“Uchi to soto”, “Gaijin”, “Amae”, “Giri to ninjō” sunt doar cateva dintre cele mai importante concepte care domina fara exceptii societatea japoneza de mai bine de sapte secole. Si unde oare in alta societate, daca nu intr-una care s-a pastrat in izolare pentru cca 250 ani poate fi mai adanc implementat si dezvoltat conceptul si ideea de Celalalt. Formele sub care se manifesta in aceasta cultura unica si greu accesibila ochiului occidental sunt nenumarate, pornind de la existenta sa doar ca punct de plecare al altor concepte fundamentale si ajungand pana la starea pura in care este denumit foarte comun “Gaijin”.

Aceasta perioada de izolare a Japoniei, foarte cunoscuta din punct de vedere istoric, situata intre anii 1640-1868, nu este cu nimic mai prejos din punct de vedere cultural, religios, adica socio-uman. Insa, izolarea nu va fi nicidecum una totala, conducatorii de atunci apreciind la justa lor valoare relatiile de tip economico-financiare cu anumite tari, si anume, Olanda. In urma succesului pe care crestinismul l-a avut in randul tuturor claselor sociale, dupa venirea in 1549 a misionarului iezuit Francisco Xavier – cel despre care se spune ca a crestinat Japonia – mai marii natiunii au resimtit acest fapt ca pe un pericol iminent la adresa culturii, administratiei, traditiei tarii lor, care si asa suferea neincetat in urma conflictelor interioare dintre shoguni si clanurile influente ale epocii. Asadar, traditia si religia pe de o parte, si administratia si centrul puterii pe de alta parte, fiind amenintate, s-a decis inchiderea granitelor, adica Sakoku, o masura de “siguranta” dusa la extrem. Olanda, singura tara protestanta din acea vreme, a putut intretine in continuare relatii cu Japonia, dar destul de superficiale. Fereastra catre Occident era la Nagasaki (in S-V Japoniei), mai precis insula Dejima. Desi nu sunt mentionate aproape niciodata, si schimburile neoficiale cu rusii, in partea de nord a Japoniei, dateaza tot din aceasta perioada. Pentru foarte mult timp, Hokkaido (“Pamantul marii de nord”) a avut un statut incert, motiv pentru care, chiar si dupa includerea lui oficiala in Japonia, centrul puterii situat in jumatatea sudica a tarii, nu putea controla aceasta zona extrema a tarii, cu o clima nu tocmai usor de suportat. Mentalul japonezilor din aceste teritorii va ramane astfel, oarecum imun la schimbarile majore pe care Japonia le suporta mai ales in aceasta perioada. Tocmai de aceea, cele mai multe concepte specifice civilizatiei si culturii japoneze se formeaza in jumatatea sudica a tarii.

In orice caz, societatea japoneza contemporana este una destul de omogena din punct de vedere al mentalitatii. Radacinile acestui mental le vom gasi insa in acea Japonie indepartata si cu totul traditionalista, nationalista, conservatore si de-a dreptul circumspecta cand vine vorba de Celalalt, de “Gaijin”. Toate miscarile, curentele si teoriile care au luat nastere dupa momentul inchiderii granitelor si continuind pana in perioada postbelica, sunt unele ce urmaresc cultivarea discursului istoric, definirea nationala, sunt teorii ale niponismului care ilustreaza aceleasi doua lucruri : japonezii sunt diferiti si japonezii sunt cei mai buni.

De-a lungul timpului, foarte multe miscari si teorii nu au facut decat sa hraneasca fara ezitare aceasta delimitare a spatiului “intra-muros” de cel numit “extra-muros”, ceea ce pentru japonezi se cheama “uchi”, respectiv “soto”. Insa aceasta echivalare este una fortata, aproximativa. Tradusi ad literam, termenii inseamna: uchi=inauntru, in interior; iar soto=in afara, in exterior. O alta echivalare aproximativa ar putea fi “public-privat”, insa nici aceasta nu este cu mult mai satisfacatoare. Pentru japonezi, “soto” poate insemna ceva care vine de peste ocean, ceva care vine din exteriorul familiei, din afara anturajului, ceva necunoscut pana atunci, dar care poate sa devina element al spatiului “uchi”; un superior foarte exigent va fi de asemenea trimis in spatiul “soto”, datoria care primeaza simtirii, la fel. In concluzie, tot ceea ce este necunoscut, nefavorabil, primejdios, potrivnic va intra inauntrul granitelor spatiului “soto”. In timp ce spatiul “uchi” reprezinta familia, prietenii, tot ceea ce tine de simtire. Sa nu uitam insa ca aceste granite, pe care incercam sa le trasam aici sunt foarte relative, in masura in care exista unele lucruri care migreaza dintr-un spatiu in celalalt.

Mai devreme spuneam ca o traducere a celor doua concepte prin public si privat este una aproximativa si nesatisfacatoare. In viziunea noastra, si nu numai, cei doi termeni pot fi clasificati ca antinomici, lucru ce nu poate fi operat si in cazul termenilor “uchi-soto”. De asemenea, in japoneza exista alti termeni prin care putem traduce cuvintele public si privat. “Uchi” si “soto” sunt mai degraba doua concepte complementare, de aici rezultand si faptul ca nici unuia nu-i poate fi atribuita in totalitate o conotatie pozitiva, si cu atat mai putin una negativa. Deci, nu tot ceea ce este rau apartine spatiului “soto”, cum nici tot ceea ce este bun nu poate fi inclus in “uchi”. Situatia devine cam ambigua aici. Oare lucrurile nu pot deveni mai clare de atat? Teoretic, da. Practic, nu. Singurul lucru care ne-ar limpezi considerabil explicatiile teoretice este totusi experienta terenului.

Cele doua concepte pot fi totusi alaturate, daca dorim neaparat o categorisire, conceptelor de: “ego”-“alter”, “extra-muros” si “intra-muros”,” dar al islam” si “dar al harb” etc.

Ca fundamente ale altor concepte, clasificarea facuta mai sus ne este chiar utila. “Amae”, concept destul de rar intalnit in alte culturi, este acea alintare, gudurare care se poate petrece numai in spatiul “uchi”. Substantivul “amae” provine de la verbul “amaeru” care, fara titlul de concept, poate fi folosit atat in cazul animalelor si copiilor mici, cat si in cazul adultilor. “Amae” poate fi ceea ce noi, occidentalii, exprimam atunci cand spunem ca “in fiecare din noi este un copil”, insa la noi nu putem spune ca aceasta idee si-a castigat statutul de concept. Pentru japonezi, conceptul se refera in special la atitudinea pe care barbatii o au in particular, total opusa fata de cea pe care o mentin cu brio atunci cand se afla in spatiul “soto”: o atitudine darza, sobra, usor inaccesibila, foarte circumspecta si neafisand prea multe zambete.

Un alt concept care de data aceasta tine de spatiul “soto”, este acela de “giri”(datorie) si “ninjō”(simtire), sau mai bine zis este vorba de un conflict intre cele doua concepte apartinand celor doua spatii “uchi” si “soto”. In Japonia pre-moderna, in perioada Edo (Edo Jidai:1600-1868) foarte multi scriitori si-au cladit operele literare pe baza acestui conflict si i-au sondat adancimile. “Giri” isi are probabil inceputul in Codul Bushido (“Calea samurailor”), care, in esenta, era un indrumar pentru viata samurailor ce trebuiau sa se dedice trup si suflet shogunului, sa faca tot ce le sta in putere ca sa ii fie bine stapanului si sa traiasca cu constiinta mortii. Astfel, niciodata nu le va mai fi frica de moarte si vor putea muri fara ezitare pentru shogunul lor.

Lucrurile s-au mai schimbat de atunci si pana in prezent, insa datoria de orice fel primeaza in continuare. Literatura este foarte bogata in opere unde, un cuplu alcatuit din doi tineri apartinand unor clase sociale diferite, se indragostesc, si cum dragostea lor este imposibila, ajung la acest conflict intre ghiri-datorie si ninjō-simtire. Calea pe care cei doi o pot alege este una singura: fiecare se sinucide, si cei doi sunt gasiti tot timpul impreuna, sinuciderile avand loc in acelasi loc si moment. Ce este cu adevarat interesant aici este filosofia specific japoneza, prin care aceste fapte sunt explicate: in cazul nostru, indragostitii se sinucid din datorie-giri, dar scopul lor suprem este ninjō-simtirea, adica o delimitare neta a motivului de scop. Motivul este datoria-societatea-Celalalt, iar scopul este simtirea, ceea ce tine de “uchi”. Intrebarea este urmatoarea: cine este invingator in acest conflict: giri, adica spatiul “soto”-Celalalt sau “ninjō”, adica spatiul “uchi”? Raspunsurile sunt, logic, egal impartite.

Pe cat de mult ne surprind aceste concepte, prin profunzimea si noutatea interpretarii lor, pe atat de comune ne pot parea. In esenta ele sunt aceleasi ca in cultura occidentala, noua nefiind decat perspectiva, interpretarea si nivelul implementarii lor in mentalul civilizatiei in cauza. Incercand sa-l cunoastem pe celalalt, ne cunoastem pe noi insine, ne recunoastem, reducem din miopia pe care o aveam initial la cultura proprie.

Cu toate acestea, dupa parerea mea, o diferenta exista. Totul porneste de la intrebarea: de ce japonezii au dezvoltat atat de mult conceptul de Celalalt, transformandu-l in chiar unul din pilonii societatii lor? Pentru ca nu noi a trebuit sa ne luptam cu un eventual “fenomen al atribuirii”, care s-a intamplat de atat de multe ori, ca de exemplu in cazul amerindienilor, ci ei. Astfel, japonezii au fost si sunt catalogati ca fiind o lume exotica, in timp ce amerindienii erau socotiti a fi “primitivi”. Pentru ca ei, cei putini, au trebuit sa dezvolte atat de mult acest concept astfel incat sa poata concura cu statutul pe care ei intr-adevar l-ar fi avut daca ar fi plecat undeva, in lumea occidentala de peste ocean.

Multe concepte care ţin de spaţiul cultural nipon au făcut carieră, de-a lungul timpului, şi în contextul cultural occidental. Exemplele s-ar putea cu uşurinţă ţine lanţ, însă ne vom îndrepta aici atenţia doar asupra unuia dintre ele, şi anume, asupra celui de gaijin (外人), dezvoltând şi o comparaţie cu noţiunea pereche de gaikokujin (外国人). Totuşi, aceasta nu înseamna că nu vor fi amintite pe parcurs şi alte asemenea concepte, faptul fiind inevitabil, dacă ne gândim la aspecte precum cel al interdependenţei dintre ele.

Dacă vom căuta în dicţionar sensul cuvântului gaijin, vom afla că înseamnă ”persoană din exterior”, iar gaikokujin vom şti că înseamnă „persoană dintr-o ţară din afară”, aşa după cum ne indică clar şi sensul caracterelor ce le alcătuiesc. Cu alte cuvinte, primul poate fi tradus prin ”străin”, situaţie în care putem afirma că nu este luată în calcul apartenenţa (în sensul de origine) persoanei în cauză, iar cel de-al doilea prin „persoană dintr-o ţară străină”, fiind amintită apartenenţa respectivei persoane. Termenul gaijin presupune, în fapt, accentuarea ideii non-apartenenţei, şi neglijarea ideii apartenenţei, în opoziţie cu nuanţa cuvântului gaikokujin. Diferenţele de nuanţă sunt evidente, căci gaijin poate fi parafrazat cu ”non-japonez”, adică outsider, în timp ce gaikokujin nu înseamnă decât „de altă naţionalitate”. Prin urmare, tenta peiorativă, negativistă, pe care o capătă gaijin, este indubitabilă. Oricum, în ceea ce priveşte profunzimea ei discuţiile nu s-au cristalizat încă într-o direcţie majoritară.

Noţiuni asemănătoare regăsim şi în cadrul altor limbi: limba olandeză prezintă noţiunea de allochtoon, cu sensul de ”(originar) din altă ţară”, în opoziţie cu autochtoon, însemnând „originar din ţara aceasta”, iar în limba chineză caracterele pentru cuvântul japonez gaikokujin au citirea, waiguoren, având acelaşi sens cu termenul gaijin. Totuşi, ar putea fi oare o coincidenţă faptul că există aproximativ aceeaşi viziunea asupra străinilor tocmai în două dintre spaţiile culturale relaţionate profund celui japonez? Pe de o parte, legăturile cu spaţiul cultural chinez sunt printre cele mai vechi, după cele cu spaţiul corean, şi, în plus, cele două naţiuni fac parte din aceeaşi sferă culturală, deţinând multe valori comune, iar pe de altă parte, olandezii au fost printre primele popoare occidentale care au luat contact direct cu Japonia, la începutul secolului al 17-lea (19 aprilie 1600), după ce, în 1542, portughezii inauguraseră aceste relaţii. Prin urmare, având în vedere şi faptul că olandezilor şi chinezilor nu le-au fost interzise legăturile comerciale cu Japonia nici măcar în perioada „graniţelor închise” (鎖国時代 sakoku jidai), am putea considera că toate aceste aspecte cumulate au avut o oarece influenţă asupra existenţei unor elemente sau concepte culturale comune.

Dar, înainte de a avansa discuţia către domenii de interes mult mai aprinse, să trecem schematic în revistă etapele evoluţiei noţiunii de străin în limba japoneză. Din punct de vedere istoric, cuvinte mult mai uzuale pentru desemnarea acestei noţiuni erau următoarele: ikokujin (異国人), „persoană dintr-o ţară diferită”, şi ihoujin (異邦人), „persoană cu loc natal diferit”. Însă, acesta din urmă se referea mai degrabă la persoane din alte provincii sau domenii feudale japoneze, şi nu la străini din afara graniţelor Japoniei, care erau extrem de rari în arhipelag, şi erau oricum coreeni sau chinezi. Situaţia aceasta, de strictă diferenţiere chiar în cadrul aceleiaşi populaţii, a fost generată de restricţionarea circulaţiei în Japonia în anumite momente istorice, pe perioade relativ lungi, fiind necesară o aprobare pentru cei care doreau să întreprindă călătorii.

Primii non-asiatici care au vizitat Japonia au fost, după cum am menţionat deja, portughezii, cunoscuţi ca nanbanjin (南蛮人), „barbarii din sud”, deoarece ei veneau navigând dinspre sud şi erau percepuţi de către japonezi ca nerafinaţi, raportat la standardele sociale de atunci. 60 de ani mai târziu, când olandezii şi britanicii au început să viziteze Japonia, aceştia vor fi desemnaţi ca koumoujin (紅毛人), „oamenii cu păr roşu”. Începând din cea de-a doua jumătate a secolului 19, şi până în primele decade ale secolului 20, străinii erau pur şi simplu cunoscuţi ca ijin (異人), „persoane diferite”, o contracţie a termenilor ikokujin şi ihoujin. Era Meiji (明治時代1868-1912) a marcat începutul utilizării termenului gaikokujin, care desemna rezidenţii străini din Japonia. Mai apoi, pe măsură ce imperiul japonez s-a extins până în Coreea şi Taiwan, a fost introdus cuvântul naikokujin (内国人), „persoane din interiorul ţării”, pentru a se face referire la celelalte naţionalităţi de pe teritoriile incluse în imperiu. Odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial, ultima variantă a fost scoasă din uz, însă cea amintită anterior acesteia a rămas în uzul curent, ca variantă oficială a guvernului, ce desemna persoanele de alte naţionalităti de pe teritoriul nipon.

Unul dintre rezultatele politicii imperialiste a Japoniei a însemnat un număr foarte mare de coreeni şi chinezi din Taiwan care s-au stabilit aici, şi au fost foarte uşor asimilaţi de către societate, în perioada postbelică. Cu precădere coreenii au adoptat nume japoneze pentru a evita discriminarea, orientată mai ales în direcţia lor. Fenomenul a atras după sine crearea în mintea japonezilor a unei imaginii privitoare la străini, în care caucazienii, şi în special americanii, al căror număr pe teritoriul Japoniei a crescut simţitor în urma apariţiei numeroaselor baze militare de după război, erau reprezentativi. Deşi emblematici pentru această imagine a străinilor, din totalul numărului acestora în Japonia, occidentalii şi americanii nu însumează decât aproximativ trei procente. Nu poate fi precizată cu exactitate perioada în care s-a produs contragerea termenului gaijin din termenul gaikokujin, însă se ştie că încă din anii ’80 au apărut voci de protest din partea minorităţilor caucaziene din Japonia, care îşi exprimau nemulţumirea faţă de nuanţele rasiste, spuneau ei, pe care le căpătase cuvântul, acesta fiind chiar un apelativ comun. Acest lucru nu poate fi totuşi blamat, deoarece, în limba japoneză, este un fapt obişnuit referirea la o persoană necunoscută făcând uz de titulatura sa: sushiya ( 寿司屋 „magazin de sushi”) + san („domn”, „doamnă”) = sushiya san („domnul de la magazinul de sushi”).

Într-adevăr, putem fi de acord asupra următorului aspect: utilizarea cuvântului gaijin este cel putin bizară. Gaijin nu va fi niciodată numit un chinez, chuugokujin (中国人), un corean, kankokujin (韓国人), sau un sud-american (a se vedea întinsa comunitate niponă din Brazilia). Gajin va fi doar un caucazian, deci este vorba aici despre o clasificare, grupare bazată nu pe naţionalitate, ci pe purul aspect fizic. Tocmai în acest fapt rezidă diferenţa majoră dintre viziunea din alte ţări asupra străinilor şi impedimentele mult mai reduse pe care aceştia le au în societate, pe de o parte, şi situaţia străinilor în societetea japoneză, pe de altă parte. Însă, gaikokujin va putea desemna oricare dintre aceste categorii, termenul fiind lipsit de orice nuanţă peiorativă. Posibila pararelă dintre termenii aparent antonimici naikokujin (内国人) şi gaikokujin (外国人) revelă o migraţie a naţionalităţilor chineze şi coreene din prima sferă, în cea de-a doua, în urma dispariţiei termenului naikokujin, cauzată de schimbările geo-politice masive.Se mai poate remarca, de asemenea, încă o latură a unicităţii atitudinii japonezilor faţă de străini, cărora nu li se pretinde nici o imersiune culturală, şi nici măcar una lingvistică, pentru a putea a duce o viaţă comfortabilă, ceea ce face ca străinii să nu resimtă în societatea japoneză presiunea de a deveni parte integrantă a acesteia, adică membru cu drepturi depline.

Aşadar, situaţia a escaladat în felul următor: în timp ce numărul rezidenţilor străini a crescut, dintre aceştia, cei care au optat pentru o imersiune lingvistică şi culturală erau puşi în faţa mult mai multor obstacole comparativ cu străinii care trăiau în alte ţări. Adică, nu aveai aproape nici un beneficiu dacă ştiai limba şi cunoşteai cultura la un nivel avansat. Totodată, ia naştere în rândul maselor japoneze opinia conform căreia străinii nu sunt dornici sau sunt oarecum incapabili să înveţe limba japoneză şi să deprindă cultura la un nivel care să le permită să devină membri funcţionali ai societăţii nipone. Cât despre situaţia acelor străini care ating un nivel lingvistic şi cultural foarte apropiat de cel al nativilor, ei sunt consideraţi cazuri atipice, iar reuşitele lor în această privinţă, şi prezenţa lor în societatea niponă nu pot face prea mult pentru a ajuta destigmatizarea, fie ea şi relativă, a străinilor în Japonia.

Totuşi, ar fi injust să afirmăm că, într-o situaţie normală, meritele şi eforturile unei persoane care a ajuns la un asemenea nivel lingvistic şi cultural nu vor fi apreciate şi recompensate în diverse maniere. Problema este una a diferenţelor de apreciere şi evaluare, făcute prin prisma culturii proprii fiecăruia. Un exemplu concret ar putea fi acesta, care nici măcar nu este unul situat la un nivel de înţelegere foarte ridicat: pentru un american, faptul că nu stăpâneşte limbajul onorific şi cel umil nu înseamnă prea mult, însă, în anumite cazuri, din punctul de vedere al unui japonez, este crucial acest aspect; până la un punct (discuţiile colocviale dintre prieteni sau colegi de aceeaşi vârstă), americanul nu va întâmpina nici o piedică, dar persecuţiile şi frustrările nu vor întârzia sa apară odată cu ascensiunea nivelului discuţiei, a contextului şi a persoanelor implicate (discuţii cu superiori la locul de muncă, la recepţii, scrisori etc.). Aceste diferenţe lingvistivce sunt generate de diferenţele culturale, iar în cazul de faţă, organizarea diferită a celor două societăţi, cea americana pe orizontală, şi cea japoneză pe verticală (縦社会 tate shakai), face ca japonezul să preţuiască incontestabil relaţiile superior-inferior (先輩 senpai-後輩 kouhai), pe care americanul le neglijează neintenţionat. Adică, la o privire mai superficială, un străin ar putea susţine că stăpâneşte limba sau cultura japoneză la un nivel satisfăcător, dar din punctul de vedere al unui japonez, această estimare ar fi eronată, el putând astfel inclina să creadă că străinii sau nu sunt dornici să înveţe temeinic limba, sau sunt incapabili să o facă. Deci, se poate conchide în acest punct al descuţiei că totul se reduce la diferenţe culturale, care pot fi explicate prin variate tipologii culturale.

Revenind la punctul central al acestei dezbateri, factorii culturali care au dus la apariţia aşa-ziselor nuanţe peiorative ale termenului gaijin, creând sfera conceptuală care-l înconjoară astăzi, sunt determinabili astfel. Conform tradiţiei iudeo-creştine, în weltanschang-ul omului de rând, spaţiul este perceput în termenii de aici şi dincolo (acolo), cu rezonanţă în concepte precum lumea aceasta şi lumea cealaltă. În opoziţie cu această viziune, pentru japonezi nu există decât lumea aceasta, deci nu există paradisul, important fiind decât ceea ce este aici si acum. Între aceste două viziuni opozabile, s-ar putea plasa viziunea chineză, care acceptă existenţa unui paradis, însă natura sa este foarte abstractă. În mod tradiţional, mergând până în trecutul destul de îndepărtat, spaţiul lumii nipone consistă numai din lumea aceasta, din comunitatea sătească, unde oamenii se simt aici si acum. Prototipul originar al spaţiului japonez este deci comunitatea sătească, prototip ce s-a propagat până astăzi, fără probleme. Conştiinţa de sat (村意識mura ishiki) echivalează cu fundamentul organizării marilor companii japoneze (Mitsui, Mitsubishi, Matsushita etc.). Spaţiul acesta este ordonat printr-o gramatică clar determinată, fiind împărţit în două, distincţie foarte bine marcată: spaţiul interior (内uchi) şi spaţiul exterior (外soto). Acest dublu standard a fost şi este valabil în orice grup, începând cu nucleul societăţii, familia, şi terminând chiar cu relaţiile Japoniei cu alte ţări.

Spaţiul exterior, căci de acesta ţine şi conceptul de gaijin, este structurabil în două categorii: spaţiul exterior apropiat şi spaţiul exterior depărtat. Exteriorul depărtat ar putea fi determinat ca spaţiul în care prevalează acelaşi sistem de valori ca în spaţiul interior. Exteriorul depărtat este zona în care nu mai funcţionează aceleaşi obiceiuri, aceeaşi ordine socială, acelaşi sistem de valori. Tradiţional, pentru japonezi, spaţiul exterior apropiat poate corespunde satului vecin, relaţia stabilită fiind una esenţialmente orizontală, adică de egalitate. Relaţiile pot fi amicale, precum căsătoriile, sau conflictuale. Zona în care sătenii nu merg aproape niciodată coincide cu spaţiul exterior depărtat. Excepţia putea fi creată prin acţiunea unor persoane din exterior, care apăreau din când în când ca vizitatori. Aceştia pot fi consideraţi fie superiori, fie inferiori, fie simultan şi superiori şi inferiori, dar niciodată egali. Superiori sunt consideraţi zeii care sunt aduşi în mijlocul festivalului prin intermediul altarului mobil de procesiune (mikoshi), aristocraţii şi funcţionarii din alte provincii, inferiori, cerşetorii, şi superiori şi inferiori simultan, călugării rătăcitori (superiori datorită legăturii lor mai directe cu divinitatea, inferiori, pentru că, într-un fel, vagabondează, dar nu neapărat într-un sens negativ). Oricum ar fi socotiţi aceştia, relaţiile stabilite sunt evident unele pe verticală.

Deşi de atunci situaţia s-a mai schimbat, atitudinea japonezilor vizavi de străini a rămas esenţialmente neschimbată. Comportamentul lor de la începutul secolului 20, ce a reverberat până la jumătatea sa, nu mai are nimic surprinzător dacă lucrurile sunt încadrabile în termenii de mai sus. În special, în mentalitatea lor de atunci, dar nu numai, nu exista stat superior lor, ei autointitulându-se ichiban ( 一番 „primii”, „cei mai buni”). Plecând şi de la premisele de organizare a spaţiului enunţate anterior, se ajunge la tipologia ce împarte culturile în cele de tip individualist şi cele de tip grupist. Având toate aceste consideraţii la bază, analiza poate fi dusă şi mai departe, schimbând radical interpretarea acordată termenului gaijin. Dacă societatea japoneză este una orientată către armonia grupului, în care este făcută foarte limpede distincţia dintre spaţiul exterior-soto şi spaţiul interior-uchi, această viziune este aplicată, ca în oglindă asupra noţiunii de străin.

Din perspectiva japonezilor, gaijin este grupul situat în spaţiul exterior depărtat, omogen, în cadrul căruia nu se fac discriminări cum ar fi cea care ar putea apărea în urma unei diferenţieri stricte între străinii imersaţi lingvistic şi cultural şi cei non-imersaţi, toţi fiind trataţi în spiritul armoniei grupului. Existenţa unor discriminări în cadrul acestui unic grup se datorează în mare parte membrilor lui, şi nu populaţiei autohtone. Tocmai străinii din Japonia sunt cei care fac uz de evaluări individuale, şi nu japonezii. Aplicând o astfel de teorie sunt eliminate nuanţele peiorative ale termenului, deşi este posibilă şi o asemenea interpretare, însă aceasta nu face dacât să se oprească la un nivel superficial şi, eventual, mai comod şi mai facil pentru cei care nu sunt într-adevăr dornici să înţeleagă diferenţele culturale.Spaţiul exterior apropiat se referea în trecut la satele vecine, zonă peste care s-a suprapus, datorită modernizării societăţii, zona statelor vecine, precum China şi Coreea. Acesta este motivul pentru care persoanele de origine chineză şi coreeană nu sunt denumite gaijin, deoarece acest termen nu funcţionează decât în spaţiul exterior depărtat, în care nu se mai aplică acelaşi sistem de valori, care mai este valabil încă în spaţiul exterior apropiat. Excepţia de la această regulă este cazul sud-americanilor, care sunt incluşi în spaţiul exterior apropiat, pe baza unui alt criteriu decât cel al funcţionării aceluiaşi sistem de valori. Includerea aceasta se bazează pe numărul foarte mare al japonezilor stabiliţi, de pildă, în Brazilia, după ce-a de-a doua jumătate a secolului 20.

În ciuda faptului că termenul gaijin a fost, iniţial, contras din cuvântul gaikokujin, astăzi, nu reprezintă o exagerare să afirmăm că sfera lor semantică se mai întrepătrunde doar în mică măsură, în zona în care amândouă se referă la persoane de altă naţionalitate decât cea japoneză, dar nu şi în sfera ce vizează naţionalităţile la care nu se referă. Aşadar, dualitatea pe care ne-o propun aceşti doi termeni, gaijin şi gaikokujin, nu este nimic altceva decât o schimbare de perspectivă. Amândoi presupun idea de apartenenţă, însă ea vizeaza două lucruri distincte: termenul gaijini include anumiţi indivizi străini în grupul omogen cu acelaşi nume, termenul gaikokujin face trimitere, în cazul tuturor indivizilor străini, la ţara lor de origine.