Ran – Akira Kurosawa

“Ran” = bătălie, luptă, război, haos, regizorul Akira Kurosawa a câştigat pe drept premiul pntru cel mai bun film japonez acordat de Societatea criticilor de film şi premiul pentru cel mai bun film străin acordat de Crecul criticilor de film din New York şi din Los Angeles.

Criticii spun despre acest film că este o relaltare în stil japonez a conţinutului piesei dramaturgului englez W.Shakespeare „Regele Lear”, unde echivalentul lui Hidetora, bătrânul suveran, este Lear, iar al fiilor Saburo, Jiro, Taro sunt Edgar şi Albany. În ambele opere dramatice, una dintre ele transpusă pe scena de teatru (pentru prima dată în secolul al XVII -lea), iar cealaltă pe ecran, trei secole mai târziu, prezintă acelaşi carater tragic, haotic, vicios al vieţii. Regele Lear şi Hidetora, personajele principale, sunt persoane vanitoase, dornice de faimă, putere, control, care sunt pedepsite de soartă să ajungă de la poziţia socială cea mai înaltă la o condiţie josnică, suferind tulburări mentale ce îi va duce la distrugere. Iar atunci când salvarea pare să-i ajungă, destinul îi loveşte definitiv.

Ca în orice operă tragică, se dezlănţuie un conflict, în acest caz psihologic, regăsit în intrigă.Suveranul regiunii, un războinic sângeros, Hidetora, ajuns la o vârstă înaintată, doreşte să împartă puterea celor trei fii ai săi: Taro, Jiro, Saburo. Dorinţa lui este ca cei trei fii să-şi unească forţele pentru a forma o putere şi mai mare, doar că cei trei îşi urmăresc propriile interese, uitând de frăţia celorlalţi. Din setea de putere se naşte Ran, războiul, ce, mai degrabă seacă puterea, decât să o asigure. Fraţii ajung să se omoare unul pe altul, chiar sub ochii, acum bolnavi, ai tatălui lor. Conflictul se declanşează în momentul în care Hidetora are un vis: se făcea că el se afla pe un pământ pustiu, unde nu exista suflare umană. Acest vis îl îngrozeşte pe Hidetora, dovedindu-se a fi o previziune, pentru că în final imaginea văzută de el se îndeplineşte. Hidetora moare în pustiu, singur, trădat şi fără familie.

Personalitatea lui Hidetora evolueză pe parcursul filmului, ca şi alte personaje. Suveranul Hidetora plin de mândrie şi onoare e de nerecunoscut în finalul filmului: renunţă la mândrie, se căieşte pentru greşelile sale faţă de singurul fiu care, se pare că nu l-a trădat, şi faţă de Sue şi fratele ei, cărora cu mult timp în urmă, le distrusese destinul. O evoluţie la fel de extremă o are şi Saburo, fiul cel mic al lui Hidetora, care la început pare a fi oaia neagră a familiei, fiind singurul care se împotriveşte hotărârii tatălui său, insultând chiar pe suveran. În realitate, însă, el este cel mai sincer dintre fii, ştiind că fraţii săi sunt doar nişte linguşitori ai tatălui lor şi care nu doresc decât putere şi avere. Ei sunt cei care îl vor izgoni pe Hidetora şi vor încerca să-l omoare, urmând ca Jiro să-l omoare pe fratele său Taro şi apoi pe Saburo.

În ciuda acestor întâmplări imprevizibile, cel mai interesant personaj rămâne măscăriciul, care reprezintă vocea realităţii. Într-o lume a aparenţelor, el este singurul care spune lucrurilor pe nume, chiar într-o manieră comică, accectuând totodată tragismul evenimentelor. Acest personaj pare a fi şi vocea scenaristului, legătura realitate-iluzie, filmul în sine reprezentând un ran=haos.

Însă în spatele subiectului, ceea ce este foarte impresionant la acest film este viziunea atât de realistă asupra civilizaţiei japoneze. Imaginile reuşesc să surprindă toate aspectele mai mult sau mai puţin cunoscute de occidentali, şi anume obiceiurile şi tradiţiile locale, îmbrăcămintea, gesturile, comportamentul japonezilor din perioada veche. Un exemplu ar fi celebrul harakiri sau seppuku, sinuciderea „eroică” din dorinţa de a-şi păstra onoarea nepătată, regăsită în scena arderii castelului, când văzându-se fără cale de ieşire, femeile, consoartele lui Hidetora, se sinucid ba înfigându-şi reciproc cuţitul în pântece, ba străpungându-şi cuţitaşul în creştet.

Prima scenă este, însăşi, plină de semnificaţie socială specifică japoneză: poziţia pe care o are o are tatăl, lordul, stând aşezat în mijloc, iar la dreapta sa stau cei trei fii, la stânga sa stau generalii săi – oamenii lui de încredere, pe fundal se observă acele cortine japoneze, care aveau rolul de a asigura singura intimitate posibilă. Un gest impresionant este cel al unuia dintre fii lui Hidetora, care văzându-l obosit, îl va lăsa pe tatăl său să se odihnească şi se retrage împreună cu ceilalţi prezenţi, urmând ca, în semn de respect, să înfigă în pământ un copăcel lângă Hidetora pentru a-i nu fi deranjat somnul de lumina soarelui.

Toate mişcările lor sunt ceremonioase. În faţa suveranului toţi supuşii se înclină până la pământ, chiar şi în faţa soţiei sau consoartei. De asemenea, sunt de remarcat mişcările şi gesturile doamnelor, de o delicateţe deosebită, deşi poartă acele chimonouri care le permite puţină libertate de mişcare.

O altă scenă remarcabilă a filmului este cea în care se regăsesc câteva elemente din teatrul No: momentul în care Hidetora îl regăseşte pe fratele său Sue, Tsurumaru, cel ce rămăsese orb după ce castelul tatălui său fusese ars chiar de către Hidetora. Elementele specifice sunt părul şi mersul: părul este lung pe umeri, acoperindu-i ochii şi mersul este într-un ritm ascendent pornind de la câţiva paşi înceţi până la paşi repezi şi scurţi. De asemenea, pe parcursul filmului se regăseşte şi muzica gravă specifică teatrului No, ce anunţă sfârşitul tragic şi apropierea de lumea spirituală.

Tags: akira kurosawa, ran

Leave a Reply

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website