Arta japoneza are la baza cateva principii bine cunoscute: simplitate, eleganta, echilibru. Armonie si lumina. Toate acestea sunt prezente in formele traditionale, de la pictura si caligrafie la olarit, insa nicaieri nu le intalnim de o maniera mai concentrata si in acelasi timp mai abstracta decat in cazul aranjamentelor florale ikebana, unde toate principiile si ideile fundamentale ale culturii estetice japoneze sunt duse la desavarsire.

Ikebana isi are originile in ofrandele florale aduse in templele budiste ale Japoniei secolului VI, pana in secolul XIV aparand deja primele stiluri (tatebana, rikka). Elementele naturale sunt reprezentate de catre componentele aranjamentului – ramurile de pin pentru piatra, crizantemele albe pentru apa curgatoare. Abia secolele XV-XVI aduc, insa, perfectionarea artei si asocierea cu ceremonia ceaiului, ajungandu-se chiar ca o forma simplificata de ikebana (nageire sau chabana), bazata pe un aranjament minimal, cat mai natural, in vaze inalte, sa fie practicata ca ritual pregatitor pentru servirea ceaiului. In aceeasi perioada apare obiceiul ca multe case japoneze sa cuprinda un mic alcov, destinat expunerii de pergamente caligrafiate si aranjamente florale in traditia ikebana.

Modernizarea Japoniei, in a doua jumatate a secolului XIX, aduce influenta artei occidentale si noi specii de flori ce pot fi utilizate in aranjamente, aprand astfel noi stiluri, moribana (care poate fi utilizat si in gradini), in care se folosesc vaze scunde, sau, mai tarziu, forma contemporana a artei, numita zen’ei ikebana. In prezent, ikebana este practicata de vreo 15 milioane de persoane si predata in peste 3000 de scoli pe teritoriul Japoniei si multe altele in intreaga lume, existand numeroase stiluri, scoli si maestri, fiecare cu propria filozofie privind aranjarea florilor.

Pentru a practica ikebana sunt necesari ani de studiu, insa cateva principii de baza pot fi aplicate de oricine pentru a da un aer de rafinament oriental banalelor vaze cu flori din living-urile noastre. Trebuie retinut, in primul rand, ca nu trebuie cautata simetria, ci un echilibru dinamic, asimetric, al elementelor distincte. Exista doua tipuri principale de recipiente care sustin aranjamentul floral – cel plat si putin adanc (stil moribana) si cel inalt si subtire (stil nageira), si pot fi facute din material ceramic, sticla sau chiar impletitura de bambus (sau alte materiale sezoniere). Atunci cand utilizati un vas din impletitura, tintiti catre un aspect cat mai natural, folosind plante de sezon, chiar si ierburi sau crengute, dispuse intr-un mod aparent intamplator. Recipientele ceramice sau de sticla indeamna la aranjamente in care se da o mare atentie echilibrului compozitiei. In mod traditional, cele mai folosite plante sunt crizantema, irisul, bambusul, pinul, narcisa, floarea de piersic, prun, cires, ramurelele de salcie si cameliile.

In stilul moribana, compozitia va avea trei elemente principale, toate pornind din acelasi punct, numite ramura shin (adevarul), soe (sustinatoare) si hikae (moderatoare). Compozitia va fi planuita dinainte intr-o schita ce va infatisa, frontal si in plan aranjamentul. Cel mai uzual tipar prevede ca ramurele shin si soe sa fie dispuse in partea stanga, inclinate la un unghi de 15, respectiv 45 de grade cu verticala, iar ramura hikae, cea mai mica dintre cele trei, in dreapta, inclinata la 75 de grade. Aranjamentul este completat cu flori sau ierburi scunde, in jurul bazei.

Termenul de “japonism” a apărut în Franţa, în anii ’70 ai secolului al XIV şi descria adoraţia pentru cultura şi arta japoneză. Van Gogh, ca mulţi alţi artişti impresionişti şi postimpresionişti, a fost unul dintre admiratorii artei japoneze. Influenţa japoneză este evidentă în creaţiile sale. După tratatul de la Kanagawa, din 1854, încheiat între delegaţia americană condusă de comandantul Marinei Militare, Mathew Calbraith Perry (1794-1858) şi conducătorii Shogunatului, perioada de 216 ani de izolare a Japoniei s-a încheiat. În anii următori, un număr mare de artefacte şi articole făcute de mână au ajuns în Europa, în special în Franţa şi Olanda. Expoziţia Universală de la Paris din 1867 a avut un stand japonez şi a prezentat publicului uimit obiecte de artă japoneză.

Toate lucrurile care proveneau din Japonia erau dintr-o dată pline de stil şi “la moda”. Magazine care vindeau stampe, kimono-uri, evantaie şi antichităţi au apărut în Paris precum ciupercile după ploaie. Pictorii impresionişti şi postimpresionişti, precum Claude Monet, Edgar Degas, Toulouse Lautrec, sau Paul Gauguin au fost atraşi şi impresionati de către stampele japoneze. În 1875, Claude Monet a creat faimosul lui tablou, “La Japonaise” (“Japoneza”), care o infăţişa pe soţia lui, îmbrăcată într-un kimono şi cu un evantai în mână. Mai tarziu, el şi-a numit propriul tabloul “Gunoi”.

Termenul de “Japonism” a fost creat de ziaristul şi criticul de artă francez Philippe Burty într-un articol publicat în 1876, pentru a descrie admiraţia pentru toate lucrurile japoneze.

Magazinul lui Samuel Bing

Van Gogh a văzut stampe japoneze pentru prima data în 1885, în Antwerp, şi a cumpărat cateva. În anii următori, el cumpără şi mai multe. Stampele japoneze erau ieftine în vremea aceea, multe fiind reproduceri făcute doar pentru a fi exportate în ţările vestice.

În 1886, Van Gogh se mută la Paris. Fratele lui, Theo, avea o galerie de artă în Montmartre. Tot el a fost cel care l-a pus pe Vincent în contact cu ukiyo-e. În Montmartre, exista un mic magazin cu stampe japoneze numit “Galeria Bing”, dupa numele proprietarului ei, Samuel Bing. Domnul Bing avea în depozit mii de stampe japoneze. Galeria Bing era langă apartamentul lui Van Gogh şi acesta petrecea zile întregi în magazin, devenind un colecţionar avid de ukiyo-e.

Reproduceri ale stampelor japoneze

În 1887, admiraţia lui Van Gogh pentru arta japoneză l-a determinat sa facă copii după două tablouri ale lui Hiroshige, cunoscutul peisagist japonez. Unul dintre aceste tablouri este “Pod în ploaie” şi celalalt infăţişează un prun în floare. Hiroshige se numară printre puţinii artişti care folosiseră elemente vestice în stampele lor – cel mai evident element vestic era folosirea perspectivei, evidentă în tabloul “Pod in ploaie”.

Cele două copii ale lui Van Gogh după Hiroshige sunt mai mult transcripţii şi le-a decorat cu ce considera el a fi “caractere japoneze”. Culorile folosite de către Van Gogh erau diferite de cele originale. În schimb, el a folosit conceptul lui de culori complementare, cum ar fi verdele si roşul.

“Îi invidiez pe artiştii japonezi pentru incredibila claritate pe care o au toate lucrările lor. Nu este niciodată plictisitoare şi niciodată nu ai impresia că lucrează în grabă. Este la fel de simplu ca şi cum ai resprira; ei desenează o silueta din câteva mişcări, şi cu o uşurinţă uimitoare, ca şi cum ar fi la fel de uşor ca atunci când te închizi la haină.”
(Van Gogh – Arles)

În 1888, Vincent Van Gogh se mută in Arles, în sudul Franţei. Ajunge acolo în timpul primăverii, iar culorile puternice şi lumina peisajului îi dau noi puteri. Pictează neîntrerupt – peisaje, natură moartă şi portrete ale oamenilor obişnuiţi. Influenţa artei japoneze este evidentă în tablourile lui. Folosirea contururilor negre este un element tipic al stampelor japoneze. Reîntăreşte puterea expresivă a tablourilor din ultimii săi patru ani de creaţie.

Sănătatea şi stabilitatea mentală i se deteriorează pe zi ce trece. S-a ras in cap, ca să arate precum un calugar japonez. În Arles, se simţea ca şi cum ar fi fost în Japonia. Îi scria surorii lui:
“Theo mi-a scris că i-ai oferit stampe japoneze. Aceasta este cu siguranţă calea cea mai bună pentru a înţelege direcţia pe care o urmează culoarea şi lumina în pictură. Aici nu am nevoie de stampe japoneze deoarece eu sunt aici, în Japonia. De aceea, tot ce trebuie să fac este să deschid ochii şi să pictez impresiile pe care le primesc.”

În 1890 Van Gogh se împuşcă în piept şi moare câteva zile mai târziu, pe 29 octombrie 1890.