“Ran” = bătălie, luptă, război, haos, regizorul Akira Kurosawa a câştigat pe drept premiul pntru cel mai bun film japonez acordat de Societatea criticilor de film şi premiul pentru cel mai bun film străin acordat de Crecul criticilor de film din New York şi din Los Angeles.

Criticii spun despre acest film că este o relaltare în stil japonez a conţinutului piesei dramaturgului englez W.Shakespeare „Regele Lear”, unde echivalentul lui Hidetora, bătrânul suveran, este Lear, iar al fiilor Saburo, Jiro, Taro sunt Edgar şi Albany. În ambele opere dramatice, una dintre ele transpusă pe scena de teatru (pentru prima dată în secolul al XVII -lea), iar cealaltă pe ecran, trei secole mai târziu, prezintă acelaşi carater tragic, haotic, vicios al vieţii. Regele Lear şi Hidetora, personajele principale, sunt persoane vanitoase, dornice de faimă, putere, control, care sunt pedepsite de soartă să ajungă de la poziţia socială cea mai înaltă la o condiţie josnică, suferind tulburări mentale ce îi va duce la distrugere. Iar atunci când salvarea pare să-i ajungă, destinul îi loveşte definitiv.

Ca în orice operă tragică, se dezlănţuie un conflict, în acest caz psihologic, regăsit în intrigă.Suveranul regiunii, un războinic sângeros, Hidetora, ajuns la o vârstă înaintată, doreşte să împartă puterea celor trei fii ai săi: Taro, Jiro, Saburo. Dorinţa lui este ca cei trei fii să-şi unească forţele pentru a forma o putere şi mai mare, doar că cei trei îşi urmăresc propriile interese, uitând de frăţia celorlalţi. Din setea de putere se naşte Ran, războiul, ce, mai degrabă seacă puterea, decât să o asigure. Fraţii ajung să se omoare unul pe altul, chiar sub ochii, acum bolnavi, ai tatălui lor. Conflictul se declanşează în momentul în care Hidetora are un vis: se făcea că el se afla pe un pământ pustiu, unde nu exista suflare umană. Acest vis îl îngrozeşte pe Hidetora, dovedindu-se a fi o previziune, pentru că în final imaginea văzută de el se îndeplineşte. Hidetora moare în pustiu, singur, trădat şi fără familie.

Personalitatea lui Hidetora evolueză pe parcursul filmului, ca şi alte personaje. Suveranul Hidetora plin de mândrie şi onoare e de nerecunoscut în finalul filmului: renunţă la mândrie, se căieşte pentru greşelile sale faţă de singurul fiu care, se pare că nu l-a trădat, şi faţă de Sue şi fratele ei, cărora cu mult timp în urmă, le distrusese destinul. O evoluţie la fel de extremă o are şi Saburo, fiul cel mic al lui Hidetora, care la început pare a fi oaia neagră a familiei, fiind singurul care se împotriveşte hotărârii tatălui său, insultând chiar pe suveran. În realitate, însă, el este cel mai sincer dintre fii, ştiind că fraţii săi sunt doar nişte linguşitori ai tatălui lor şi care nu doresc decât putere şi avere. Ei sunt cei care îl vor izgoni pe Hidetora şi vor încerca să-l omoare, urmând ca Jiro să-l omoare pe fratele său Taro şi apoi pe Saburo.

În ciuda acestor întâmplări imprevizibile, cel mai interesant personaj rămâne măscăriciul, care reprezintă vocea realităţii. Într-o lume a aparenţelor, el este singurul care spune lucrurilor pe nume, chiar într-o manieră comică, accectuând totodată tragismul evenimentelor. Acest personaj pare a fi şi vocea scenaristului, legătura realitate-iluzie, filmul în sine reprezentând un ran=haos.

Însă în spatele subiectului, ceea ce este foarte impresionant la acest film este viziunea atât de realistă asupra civilizaţiei japoneze. Imaginile reuşesc să surprindă toate aspectele mai mult sau mai puţin cunoscute de occidentali, şi anume obiceiurile şi tradiţiile locale, îmbrăcămintea, gesturile, comportamentul japonezilor din perioada veche. Un exemplu ar fi celebrul harakiri sau seppuku, sinuciderea „eroică” din dorinţa de a-şi păstra onoarea nepătată, regăsită în scena arderii castelului, când văzându-se fără cale de ieşire, femeile, consoartele lui Hidetora, se sinucid ba înfigându-şi reciproc cuţitul în pântece, ba străpungându-şi cuţitaşul în creştet.

Prima scenă este, însăşi, plină de semnificaţie socială specifică japoneză: poziţia pe care o are o are tatăl, lordul, stând aşezat în mijloc, iar la dreapta sa stau cei trei fii, la stânga sa stau generalii săi – oamenii lui de încredere, pe fundal se observă acele cortine japoneze, care aveau rolul de a asigura singura intimitate posibilă. Un gest impresionant este cel al unuia dintre fii lui Hidetora, care văzându-l obosit, îl va lăsa pe tatăl său să se odihnească şi se retrage împreună cu ceilalţi prezenţi, urmând ca, în semn de respect, să înfigă în pământ un copăcel lângă Hidetora pentru a-i nu fi deranjat somnul de lumina soarelui.

Toate mişcările lor sunt ceremonioase. În faţa suveranului toţi supuşii se înclină până la pământ, chiar şi în faţa soţiei sau consoartei. De asemenea, sunt de remarcat mişcările şi gesturile doamnelor, de o delicateţe deosebită, deşi poartă acele chimonouri care le permite puţină libertate de mişcare.

O altă scenă remarcabilă a filmului este cea în care se regăsesc câteva elemente din teatrul No: momentul în care Hidetora îl regăseşte pe fratele său Sue, Tsurumaru, cel ce rămăsese orb după ce castelul tatălui său fusese ars chiar de către Hidetora. Elementele specifice sunt părul şi mersul: părul este lung pe umeri, acoperindu-i ochii şi mersul este într-un ritm ascendent pornind de la câţiva paşi înceţi până la paşi repezi şi scurţi. De asemenea, pe parcursul filmului se regăseşte şi muzica gravă specifică teatrului No, ce anunţă sfârşitul tragic şi apropierea de lumea spirituală.

Akira Kurosawa, regizorul acestui film, poate fi considerat alături de Kenji Mizoguchi şi Yasujiro Ozu cel mai bun regizor japonez al secolului XX. Câteva din filmele regizate de acesta au la bază sau se inspira din literatura occidentală, cum ar fi: Idiotul de Dostoevsky, Macbeth (adaptat in Throne of Blood) de Shakespeare sau Regele Lear (din care se inspiră atunci când va crea Ran).

În filmul său intitulat „Ran”, Akira nu preia său copiază pur şi simplu toate motivele şi toate temele din „Regele Lear”, ci doar păstrează anume şi anume motiv sau temă, care îi slujesc scopul cu supunere sau care, dimpotrivă fiind antagonice, i-l pun şi mai bine în lumină. Deci nu putem afirma că „Ran” este o transpunere a „Regelui Lear” in timpul Japoniei feudale.

Filmul începe cu scena unei vânători de porci mistreţi la care participa Hidetora, personajul principal, împreuna cu cei trei fii: cel mai mare, Taro, Jiro si cel mai mic, Saburo. La aceasta vânătoare mai participa încă doi invitaţi din ţinuturile învecinate, Ayabe si Fujimaki. Prima problema care se ridica de fapt este pe cine va lua de nevasta Saburo: pe fiica lui Ayabe sau pe cea a lui Fujimaki, acesta fiind si motivul prezenţei la acea vânătoare a lui Ayabe si Fujimaki. Hidetora se decide să împartă ţinuturile in mod egal celor trei fii ai săi, dar Saburo se opune şi este alungat. Împreuna cu el pleacă si cel mai bun slujitor al său, Tango. Ei sunt urmăriţi de Fujimaki, care le propune să treacă de partea lui. Saburo trece sub aripa lui Fujimaki, dar Tango refuză, spunând că locul lui este lângă Hidetora.
După împărţeală, primul castel ii revine lui Taro, în care va sta şi Hidetora, iar al doilea castel îi va revenii lui Jiro. Taro primise autoritatea supremă verbal, cu martori, dar nu primise si titlul de mare conducător. Împins de la spate de soţia sa, Kaede, îl obliga pe tatăl sau să îi cedeze si titlul. Acesta, iritat, pleacă împreuna cu gărzile si slugile sale, spre al doilea castel, unde se afla Jiro. Dar acesta primise o scrisoare de la Taro spunându-i să îl primească doar pe Hidetora in castel fără slugile şi gărzile sale. Jiro face întocmai, motivându-se că Hidetora nu ar mai avea nevoie de gărzi deoarece nu mai este mare conducător. Hidetora pleacă şi de la al doilea castel şi începe să rătăcească prin ţinuturile sale. In ajutor îi vine Tango. Aflând că şi armata lui Saburo a plecat să i se alăture lui Fujimaki, hotărăşte să se duca la al treilea castel care fusese ocupat între timp de oamenii lui Taro. Dar acolo i se întinde o cursa, în dimineaţa următoare este atacat de oamenii lui Taro si Jiro concomitent, astfel armata lui fiind nimicită. Jiro urmăreşte moartea fratelui său mai mare Taro, ca să devină el cât mai curând conducător suprem, punând la cale asasinarea acestuia pe câmpul de luptă. Jiro se aştepta ca Hidetora să comită seppuku, dar acesta iese din turnul înflăcărat în mijlocul oştilor care nu îi fac nimic si îl lasă să plece. În aceste momente Hidetora îsî pierde minţile şi pleacă pe câmpii culegând floricele. Este găsit de Tango si de Kyoami, un fel de bufon al acelei familii, care încearcă să îl adăpostească în munţi, la un străin. Casa la care nimeresc se dovedeşte a fi casa lui Tsurumaru, fratele mai mic al lui Sue, soţia lui Jiro. Acesta orbise de mic copil când Hidetora îi atacase castelul omorându-i părinţii.
Jiro se întoarce la castelul lui Taro, si indirect la Kaede pe care o idealiza, in armura acestuia, susţinând ca acesta s-ar bucura văzându-l întorcându-se victorios in castelul lui si in armura sa.
Kaede îi spune lui Jiro că ştie ce s-a petrecut pe câmpul de lupta si îl ameninţă cu moartea şi că va divulga tot dacă nu o va asculta. Aceasta îi cere să se căsătoreasca cu ea ca să poată rămâne în castel, dar nu vrea sa fie o simplă concubină aşa că îi cere să o omoare pe soţia sa de drept, Sue. Jiro dă ordin ca Sue sa fie omorâtă, dar nu este luat în serios.
Doi dintre oamenii lui Taro care au ajutat la omorârea acestuia sunt alungaţi şi de la curtea lui Jiro pe motiv că, o dată ce au trădat un stăpân, îl pot trăda şi pe al doilea. Aceştia pleacă în grabă de la primul castel, dar pe drum dau peste Tango, Hidetora şi Kyonami. Tango nu crede că aceştia au fost alungaţi şi îl omoară pe unul dintre ei, după care se duce să îl înştiinţeze pe Saburo. Astfel Hidetora rămâne în grija lui Kyonami. Acesta îşî dă seama că, de când s-a născut se afla la curtea lui Hidetora şi îl slujeşte, iar acum el trebuie să aibă grijă de stapan, dar se amuză de această întorsătură a situaţiei şi uneori are ezitări gândindu-se să îl părăsească pe bătrân.
Kaede este nemulţumita de faptul că nu i se aduce capul lui Sue şi spune că nu va mai da ochii cu Jiro pană când nu va vedea capul lui Sue.

Jiro primeşte veşti că Saburo a trecut pe teritoriul său aşa că îşî pregăteşte armata chiar dacă acesta primise mesaj de la Saburo că nu vrea război, ci vrea doar să îl ia pe Hidetora. Jiro vrea sa profite de Saburo si îl lasă sa-l caute şi sa-l găsească pe Hidetora după care avea de gând să îl omoare si astfel să pună mana pe bătrân. Jiro trimite la rândul sau mesaj către Saburo spunând că nu îl va ataca atât timp cât acesta pleacă imediat ce îl găseşte. Dar Fujimaki îi trimite întăriri lui Saburo, astfel că Jiro este din ce în ce mai neliniştit în legătura cu adevăratele intenţii ale fratelui său.

Kyonami este găsit de unul dintre oamenii lui Saburo, pe care îl înştiinţează că bătrânul se afla pe Câmpia Azusa, şi pornesc în căutarea lui. Jiro trimite urmăritori şi chiar pune o recompensa pe capul fratelui său. Pe Câmpia Azusa, Saburo îl găseşte pe tatăl său care cu greu îl recunoaşte, si îi spune că ultima lui dorinţa e să aibă liniştit o discuţie ca de la tată la fiu cu acesta, dar Saburo este omorât. Acest lucru îi cade cel mai greu bătrânului, si îl răpune si pe acesta.
Jiro dă ordine ca armata lui Saburo să fie atacată. Chiar dacă armata lui Jiro era numeric superioară, aceasta este nimicita. în acest timp este atacat si primul castel de către Ayabe. Astfel, cu armata împrăştiata, Jiro nu reuşeşte să apere castelul, dar reuşeşte să anihileze un adevărat inamic intern, Kaede, care recunoaşte ca voia să vadă căderea clanului Ichimonji.
Filmul se încheie cu funerariile lui Hidetora si ale lui Saburo, acestea apărând vădit ca un simbol al lagăturii dintre cei doi, care poate fi observata încă de la început, ca o relaţie specială. Saburo nu este de acord cu împărţirea ţinutului în mod egal fiecaruia, dar este şi primul care îsî dă seama de semnele de slăbiciune pe care le manifestă tatăl lor. Dragostea lui este destul de mare încât să îi spună adevărul în faţă, fără să se gândească la alte formalităţi. Fraţii lui considera că ar fi trebuit să fie recunoscător tatălui, deoarece în condiţii normale, lui oricum avea să îi revină ce mai mică parte sau chiar nimic. Însă el chiar şi după ce i se dă al treilea castel, prima cucerire a lui Hidetora, alege calea exilului.

Kaede, fiica adevăratului stăpân al primului castel, cea care şi-a văzut părinţii omoraţi de către Hidetora, este cea care îi şi poartă o ură înverşunată, adânc sădită în inima ei, şi cea care din umbră trage sforile astfel încât ea sa rămână în castel iar cei din clanul Ichimonji să aibă cât mai mult de suferit şi să decada necontenit. Aşadar, păpuşarul care a urzit toate aceste intrigi, întruchipat de malefica Kaede, reprezintă catalizatorul acestui întreg şir de evenimente nefericite, care duc încet, însă negreşit, la destrămarea unei întregi familii.

Trailer:

Subtitrari in romana:

[download#18]
[download#19]

Filmul regizat de Akira Kurosaua se inscrie in categoria filmelor care atrag atentia asupra cinematografiei japoneze, dar o si lanseaza pe plan inernational, astfel Rasomon castiga in 1951 titlul de „Cel Mai Bun Film Strain”, cat si Leul de Aur la Festivalul de Film Venice. Desigur acest film aduce si noi elemente in lumea cinematografiei cum ar fi notiunea de expunere a mai multor puncte de vedere pentru a accentua elementul dramatic din mister. Totusi oricate elemente noi a adus in cinematografie acest film nu se poate omite faptul ca scenariul este adaptat dupa povestea lui Akutagawa.

Actiunea in sine este simpla, dar modul de prezentare este unul complex mai ales prin folosirea tehnicii de flashback. Timpul actiunii nu este unul liniar, aceasta desfasurandu-se pe trei niveluri, aparent complicand si mai mult actiune. Cadrul in care se desfasoara actiunea este unul singur, si anume „poarta Roshomon” care inca era in constructie. Aici isi gasesc adapost in timpul unei furtuni trei oameni: un taran, un calugar si un trecator. Taranul si calugarul venisera de la tribunal unde au marturisit ce au vazut in legatura cu o crima, dar amandoi erau terifiati de cele petrecute acolo. Astfel, filmul decurge prin povestirea celor vazute de trecator.
Judecata avusese loc deoarece un samurai a fost omorat, iar sotia sa violata. La proces sunt prezentate trei puncte de vedere total diferite: al banditului, al sotiei si chiar si al samuraiului omorat chemat sa marturisea prin intermediul unui mediu. Abia la sfarsitul povestirii celor intamplate la tribunal aflam de fapt ca si taranul a fost martor la crima, dar nu a vrut sa marturiseasca la curte nedorind sa se implice prea mult. La tribunal este prezent ca cel care descopera cadavrul. Prima versiune pe care o aflam este a banditului, Tajômaru, care si marturiseste acest lucru, spunand ca nu a avut intentia sa il omoare de la inceput pe samurai, ci doar sa profite de sotia lui. Insa, pana la urma, lupta cu samuraiul, omorandu-l in duel. Sotia samuraiului, Masako, marturiseste ca dupa ce Tajômaru profita de ea, dispare in padure, iar ea, ca sa puna capat acestei umilinte, se gandeste ca ar fi mai bine ca ea si sotul ei sa moara. Astfel ea isi ucide sotul urmand sa se sinucida, dar recunoaste ca, fiind femeie, nu a putut infaptui acest lucru.

Prin intermediul unui medium, samuraiul dezvaluie o noua viziune asupra crimei. El declara ca s-a sinucis, ceea ce contrazice spusele celorlalti doi audiati, deoarece a fost dezgustat de comportamentul sotiei sale, care il rugase pe Tajômaru sa il ucida, pentru a putea fugi impreuna cu acesta.

Tot acest proces se desfasoara ca un dialog direct intre actori si spactatori, care iau locul judecatorului. Toate marturiile si discutiile sunt indreptate catre spectatori, creand impresia ca acestia sunt introdusi direct in firul actiunii. Pentru a accentua acest lucru si mai mult, nici vocea judecatorului nu se aude, astfel ca dialogurile sunt intr-un fel unidirectionale dar coerente.
Chiar daca la tribunal sunt prezentate numai aceste marturii, la final, taranul dezvaluie ca nu a fost doar primul care a descoprit crima, ci a fost si martor la infaptuirea. Asa ca, ne este infatisata o noua versiune cutremuratoare: Tajômaru este criminalul, iar samuraiul a fost omorat in duel, unul cerut chiar de sotia lui, care considera ca orcine ar castiga, tot un barbat i-ar fi.
Aparitia acestui motiv mai ales intr-un film clasic japonez este cat se poate de curiosa si interesanta, deoarece acest motiv este specific balcanic. Si in folclorul romanesc isi face simtita prezenta in balade si cantece epice, cum ar fi “Ghita Catanuta”.

Punctul de interes major pentru mine il reprezinta aceasta intersectie a celor doua culturi – cea japoneza si cea balcanica – care totusi se pare ca au la baza aceleasi mituri.
Pana la sfarsit nu se stie exact ce s-a intamplat ,pentru ca accentul nu se pune pe deciza curtii. Se pare ca cei trei care au depus marturie la curte au declarat doar ce le era lor folositor. Taranul are curajul sa povesteasca trecatorului ce nu a marturisit la curte, astfel totul este dat peste cap, reiesind ca ceilalti au mintit. Acest fapt ridica o problema de morala: ce il face ce om cu adevarat rau? Faptul ca minte? Raspunsul sugerat de Akira Kurosawa este un NU clar. Acest mister si toate aceste intrebari filozofice sunt risipite de plansetul unui copil abandonat chiar in Poarta Rashomon. Trecatorul, fara sa stea pe ganduri, ia kimono-ul in care era infasurat bebelusul si pleaca. Taranul vrea sa ridice coplilul de jos si sa il tina in brate, dar calugarul intervine repede crezand ca si acesta vrea sa ia ce mai a ramas pe copil. Dar calugarul se insela in aceasta privinta, taranul a vrut de fapt sa ia copilul acasa deoarece mai avea inca 6 copii si considera ca nu va fi mare diferenta unul in plus. Acest fapt ii dovedeste calugarului ca taranul nu este un om rau, chiar daca si-a urmarit interesul si nu a marturisit la curte ce a vazut cu adevarat. Regizoul incerca sa marcheze o granita intre minciuna spusa cu rea intentie si cea necesara, aceasta nefiind un criteriu pentru diferentierea oamenilor buni de cei rai.

Ca o concluzie, filmul “Rashomon” nu cauta sa elucideze un mister (crima) cautand sa restabileasca echilibrul initial, ci este menit sa ridice intrebari cu privirea la adevaratele criterii de difrentiere a oamenilor, care prin natura lor sunt subiectivi si filtreaza totul prin prisma propriei gandiri. Framantarile si incercarile de a intelege motivul crimei sunt intrerupte de plansetul inocent al unui copli abandonat, readucandu-i pe toti la lumea reala.

Filmul “Rashomon” a fost motiv de inspiratie in filme precum “Courage Under Fire” din 1996 regizat de Edward Zwick, dar a devenit si un cuvant al lexicului uzual cu un sens destul de general: “ adevar intunecat de conflictele de perspectiva ale martorilor”.

Trailer:

Subtitrari

Romana:[download#2]
English: [download#1]

Filmul „Shichinin no samurai” regizat de Akira Kurosawa se înscrie printre cele mai bune filme de acţiune ale acestuia. Nu se poate vorbi de o categorie clară a filmelor de acţiune în acea vreme, aşa că acest film poate fi considerat un deschizător de drumuri în această direcţie. Fiind la început acesta a servit ca inspiraţie penrtu multe alte filme ce au urmat.

Un fapt aparte îl reprezintă şi actorii ce joacă în acest film. Nume precum Toshirô Mifune, Takashi Shimura şi altele fac din acesta un film greu de uitat. De cinci decenii filmul a putut fi urmărit, apreciat dar şi criticat, aşa că o critică sau o apreciere obiectivă este aproape imposibilă. Chiar şi în zilele noastre filmul „Shichinin no samurai” nu poate trece pur şi simplu pe langă cineva fară a îi stârni vreun sentiment, nu neapărat de apreciere, în aşa fel încât să îl catalogheze drept cel mai bun film din toate timpurile. Trebuie să avem în vedere că acesta a fost turnat în 1954, vreme în care filmele de acţiune de referinţă pe plan internaţional erau western-urile. Chiar şi aşa acesta a reuşit să se impună încât şi publicul american a recunoscut acest film ca unul de referintă.

„Shichinin no samurai” începe cu o scurtă prezentare în care ni se spune că Japonia, timp de 400 de ani era un loc al sarăciei şi al conflictelor. Bandiţii şi samuraii, unii cu onoare alţii fără, stăpâneau asupra ţinuturilor fără de lege. Astfel, bandiţii adesea furau şi îi jefuiau pe cei săraci şi lipsiţi de apărare.

Un asemenea grup de bandiţi teroriza un sat montan. De câteva ori ţăranii acestui sat fusesră jefuiţi de aceştia, unii chiar omorâţi. Deoarece se apropia vremea recoltei, bandiţii plănuiesc să tâlhărească iar satul, dar planurile le sunt auzite de câţiva săteni. Acesţia dau vestea în sat, şi iau decizia să angajeze câţiva samurai ca să îi protejeze. La început, aceştia cred că patru samurai ar fi suficienţi ca să protejeze staul, aşa ca pleaca în oraş să gasesca samurai, lucru ce se dovedeşte a fi destul de dificil, deoarece ei nu intenţionau sa îi platească cu bani, ci doar să le ofere hrana necesară, lucru destul de nefiresc, mai ales că samuraii erau oameni mândri şi cu onoare iar această ofertă li s-ar fi părut mai mult o jignire. Grupul de fermieri, condus de Rikichi, plecăt în oraş în cautarea samurailor, este martorul unui mic incident, care e rezolvat intr-un mod ingenios de către un samurai pe nume Kanbei. Acesta reuşeşte sa omoare un bandit ce se refugiase intr-un hambar luând un copil ostatec. Dupa aceasta acţiune, Kanbei este remarcat de fermieri, dar şi de alte persoane precum Katsushiro, un tânăr samurai care vrea să fie luat ca ucenic de catre Kanbei, care acceptă acest lucru, dupa care dă ascultare şi fermierilor. Începe să îi sfătuiască, spunându-le că ar fi nevoie de sapte samurai pentru aceasată treabă. Până la urmă Kanbei acceptă, precum şi noul său ucenic. Ei încep să caute şi alţi samurai competenţi pentru o astfel de treabă, testându-i. Schichiroji, un prieten mai vechi al lui Kanbei, acceptă şi el numai datorită acestuia. În decurs de câteva zile aceştia reuşesc să strangă sapte samurai, dar în acest răstimp, în sat, situaţia devine puţin mai încordată, deoarece sătenii începuseră să îşi facă griji pentru soţiile şi fiicele lor. Unul dintre săteni ia măsuri mai drastice, tunzându-şi fiica ca să o facă să semene cu un baiat şi o pune să stea în afara satului cât timp samuraii vor fi în sat. Alţi săteni încep să creadă ca va fi tot un dezastru să aducă samurai în sat, deoarece ei cred că şi aceştia sunt oameni nemilosi şi fara loialitate, precum bandiţii.

Rikichi şi ceilalţi reuşesc să strângă până la urmă şapte samurai, şi, fără să stea pe gânduri, pleacă cu ei din oraş şi îi duce în sat. Acolo însa nu sunt întâmpinaţi cum s-ar cuveni, ci mai degrabă, sătenii, speriaţi, se ascund de ei. Samuraii îl întâlnesc şi pe bătrânul cel înţelept al satului, de care ascultau toţi. Acestă le dă o mica explicatie in legatură cu temerea ţăranilor de samurai, din necunoştinţă de cauză, adesea asemuindu-i şi cu bandiţii. Scena ce urmează este una cât se poate de impresionantă: în timp ce samuraii stăteau de vorbă cu înţeleptul satutui, alarma începe să sune, iar toţi ţăranii, care până atunci stătuseră ascunşi prin casele lor, încep să iasă afară din case ţipând, înconjurându-i pe samurai şi rugându-i să îi protejeze. Chiar şi spectatorii sunt „păcăliţi”, aceştia aşteptăndu-se deja la o scenă de luptă. Dar, până la urmă, totul se dovedeşte a fi o farsă a unuia dintre „samurai”, Kikuchiyo, care de fapt nu este un samurai adevărat, ci doar un fiu de ţăran. Acesta le face o morală ţăranilor, prin care le arată cât de fără de logică au putut să fie când s-au ascuns la venirea samurailor în sat. Prin acestă faptă Kikuchiyo, care nu era prea bine văzut şi nici agreat printre samurai, câştigă respectul acestora.

Astfel începe fortificarea satului, iar fermierii sunt învatati să se apere şi să lupte. Kanbei ia de la început rolul de conducător deoarece el era respectat de catre toti ceilalţi.

Aici are loc şi acel episod în care totul decurge bine, doar cu mici incidente nesemnificative, dar tot acesta este şi momentul care este ctiticat de toti. Se poate afirma că scenele de aici sunt prea lungi, lipsite de acţiune, de parcă filmul ar fi trebuit să fie neapărat de patru ore, iar aceste secvenţe au fost incluse doar cu acest scop, pentru a se reuşi atingerea lungimii stabilite.

Până la urmă satul este atacat, iar actiunea începe. Se dă un razboi în toată regula, din care câştigă, ca de obicei în filmele clasice, binele, dar cu multe sacrificii. Dintre cei şapte samurai, la sfârşit rămân in viata doar trei. Printre aceste scene dure reuşeşte să se ivească şi o poveste de dragoste, între cel mai tânăr samurai, Katsushiro, şi o fata din sat, Shino, cea care a fost tunsă, îmbracată in haine de bărbat şi făcută să stea în afara satului cât timp samuraii sunt acolo. Dar sfârsitul acestei povestiri de dragoste nu ne este facut cunoscut.

În final, întrebarea cea mai persistentă este de ce au ales aceşti samurai să apere satul? Pentru onoare? Sau din dorinţa de aventură? Este destul de clar ca ceilalţi samurai doar l-au urmat pe Kanbei în această misiune, dar care a fost motivul acestuia, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.