea de alfabetizare de 85 %, în timp ce bugetul alocat educaţiei este de 2,4% din PIB (de 17 ori mai mic decât bugetul alocat armatei). O problemă gravă a şcolii chineze o constituie lipsa cadrelor didactice specializate. Această lipsă a fost generată de închiderea şcolilor în perioada 1966-1976 şi de persecutarea învăţătorilor într-o perioadă în care numărul de copii a cunoscut o creştere necontrolată. O altă cauză a penuriei de cadre didactice specializate o constituie remunerarea extrem de mică (180 franci/lună).
Politica educaţională a Japoniei a fost gândită, în anii ۥ50, să ajute la realizarea unei renaşteri accelerate, care era misiunea naţională a perioadei de după război. În acord cu restul ramurilor sociale, prioritatea era dezvoltarea rapidă: curriculum-ul era standardizat la nivel naţional, pentru sporirea eficienţei, învăţarea pe dinafară era accelerată.
La începutul anilor ۥ80, elevii şi studenţii au început să nu mai facă faţă vechiului stil de învăţare. Anxietatea refulată a tinerilor a început să se transforme din ce în ce mai des în agresivitate. Agresivitate faţă de şcoală, agresivitate fată de părinţi agresivitate fată de tot ce întruchipează autoritatea. Revoltă împotriva persoanelor şi revoltă împotriva sistemului. Educatorii au fost şocaţi de valul de violenţe din şcolile gimnaziale şi concomitent de explozia de sinuciderii ale elevilor din şcoala elementară şi gimnazială, care rataseră examenele de admitere. Criticii au minimalizat „iadul examenelor” de admitere şi au acuzat sistemul, care producea roboţi incapabili de gândire creativă. Din 1990, când economia a intrat în colaps, şi prospectele pentru viitor au fost compromise mai mult, elevii şi-au pierdut motivaţia de a lucra sub presiune competitivă şi rezultatele la teste au scăzut.
În Japonia primul sondaj naţional referitor la eşecul educaţiei a fost realizat în martie 2001 de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Educaţie, una dintre agenţiile Ministerului Educaţiei. 33% dintre directorii şi profesorii intervievaţi au răspuns că au avut parte de experienţe directe cu clase în care „educaţia de grup şi procesul de predare în sine au încetat să funcţioneze de o bună perioadă de timp, datorită faptului că tinerii şi copii se implică în activităţi arbitrare, sfidând instrucţiunile date de profesori.”.
Infracţiunile juvenile din afara şi din interiorul şcolii constituie, în mod curent, un subiect aprins de dezbatere naţională. Ca în majoritatea problemelor societăţii japoneze, se tinde către polarizare, părerile fiind împărţite în jurul ideologiei de dreapta şi de stânga. Poziţia neoliberală de stânga, reprezentată de o coaliţie care include Ministerul Educaţiei, facţiunea aripii stângi a Uniunii Profesorilor Japonezi, Federaţia Organizaţiilor Economice şi Partidul Socialist, susţine că Japonia plăteşte acum preţul zecilor de ani de sacrificare a încrederii, intimităţii şi realizării personale pe altarul eficienţei şi al creşterii economice. De curând, Ministerul Educaţiei a mandatat o serie de reforme care vizau schimbarea priorităţilor educaţionale, de la conformism la educaţia centrată pe elev/student.
În opoziţie, conservatorii ( inclusiv guvernatorul metropolei Tōkyō, Shintaro Ishihara şi consiliul său şcolar metropolitan) şi în special, profesorii veterani din sistem, insistă că promovarea individualităţii elevilor, aflată la baza noii politici, a transformat şcolile într-o extensie a căminului în care copiii sunt încurajaţi să acţioneze sub impuls şi a erodat treptat capacitatea copiilor de „gaman” (răbdare), un concept cheie (cum este şi cel de „gambaru”) în dinamica grupului, care se traduce prin capacitatea de a îndura dificultăţi sau neplăceri, în interiorul grupului.
La mijlocul anilor ۥ90, profesorii de şcoală elementară din Japonia au remarcat o creştere alarmantă a numărului de copii pe care nu îi puteau stăpâni, care aveau alte preocupări în timpul orelor de curs şi care se manifestau violent faţă de colegii de clasă. Fenomenul „ijime”, de terorizare a altor copii care se deosebeau într-un fel sau altul de grup se extinde fără ca profesorii să-l frâneze, într-un fel sau altul. Acest fenomen apare ca o consecinţă a lecţiei pe care şcoala le-o predă elevilor, lecţie care îi învaţă că „a fi diferit este o crimă” şi care le cultivă neîncrederea în tot ce este diferit şi, mai ales, străin.
Alături de ijime, un alt fenomen generat de sistemul de învăţământ nipon este absenteismul. Un număr din ce în ce mai mare de copii, de la clasa întâi la a noua, refuză şcoala cu totul şi nu vor să se prezinte la ore. Aceşti copii renunţă la şcoală din clasa a doua şi stau departe de şcoală timp de câţiva ani sau chiar nu se mai întorc niciodată. Într-un număr mic de cazuri, ei sunt retraşi de către părinţii lor, care cred că stresul şcolii, cu accentul său pe performanţe şi aşteptări mari de la comunitate, este dăunător pentru copii. Restul refuză pur şi simplu să meargă la şcoală, brusc, fără vreo avertizare sau explicaţie şi continuă să refuze şi în zilele următoare, în pofida ameninţărilor din partea părinţilor. Mulţi au fost victime ale fenomenului de ijime de la şcoală (adesea negat de către profesori sau consiliile şcolare). Alţii au fost transferaţi la o şcoală nouă, ca urmare a mutării familiei în altă zonă şi se simt excluşi. Unii dezvoltă simptome fizice, de pildă, dureri de cap sau greţuri, dar majoritatea nu prezintă nici un simptom până în ziua în care renunţă cu totul la şcoală.
Japonia se confruntă cu o problemă alarmantă de comunicare. Situaţia tensionată de acasă şi presiunile de la şcoală, care includ intimidarea semenilor, au creat comportamente violente printre copii şi au determinat imposibilitatea de a lega prietenii şi de a vorbi deschis despre propriile probleme. Dependenţa de jocurile de calculator şi de telefoanele mobile (care afectează tineretul contemporan din toată lumea), pe care sociologii niponi o numesc „cultura degetului mare”, au erodat şi mai mult abilităţile de comunicare directă şi au adâncit sentimentul de izolare.
Statisticile conservatorilor niponi indică un număr de 150000 de copii, cu vârste cuprinse între 6 şi 17 ani, care absentează permanent de la şcoală. Alte statistici pretind, extrapolând din experienţa proprie, că până la 5%, adică 350000 dintre copii, suferă de absenteism cronic. În Japonia, absenteismul cronic în sine nu este considerat ilegal, nu este o chestiune de competenţa poliţiei. În urmă cu 4 ani, printr-o directivă naţională dată administraţiilor şcolilor, iniţiativă luată în conformitate cu politica curentă, Ministerul Educaţiei a caracterizat absenteismul cronic ca fiind expresia naturală şi inevitabilă a personalităţii anumitor elevi şi a precizat că nu trebuie să se intervină în vreun fel în acest caz.
Elevii care refuză să meargă la şcoală şi stau acasă devin din ce în ce mai izolaţi întrucât vecinii nu sunt dispuşi să îşi lase propriii copii să se joace cu ei, de teamă că se vor molipsi. Un număr destul de mare dintre aceşti elevi care renunţă la şcoală merg chiar mai departe, izolându-se complet de lumea din afară şi refuzând să iasă din cameră, cu excepţia orelor de masă sau nici atunci. În felul acesta a apărut un nou fenomen, numit hikikomori, care se manifestă doar în societatea japoneză. „Autoîncarceraţii” refuză să vorbească sau să vadă pe cineva, ei nu ascultă nici de părinţi, nici de fraţi.
Dacă în Japonia copiii fug de societate „autoîncarcerându-se în camera lor, în China, aceştia fug de acasă şi intră în diverse bande interlope, trăind pe stradă sau in „mahalale”. Pekinul numără între 100000 şi 250000 de copii vagabonzi.
În China, începând cu anii ۥ80, lipsa totală de comunicare între elevi, părinţi şi profesori a condus la alcătuirea unor structuri de tip mafiot în rândul adolescenţilor. Membrii acestor structuri mafiote – caracterizate prin violenţă, extorcare, clandestinitate şi, mai rar, asasinate – au vârste cuprinse între 11 şi 17 ani. Poliţia îi prinde comiţând infracţiuni dar îi ţine în arest doar pe timpul zilei. Noaptea îi eliberează, pentru a nu fi nevoiţi să le ofere hrană şi adăpost. Numărul „găştilor” din interiorul şi din afara şcolii este în continuă creştere.
Delictele comise de minori pe străzi constituie un aspect extrem al unei crize mai ample de mânie, confuzie şi pierdere a identităţii, care, în prezent, afectează, deopotrivă tineretul japonez şi pe cel chinez. Statisticile efectuate de Agenţia Naţională de Poliţie din Japonia confirmă o „epidemie” la nivel naţional a criminalităţii juvenile. În anul 1997, 2263 de tineri, cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani, au fost arestaţi pentru comiterea de delicte cu violenţă, ceea ce reprezenta o creştere cu 50% faţă de anul precedent. Acelaşi grup de vârstă, care reprezintă doar 7,4% din populaţie, a fost implicat în aproape 50% din arestările efectuate în anul 1998 pentru comiterea de delicte grave, inclusiv crimă.. În prima jumătate a anului 2000, minorii au comis un număr record de 552 de crime. Ceea ce constituie un motiv de maximă îngrijorare pentru părinţii, profesorii şi oamenii legii în Japonia, este faptul că segmentul cel mai tânăr al comunităţii minore, copiii cu vârste între 11 şi 15 ani, este cel care generează infracţiunile cele mai violente şi mai perverse. În primele 11 luni ale anului 2001 s-au înregistrat 920000 de incidente ai căror autori au fost minori, cu 12,5% mai multe faţă de anul precedent.
În China, ziarele abundă de cazuri de violenţă. De pildă, în martie 2000 o profesoară la colegiul întreprinderii de stat din Jiangyou (Sichuan) a fost strangulată împreună cu fiica ei în vârstă de 13 ani, de către Huang Gang, un adolescent „taciturn” de 14 ani. Mobilul crimei, premeditată timp de 15 luni, fiind că profesoara „conform obiceiului, îl tratase ca pe un nimic, adăugând însă de data aceasta că el (Huang Gang) nu va face niciodată altceva « decât să fiarbă lipii – pâine fiartă în aburi – ». Cu asta se ocupa tatăl său, bucătar la cantină”.
Pe adresa Ministerului Educaţiei din Japonia vin tot mai multe scrisori ale elevilor care ameninţă că-şi vor pune capăt zilelor ca urmare a hărţuirii în şcoli de către colegi. În scrisori sunt acuzaţi profesori care nu fac nimic pentru a-i proteja. Reacţia oficialilor ar putea fi calificată drept hilară, dacă nu ar fi vorba de un subiect dureros. Ministrul Educaţiei a cerut tinerilor să nu-şi pună capăt zilelor: „Sinuciderea nu rezolvă nimic.”. Numărul sinuciderilor la copii sub paisprezece ani s-a dublat, între anii 1965 şi 1975, de la 46 la 95. La minorii sub douăzeci de ani numărul sinuciderilor a oscilat mult timp în jurul a 700 de cazuri anual, urcând în 1978 la 866 de cazuri. În Japonia, ziarele citează în fiecare an cazuri de copii care se sinucid la zece ani, la nouă şi chiar la opt ani.
În China sinuciderile reprezintă prima cauză a mortalităţii tinerilor cu vârste cuprinse între 13 şi 35 de ani. Ca şi în Japonia, motivul sinuciderii la vârsta de şapte ani poate fi o pedeapsă, o umilinţă, o violenţă, o notă mică sau glume răutăcioase repetate ale colegilor. Sinuciderea juvenilă exprimă refuzul şi incapacitatea de a da un răspuns real, pozitiv la problema identităţii şi la problema scopului existenţei. Sinuciderea juvenilă este întotdeauna un apel, un strigăt în gol. Sinuciderea poate fi un gest de revoltă împotriva pretenţiilor părinţilor, o evadare din lanţurile şcolii. Din nefericire, sinuciderile tinerilor reprezintă un fenomen în masă care durează de mult timp fără ca părinţii sau profesorii din cele două ţări vecine să găsească soluţii.
În prezent Guvernul Japoniei caută soluţii pentru ameliorarea problemelor tinerilor, de pilda, Ministerul Educaţiei a elaborat un manual ce se distribuie în toate unităţile de învăţământ şi care vine în sprijinul elevilor cu probleme. Dacă în Japonia există speranţa construirii de canale de comunicare cu tinerii, se pare că nu acelaşi lucru se întâmplă, deocamdată, în ţara vecină.

(8 votes, average: 5 out of 5)

 Loading ...

Reader's Comments

1. Ioana | July 23rd, 2008 at 7:40 am

   Articolul de mai sus a fost scris de catre Simona Dovleac. Ii multumim inca o data pentru interesul acordat spatiului nipon si o mai asteptam si cu alte articole…

Leave a Reply