Rolul ţinutei Împaratesei Haruko

Era Meiji reprezintă o perioadă de tranziţie şi de transformare majoră a Japoniei. După ce a fost constrânsa să îşi deschidă graniţele din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere cultural, inclusiv către Occident, au urmat o serie de reforme şi de restructurări. Un rol important l-a avut împărateasa Haruko, încoronată în 1868, care face ulterior o declaraţie în legătură cu rolul femeii în modernizarea Japoniei şi nu numai, chiar ea începând să fie un model al femeii japoneze moderne, îmbrăcând haine occidentale în public încă din 1886. Hainele occidentale au ajuns repede să fie adoptate, dar la fel de repede au decăzut în anii 1880 – 1890 din cauza “reînvierii” tradiţiilor. Însă hotărârea împărătesei a fost aşa de mare încât aceasta nu a renunţat la hainele occidentale nici în perioada de declin a “modei” occidentale. Împărăteasa prin ţinuta sa a reuşit să influenţeze trei grupuri de femei, şi anume: servitoarele de la curtea imperială, prinţesele şi nevestele oamenilor politici.

O asemenea transformare, a avut parte şi de critici ce susţineau că face parte din “criză de occidentalizare a Japoniei”. Centrul acestei influenţe era reprezentat de Rokumeikan, o clădire construită în stil occidental, loc de întrunire pentru diplomaţii şi politicienii străini ce se aflau în Japonia. Aici se desfăşurau multe evenimente sociale cu caracter occidental, multe dintre ele sponsorizate de guvernul Japoniei. Guvernul, prin aceste sponsorizări încerca să demonstreze nivelul înalt de civilizaţie la care ajunsese Japonia, astfel urmărindu-se convingerea Marilor puteri să reconsidere tratatele încheiate, ce dezavantajau Japonia. Istoricii au perceput şi au acceptat destul de bine aceste influenţe occidentale din “era Rokumeikan” (cum o numeai ei) deşi nici criticile nu au dispărut, critici care spuneau că e o greşeală faptul că japonezele au renunţat la tradiţionalele kimono-uri. Până şi împărăteasa renunţase la kimono, dar acest lucru se credea că va fi doar ceva trecător, după care se va reveni la vechea tradiţie. Dar nu a fost să fie aşa! Străinii au fost uimiţi când au început să apară mişcări naţionale anti-occidentale la sfârşitul anilor 1880. Japonezii începuseră să vadă occidentalizarea precum o mişcare extremista ce încerca să înlăture tradiţia, lucru care în Japonia, unde noul nu încearcă să substituie vechiul, ci vechiul şi noul reuşesc să coexiste, nu putea fi acceptat.

Ideea că şi împărăteasa s-ar fi lăsat influenţată doar de un curent la modă, nu prea poate fi susţinută deoarece, după anii 1890, când majoritatea femeilor japoneze au revenit la kimono, împărateasa nu a renunţa la ţinuta occidentală. Ba chiar mai mult, după anii 1890, după ce majoritatea susţinătorilor occidentalizării deveniseră naţionalişti conservatori extremisiti, ce condamnau până şi o relaţie socială între un bărbat şi o femeie, împărăteasa şi prinţesele şi-au ţinut ferm poziţia şi nu au revenit la tradiţionalul kimono.

Ţinuta occidentală a împărătesei reprezenta modelul şi importanta femeilor în transformarea Japoniei într-o naţiune modernă şi puternică. De asemenea, Casa imperială nu a adoptat doar ţinuta occidentală, ci şi comportamentul monarhal occidental. Prin urmare, apariţiile familiei imperiale în public au devenit tot mai dese.

Împărăteasa Haruko s-a născut la 1850, într-una dintre cele cinci familii din sânul cărora era aleasă în mod tradiţional împărăteasa. Ea nu a fost însă prima care a adoptat ţinuta occidentală, ci chiar împăratul, încă din anul 1872, pe data de 12 noiembrie, când a dat o lege prin care ţinută în tribunale, guvern sau la ocazii ceremoniale, trebuia să fie o ţinută occidentală. Împăratul, înainte de aceasta, avusese deja câteva ieşiri în public în ţinută occidentală. Această lege a uşurat foarte mult viaţa oficialităţilor. Oficialităţile din acea perioadă erau formate, dintr-un amalgam de oameni provenind din două foste elite principale, şi anume, samuraii din perioada Tokugawa şi curtenii de la Kyoto, fiecare elită cu tradiţiile ei, foarte învechite de altfel. Ţinutele samurailor datând din perioada Nara (710 – 784), iar cea a curtenilor, din perioada Heian (794 – 1185). Aceste elite, chiar dacă făceau parte din acelaşi guvern, nu aveau aceiaşi ţinută, samuraii purtau săbii, iar curtenii purtau acoperământ al capului. O astfel de schimbare era bine venită, deoarece se încercase adoptarea unei ţinute comune pentru toţi membrii, dar după cum unele scrieri ne spun, “samuraii se chinuiau cu acoperământul capului, iar curtenii îşi uitau săbiile….”

Nu doar împăratul şi cei de la conducere trebuiau să se obişnuiască cu o nouă ţinută, ci şi militarii, indiferent de clasa socială. Acest lucru dovedea dizolvarea claselor sociale şi egalitatea între toţi japonezii. Însă măsuri pentru schimbarea ţinutei femeilor nu s-au luat, deoarece acestea nu făceau parte din guvern sau din administraţie, şi nici din armată. Aşa că, după legea dată în 1872 de către împărat, la ceremoniile de primire a oaspeţilor occidentali, împăratul apărea într-o uniformă militară, iar împărăteasa în tradiţionalul kimono, astfel apărând o discordanta între ţinutele acestora. Chiar dacă împărateasa apărea în kimono, aceasta renunţase la tradiţia japoneză de a-şi rade sprâncenele şi de a-şi innegrii dintii. Într-o pictură în stil occidental, ilustrând vizita familiei imperiale la Expoziţia industrială de la Ueno, împăratul apare îmbrăcat într-o uniformă militară, urmat de împărateasa în kimono. Asemenea discrepanţe au urmat la mai multe apariţii publice ale împăratului şi ale împărătesei până în 1886 când şi împărăteasa a adoptat că ţinuta oficială, ţinută occidentală, îndemnând toate femeile din tribunal, sau care se prezintă la tribunal să poarte o ţinută occidentală.

Încă din vechime au existat norme privind ţinuta femeilor, precum a fost reforma Taika din 645, îndrumările de ţinută din timpul împărătesei Jito (690 – 697) şi tabu-ul împotriva purtării hainelor petrecute dinspre stânga spre dreapta, în timpul împărătesei Gensho (715 – 721). Astfel, “îndrumarea” împărătesei Haruko a putut fi justificată cu ajutorul trecutului Japoniei. Împărăteasa a încurajat, de asemeneam, modul de a face plecăciunile de tip naniwa, stilul de plecăciune din Osaka, în care plecăciunea se face din picioare, ci nu de jos, din genunchi. Hainele occidentale ofereau şi o mai mare mobilitate, plecăciunile fiind mai uşor de executat.

În ciuda numeroaselor apariţii la diverse recepţii sau ocazii culturale al împărătesei, japonezii de rând, dar mai ales japonezele, nu prea aveau ocazia să o vadă pe împărateasa direct. Majoritatea aveau acces la această nou imagine a împărătesei, prin intermediul stampelor făcute cu diverse ocazii, precum promulgarea constituţiei la 1899, inaugurarea Spitalului Militar din Tokyo la 1895, sau la diverse acţiuni caritabile. Dar multe dintre stampe ilustrau împărateasa în locuri imaginare şi ipostaze imaginare. Un exemplu ar fi cea în care împărateasa apare împreună cu prinţul moştenitor, amândoi îmbrăcaţi în stil european, înconjuraţi de croitorese lucrând îmbrăcate tot în haine europene. Această scenă este total imaginară, deoarece împărateasa nu avea nici un copil, iar prinţul moştenitor era fiul uneia dintre “nevestele secundare” ale împăratului, împărăteasa şi prinţul moştenitor având o relaţie de antipatie.

Această schimbare de “uniformă” a împărătesei, după cum am spus, a influenţat direct trei categorii de femei, din jurul ei. Despre împărăteasa şi prinţesele de la palat nu se ştie nimic concret, dacă în timpul liber purtau sau nu tradiţionalele kimono-uri, dar despre servitoarele de la curtea imperială şi soţiile oamenilor politici se ştie că acestea, acasă şi în timpul liber, reveneau la tradiţionalele kimono-uri. Pentru soţiile oficialităţilor ţinuta occidentală reprezenta o uniformă, care trebuia să fie purtată la diversele ocazii festive, când acestea trebuiau să îşi însoţească soţii. Acest comportament este cât se poate de ciudat pentru străinii care îl luau puţin în derâdere. Soţia ministrului britanic de la 1891 descrie această situaţie într-un mod destul de comic, spunând că: o soţie de oficial era nevoită să apară cam peste tot unde era şi soţul ei. Atât timp cât soţul ei este “în misiune”, ea are dreptul să apară doar în ţinută europeană şi să intre înaintea lui conform tradiţiei europene, dar poate că într-o vizită neoficială, ea să apară în ţinută tradiţională japoneză, iar el să intre primul pe uşa…

Însă toate aceste constrângeri legate de formalitate şi ţinuta aveau să devină mai lejere la începutul anilor 1890, iar la Curtea imperială kimono-urile dispăruseră complet teoretic.

Acesta idee de uniformă treptat începe să fac parte şi din viaţa japonezelor de rând, când guvernul inaugurează Scoala Peeresses (1880) şi da legea conform căreia învăţământul devine obligatoriu şi pentru fete, uniforma în stil occidental fiind obligatorie şi ea pentru ambele sexe.Apariţia posturilor de asistenţă medicală în spitalele japoneze a făcut ca şi mai multe femei japoneze să poarte uniforma în stil occidental, cât şi necesitatea deschiderii şcolii de asistente medicale Yushi Kyoritsu.

Adoptarea ţinutei occidentale de către împărateasa nu a fost un lucru calculat, cum nici adoptarea ţinutei militare a împăratului sau decizia acestuia de a face stagiul militar obligatoriu nu a fost. Noua ţinuta a împăratului nu avea să aducă decât un model pentru o nouă aristocraţie formată din două elite, ce trebuiau să fie unite. De asemenea, adoptarea ţinutei împărătesei a coincis cu necesitatea de a crea funcţii publice pentru femei, posturi de profesoare, de asistente medicale şi de asistente medicale în cadrul armatei, funcţii ce sunt în general caracterizate de o anumită ţinută, uniforma.

Mişcările anti-occidentale ce au avut loc în acea perioadă nu erau îndreptate direct împotriva modernizări Japoniei, şi nici împotriva participării femeii la modernizarea Japoniei. Codul vestimentar occidental a avut mai multe înţelesuri în Japonia. Japonezii se pare că au luat ad litteram o definiţie a istoricilor francezi care spuneau că lucrurile nu sunt doar o pânză sau un ornament, ci aceste influenţează comportamentul. Mulţi bărbaţi japonezi se temeau că ţinutele occidentale le-ar fi permis femeilor să se integreze mai uşor, să devină mai confortabile în diversele activităţi sociale precum balurile. Nitobe Inazo, intelectual creştin, era pentru ţinuta occidentală, datorită confortului oferit de aceasta, dar critică faptul că în Japonia a fost adoptată doar partea negativă a acestora, şi anume, corsetul şi decolteul.

Japonezii care totuşi erau pentru ţinuta occidentală, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, erau într-un fel în opoziţie cu străinii, care erau de părere că pentru femeile japoneze erau mai potrivite hainele japoneze, deoarece erau mai frumoase şi mai viu colorate. Femeile japoneze se plângeau adesea de dificultatea cu care se mergea pe nişte pantofi europeni cu toc, în timp ce străinii le susţineau spunând că e mai bine să vezi o femeie în tradiţionalele geta umbaland discret, cu paşi micuţi, decât să vezi o femeie care se chinuieşte să meargă pe nişte pantofi europeni, fără să dea impresia că e beată. Singurul cusur estetic găsit de japonezi era ca hainele europene deformează formele corpului… Oare occidentali au haine ce deformează corpul său japonezii au un corp … diform? Pe acest subiect s-au făcut afirmaţii la adresa japonezilor, iar japonezi au ripostat că atare. Începând din anii 1890, scriitorii mai ales, au început să dezbată această temă încercând să impresioneze marile puteri. Miyake Setsurei a reuşit acest lucru prin următoarea afirmaţie: “Japonezii care purtau haine nepotrivite au invitat batjocora străinilor. Străinii pot râde de codiţele şi garderoba chinezilor, dar în sine le respecta independenta; ei pot glorifică deschis un japonez ce poartă haine occidentale, dar în sine îşi bat joc de nereuşita imitaţie”. În perioadele ce au urmat, străinii, în încercarea de a îndrepta situaţia, au adresat scuze femeilor japoneze, şi au afirmat că vigoarea, frumuseţea şi alte calităţi demne de laudă ale femeilor occidentale, pe care japonezele nu le puteau egală, erau compensate de puterea lor de sacrificiu şi de curajul acestora. Împăratul şi împărăteasa nu au avut tangenţe cu acest scandal deoarece, în zilele acelea, nu reprezenta decât un subiect tabu şi nu a fost considerat un atac politic la adresa Japoniei.

Toate aceste acţiuni şi comportamentul familiei imperiale explica nu doar de ce împărăteasa a adoptat ţinuta occidentală la aproape un deceniu după împărat, ci şi de ce împărateasa nu a abandonat aceasta ţinută în timpul mişcării naţionale anti-occidentale, din anii 1890. Hainele acesteia sunt o uniformă, care reprezintă importanta femeii în construcţia unei noi Japonii.

Tags: cultura, Cultură şi Civilizaţie, era meiji, kimono, kyoto, tokugawa, tradiţia japoneză

Reader's Comments

1. andreea cristea | May 16th, 2007 at 9:30 pm

   -FOARTE INTERESANT, TOTUSI ERA MAI DE EFECT IMPROSPATAREA ARTICOLULUI CU NISTE POZE CONFORM PERIOADEI. ARTICOLUL AR FI FOST MAI PREGNANT.

2. Bozianu Madena | September 4th, 2007 at 4:50 pm

   Buna ziua, as vrea sa va intreb daca stiti de unde as putea cumpara un kimono traditional de dama.Multumesc.

3. Gabriela | September 6th, 2007 at 10:23 am

   Din cate stiu, in Romania nu ai de unde sa cumperi asa ceva, mai ales daca vrei sa fie autentic, adica din matase etc. Insa sunt sigura ca poti gasi pe net. Voi reveni cu un link eventual.

4. Bozianu Madena | September 10th, 2007 at 3:54 pm

   Multumesc Gabriela. Astept link-ul .

5. Gabriela | September 11th, 2007 at 4:44 pm

   Am revenit cu niste link-uri care sper sa iti fie utile. Sunt site-uri de unde poti comanda efectiv kimono-uri sau care contin informatii ce te-ar putea ajuta sa ajungi la adresa unui magazin online specializat.

   http://www.asianideas.com/kimonorobes.html
   http://www.japaneseclothingonline.com/
   http://www.rakuten.ne.jp/gold/asakusa1393/
   http://www.japan-shop.com/

Leave a Reply

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website