Va propun sa patrundem putin in lumea pomilor in miniatura, in lumea bonsailor, sa incercam saridicam un pic patura misterului ce acopera oarecum aceasta arta. Pentru a putea vorbi despre bonsai, cred ca s-ar cuveni sa stim intai ceva din inceputurile acestei arte vizuale, arta ce nu foloseste nici panza, nici piatra, nici lutul, nici creionul, nici pensula, nici dalta  ci planta vie, incarcata de simboluri, si viata.
Traducerea aproximativa a cuvantului bonsasi este de pom in ghiveci.
Pomisorii crescuti in vase aparent folositi in scopuri decorative, ii intalnim prima data in mormintele egiptene, datate cu peste 4000 ani in urma , adusi probabil de caravanele care faceau comert cu tarile asiatice si care stiau sa transporte pomii in containere de variate feluri, dinspre Asia. Pomii si plantele transportate erau surse importante folosite in medicina acelor vremuri, pentru remedii curative in si din locurile pe care caravanele le vizitau de-a lungul drumului lor, . 
Istoria bonsai este lunga. Primii bonsai au aparut in China cu peste 2000 de ani in urma, cunoscuti sub numele de pun-sai. Pun-sai au reprezentat practica de a creste un singul fel de pom intr-un vas. Aceste specii timpurii aveau frunze mici si colturoase, un trunchi granulat care adesea arata ca un animal, dragon sau pasare ori alte simboluri ale mitologiei chineze. Trunchiurile si radacinile grotesti sau reprezentand un animal au cautare si astazi.
Mitologia chineza este plina de povesti despre misterele muntilor. Varfurile remarcabile au facut sa se creada ca sunt salasurile nemuritorilor, stimuland imaginatia oamenilor si alimentand dorinta lor de a gasi elixirul vietii eterne. Legenda spune ca imparatul Wudi din dinastia Han (141-87 dupa Christos) a trimis o expeditie la Insula Pomilor Blestemati din Marea de Est, un grup de insule-munti despre care se credea ca sunt favorite nemuritorilor, in speranta de a le afla secretul. Trimisii lui nu s-au intors niciodata, dar imparatul Wudi, in efortul de a momi acei alunecosi (la sensul figurativ) nemuritori sa-si mute rezidenta la el, a construit insulele magice cu varfuri tridemensionale in lacul din gradina sa luxoasa Shang Lin. Gradina lui Wudi si parcurile imperiale similare construite de-a lungul dinastiei Han (202 inainte de Christos – 220 dupa Christos) pot fi vazute ca un germene pentru fiecare gradina, de la elev la maestru, predominand gradina chineza clasica asa cum o stim astazi si cred  ca putem spune ca acesta a fost si inceputul artei miniaturalizarii pomisorilor, cunoscuti azi ca bonsai.
Odata cu adoptia a multe dintre culturile Chinei, si bonsaii au fost introdusi in Japonia pe perioada Kamakura (1185-1333) prin credinta in Zen Budhism, care s-a raspandit rapid in Asia. In 1195 s-a facut prima referire despre bonsai in Japonia. Odata ce bonsaii au fost introdusi in Japonia, arta a fost rafinata si dezvoltata, aparand noi stiluri si moduri de lucru. Peste timp, simplii pomi nu au fost ingrijiti doar de calugarii budisti in manastirile lor, dar mai tarziu au inceput sa fie reprezentativi pentru aristrocratie, un simbol al prestigiului si onoarei. Pentru japonezi, bonsai reprezinta o fuziune intre puterea stramosilor cu filozofia estica a armoniei intre oameni, suflet si natura.
Intr-o scriere japoneza, din perioada Kamakura s-a scris: “pentru a aprecia si a gasi placere in acesti pomi curbati din vase inseamna sa iubesti diformul”
In orice caz, intentia pozitiva sau negativa a declaratiei, lasa sa se inteleaga ca aceasta arta a cresterii pomilor mici si contorsionati in vase, a fost acceptata ca o practica a clasei  superioare din Japonia in perioada Kamakura. In secolul XIV au fost vazuti ca o inalta si rafinata forma de arta, care a fost slefuita in multi ani inainte de respectiva perioada. 
Bonsaii sunt produsi in interior pentru expozitii, in momente speciale de catre elita japoneza si au devenit o parte importanta din viata japoneza fiind echivalentul unei urari si a unei chemari la meditatie. Aceste plante complexe nu au fost pentru mult timp rezevati expozitiilor exterioare, desi practicienii in initiere si curatare nu si-au dezvoltat arta decat mai tarziu – micii pomi din aceasta perioada luand forme salbatice.
In secolele XVII si XVIII, arta japoneza a atins apogeul si consideratii foarte inalte. Din nou bonsaii au evoluat mult in intelegerea si rafinamentul naturii – desi vasele folosite pareau sa fie mai adanci decat cele folosite astazi. Micsorarea fiecarui pomisor pentru a ajunge la elementele esentiale si rafinamentul final era plina de o incarcatura bogata in simboluri specifice filosofiei japoneze din acele timpuri.
Pe acele vremuri, bonsaii au devenit accesibili publicului general din Japonia – care a sporit cererea pentru pomii mici adunati din salbaticie si de la companiile ce au instaurat arta imbinand-o in cultura si traditiile tarii.
Peste timp, bonsai au capatat stiluri diferite, fiecare stil variind mult de la unul la altul. Artistii in bonsai au inceput treptat sa introduca alte elemente culturale importante in jurul plantelor lor, bonsai, ca de exemplu roci, ce au evidentiat plantele, si fiecare mica cladire si om ce avea cunostinte despre arta bon-kei. Deasemenea au urmarit sa reproduca peisaje din natura in miniatura– tehnica fiind cunoscuta sub numele de sai-kei – care au dezvoltat diversele posibilitati de a aranja bonsaii.
In final, la mijlocul secolului 19, dupa mai mult de 230 de ani de izolare globala, Japonia s-a deschis catre restul lumii. In lume a inceput curand sa apara mici pomi in vase de ceramica care mimau varsta, maturitatea si pomii inalti din natura, adusi si in Europa de calatorii ce vizitau Japonia. Mai tarziu s-au deschis expozitii in Londra, Viena si Paris. In special, Expozitia Internationala din Paris din 1900 a deschis ochii lumii europene catre bonsai.
Avantul corespunzator al acestui fenomen a dus la cererea de bonsai, a extins in mare masura industria  de formare-naturala, a uluit cu plantele din productia de bonsai, formati  de artisti care initiau plante tinere sa creasca aratand ca un bonsai. Cateva stiluri de baza au fost adoptate, artistii au inceput sa foloseasca diverse tehnici de legare si sa dezvolte noi tehnici, permitand artei sa evolueze mai departe. Japonezii au invatat sa capteze interesul catre aceasta arta foarte repede – deschizand pepiniere dedicate cresterii, initierii si apoi exportului de pomi bonsai. Diferite plante au fost acum folosite pentru a alimenta climatul mondial. Tehnica bonsai, ca de exemplu cresterea pomilor din seminte sau curatarea si altoirea neobisnuita cu materiale diferite sau fragede, pe puternice radacini s-a dezvoltat in continuare.
Bonsaii evoluasera acum, reusind sa reflecte schimbarea preferintelor si a timpului – cu o larga varietate de tari, culturi si conditii in care acum este practicata aceasta arta.
Astazi in Japonia, bonsai se bucura de o inalta recunoastere ca simbol al culturii si idealurilor japonezilor. Noul An nu este complet fara un tokonoma – special in fiecare casa japoneza folosit pentru expunerea ornamentelor si o posesie pretuita- este deschis cu un pom in vas, un bonsai inflorit, cais sau prun. Bonsaiul nu a fost pentru mult timp rezervat clasei de sus, devenind o bucurie impartita si de catre muncitori si executanti.
Japonezii tind sa concentreze folosirea speciilor naturale pentru bonsaii lor –  pini, azalee si artari (recunoscuti ca plante bonsai traditionale). In alte tari, oamenii sunt mai deshisi catre alte specii.

Evolutia bonsailor in ultimele 2 secole este intr-adevar uimitoare. Poate sunt simbolici pentru cat de mica devine lumea pentru oameni explorand minunata lume a artei si stiintei, a bonsailor.
Pentru multi oameni, iubitori de plante, bonsai-i sunt o priveliste de neuitat. Multi sunt atrasi de aceasta rapida crestere horticola nu doar pt ca sunt atrasi de placerea pe care fiecare dintre acesti bonsai o poate da, dar si pentru faptul ca acest bonsai este considerat cea mai speciala forma de arta cunoscuta de om, o imbinare stralucita intre creativitate, rafinament, horticultura, estetica, dedicatie si traditie.
Exista o conceptie gresita care afecteaza perceptia asupra bonsai-lor: impresia ca bonsaii sunt o specie de pom. Adevarul este ca orice sprecie de pom care creste cu fruze, ramuri si trunchi poate fi dezvoltata si initiata pentru a deveni bonsai. Este important, oricum, sa fim siguri ca suntem pregatiti sa facem toate lucrurile care sunt necesare in aceasta forma de arta sau hobby din horticultura. Asta include curatarea si taierea, legarea, schimbarea pamantului, fertilizarea si alte asemenea.
Inainte de a alege o specie de pom, este indicat sa fim siguri ca aceasta planta este cea adecvata volumului nostru de cunostinte despre bonsai si specia aleasa si apoi sa incepem impreuna cu planta un drum interesant si plin de satisfactii …

Japonezii, naturi deosebit de sensibile la misterul şi splendoarea florilor, temperamente estetice prin excelenţă, pătrunşi de respect în faţa naturii şi, în acelaşi timp, meticuloşi, au structurat legile ikebanei, cea mai efemeră dintre artele vizuale ce ar putea fi aşezată undeva între pictură şi sculptură. Arta aranjării florilor tăiate în vase îşi are originea în ritualul religios, dezvoltându-şi apoi, în calitate de artă, o estetică, o filozofie, o morală şi o tehnică proprie.

În rafinata lume a aristocraţilor, crengile de cireş – sakura – aranjate în vase aveau un loc de cinste atât cu prilejul diferitelor sărbători religioase ori laice, cât şi în viaţa de fiecare zi. Delicateţea şi efemeritatea acestor flori care simbolizau renaşterea era adesea pusă în evidenţă de o viguroasă veşnic verde ramură de pin, simbol, printre altele, al venerabilităţii vârstei înaintate şi al fidelităţii conjugale. Cele aproximativ 200 de specii de cireşi cu flori de la un alb imaculat, trecând prin gingaşul roz şi ajungând la mov, nu ştiu să facă fructe. O distracţie specifică (anunţată la radio şi tv din martie până în mai când copacii din insulele nordice se trezesc după somnul mai lung al iernii) este admirarea florilor de cireşi, bun prilej de plimbări prin parcuri, pelerinaje la temple, oricum, prilej de contopire cu natura.

Obiceiul ofrandei florale – kuge – constând dintr-o plantă veşnic verde ce simbolizează perpetuitatea vieţii – combinat cu gustul aristocraţiei pentru decorul floral au dus, în timp, la constituirea ikebanei. În Nihon Shoki, cea mai veche cronică japoneză, se relatează despre obiceiul shintoist de a i se oferi flori lui Izanami pentru a-i consola sufletul după moartea survenită în urma naşterii zeului focului. O data cu pătrunderea buddhismului în Japonia, eveniment petrecut în secolul VI, obiceiul ofrandei florale – bukka – devine foarte răspândit. Se foloseşte în special lotusul, floarea oficială a buddhismului, grea de simboluri, floare ce, înfigându-şi rădăcina în fertilul mâl, străbate lumea acvatică şi se ridică în aer pentru a ului cu splendoarea sa imaculată toate cele trei lumi subtile (a demonilor, a oamenilor şi a zeilor) pentru care lumile materiale stau mărturie. Florile, în număr de trei, în diferite forme ale existenţei lor, de la boboc la floare înflorită, erau aşezate vertical în vase de bronz. În secolul X, când secta buddhistă Jodo a devenit cea mai influentă, ofranda florală a căpătat şi o dimensiune decorativă. Conform credinţei Jodo, Paradisul, loc al perfectei fericiri, era considerat ca fiind plin de flori.

O pictură de epocă, celebra „ Shojuraigo”, înfăţişază o ofrandă florală din lotuşi şi frunze de lotus aşezate într-un vas. La Templul Kanshinji există un vas de bronz cu o flore, un boboc şi o frunză de lotus datând din deceniul 3 al secolului XIV.
Prima menţiune păstrată a unui aranjament a fost consemnată în jurnalul unui preot buddhist de rang înalt, Senkei Ikenobō, care a aranjat pe 25 februarie 1462 mai multe duzini de ramuri într-un vas de aur.

În perioada Muromachi (secolul XIV –XVI) în locuinţele samurailor exista o cameră de studiu care includea oshi-ita, o scândură lungă plasată în faţa unui perete pe care atârna o pictură reprezentându-l pe Buddha. Pe oshi-ita era plasată o decoraţie simetrică din 5 elemente (două vase cu flori, două suporturi de lumânări şi vase pentru ars miresme)care, în timp, a devenit asimetrică şi a fost redusă la tei elemente – mitsugusoku, formată din ofranda florală la stânga, un vas care servea la arderea tămâiei în centru şi la dreapta un suport pentru o lumânare. Din oshi-ita s-a dezvoltat tokonoma, altarul-nişă caracteristic caselor tradiţionale japoneze, iar ofranda florală, cu timpul, a dat naştere primului stil de ikebana numit tatebana în care câteva flori erau aşezate vertical. Reprezentarea lui Buddha a fost înlocuită cu o pictură sau o caligrafie în armonie cu anotimpul sau celebrând o sărbătoare, un eveniment anume.

Acum apar şi primele tratate secrete. Kao-irai-no-Kadensho, făcând parte din colecţia familiei Ikenobō, este cel mai vechi manuscris despre ikebana datând din 1486. Sulul conţine descrierea a 40 de aranjamente. Următorul ca vechime este Sendensho din care s-a păstrat o copie datată 1536 şi conţinând însemnările maestrului Senji Ikenobō; se spune că înaintea sa, manuscrisul original a trecut prin mâna a 7 generaţii de maeştrii începând cu Fu-ami (1445).

Primul pas în cristalizarea ikebanei ca artă indisolubil legată de înţelegerea filosofică a fost făcut spre sfârşitul secolului XV când s-a cristalizat rikka (flori drepte, verticale). Aranjamentul era compus dintr-un număr de 7 (9 în secolul XVII) linii cu nume şi funcţii simbolice definind un set de virtuţi, cărora le corespund anumite forme geografice cum ar fi muntele pentru linia cea mai înaltă ce reprezenta cerul/adevărul, sinceritatea şi pentru care se folosea o ramură veşnic verde, precum pinul sau cryptomeria, care nu se ofileşte, nu moare, evidenţiind caracterul neschimbător al adevărului. Cea mai joasă linie reprezenta omul, era compusă din mai multe flori aşezate cu faţa la privitor şi îndeplinea funcţia de armonizare a tuturor celorlalte linii. Fiind vorba de un aranjament fastuos, înalt, se foloseau vase preţioase, adesea din bronz.

În tratatul secret Sennō-kuden (1542) aparţinând familiei Ikenobō maestrul Sennō afirmă că rikka este arta de a recrea peisaje vaste cu munţi şi râuri punând într-un vas câteva ramuri. În credinţa sa, omul poate nu doar să–şi îmbogăţească mintea privind plantele şi schimbarea anotimpurilor, ci poate găsi şi cheia iluminării spirituale.

Sub influenţa buddhismului zen şi în contrast cu formalismul şi complexitatea cerute de rikka, în secolul XV s-a dezvoltat un aranjament destinat ceremoniei ceaiului – chabana, simplu, aproape fără reguli, constând adesea dintr-o singură floare pusă într-un vas de bambus sau de ceramică. Din aceste două aranjamente, în secolul XVII se dezvoltă seika (shōka, în şcoala Ikenobo) ce se traduce prin flori vii. Acest aranjament se defineşte prin trei linii principale care străbat împreună faţa apei – mizugiwa , ca rikka, şi urmează un set mai puţin vast de reguli precise.

În aceeaşi perioadă, pornind tot de la chabana, incepe să se înfiripe nageire, o compoziţie informală – traducerea este grăitoare = a pune/azvârli în – , ghidată de respectarea liniilor naturale ale plantelor. Aranjamentele se fac în vase nepretenţioase şi sunt compuse iniţial din două linii principale, apoi din trei.

Cele trei linii principale stabilite în secolul XIX şi anume cerul-pământul-omul rămân şi acum definitorii pentru aranjamentele ikebana. Din ultimile decenii ale secolului XIX, o data cu pătrunderea unor flori europene şi a curentele culturale in vogă, ikebana a suferit un intens proces de laicizare.

Înainte de sfârşitul secolului XIX, Ohara Unshin a stabilit regulile moribanei (flori îngrămădite), compoziţie care miza pe un element nou, masa florală, folosind vase largi şi puţin adânci. Cu ajutorul kenzan-ului (suport cu ţepi metalici) se obţineau uşor înclinările dorite ale diferitelor ramuri, frunze şi flori printre care au pătruns şi nou-venitele flori occidentale ca laleaua, garoafa, margareta etc.

De la abordarea subiectivă, plină de respect faţă de personalitatea florii, se „evoluează” către manipularea florilor considerate doar obiecte decorative care se pot decupa, capsa ş.a.m.d.
Regulile stricte şi respectarea naturii şi-au pierdut prestigiul şi au apărut noi stiluri de aranjamente de avangardă – jiyu-bana, zenei –bana – care foloseau în plus rădăcini, legume şi fructe cu valori decorative, pene, elemente din plastic, metal, pietre şi diferite suporturi neconvenţionale pentru a construi un soi de sculpturi abstracte, mai mult sau mai puţin florale.
Locul aranjamentelor florale a migrat din temple, în castelele nobililor, apoi s-a democratizat, acum invadând spaţii mai puţin propice ca bucătăria sau camera de baie.

Mesajul filosofic al ikebanei clasice este acela al unităţii lumii create (concretizat prin izbucnirea tuturor tulpinilor dintr-un singur punct şi formarea unei singure linii pe o porţiune de circa 5-10 centimetri, schemă prezentă în rikka şi shōka)dominând prin armonie asupra întregului univers.

În ikebana, armonia – wa – este stabilită de reguli privitoare la relaţiile dintre cele trei linii principale reprezentând triunghiul
cer-pământ-om, acesta din urmă fiind conştiinţa care oglindeşte existenţa lor în fiinţa sa şi în rostul său de liant al lor ce împlineşte legile cerului pe pământ. Ritmul izvorât din raportul dintre proporţiile acestora poate fi simplu exprimat prin 7-5-3. Armonia şi echilibrul sunt categoriile estetice ce definesc şi relaţia dintre liniile principale şi cele auxiliare prin reguli ce stabilesc proporţiile elementelor florale în funcţie de cele ale vasului folosit, înclinarea, culorile şi formele florilor şi ramurilor, apoi aşezarea aranjamentului într-un loc cu o anume lumină, la o înălţime şi într-o poziţie care să pună cel mai bine în personalitatea şi mesajul său.

Alte reguli de bază ale unui aranjament ikebana sunt asimetria (contrar aranjamentelor occidentale ce se construiesc simetric în jurul centrului) şi predominanţa liniei asupra culorii, spre deosebire de cele familiare nouă în care predomină masa florală care umple tot spaţiul, excluzând cu anxietate orice gol, interpretându-l, mai mult sau mai puţin conştient, ca pe o nedorită sărăcie. Linia evidenţiază ki-ul(chi, în chineză, temen buddhist tradus prin energie, respiraţie, spirit) care permite înflorirea spaţiului vid dintre linii – ma(ori kidan, „prea profund pentru a putea fi exprimat prin vorbe”). Relaţia care pune în valoare vidul în defavoarea plinului, spiritul, nu substanţa, este definitorie pentru ikebana, ca şi pentru alte arte japoneze, grupate sub numele de furyu no asobi = distracţii elegante, cuprinzând creşterea arborilor pitici – bonsai, aranjarea peisajelor miniaturale în cupe – saikei, arta grădinilor şi ceremonia ceaiului. Toate acestea constituie dō-uri = căi către absolut şi, simultan, către sine. Afirmaţia este deplin valabilă şi pentru celelalte dō-uri din domeniul artistic (arta caligrafiei, pictura etc.) ori din alte domenii (artele marţiale, medicina…).

În afara acestor 3 reguli privind spaţiul unui aranjament ikebana, există una referitoare la timp, care se exprimă pe 3 nivele. Percepţia imediată a efemerităţi ca atare, datorată scurtimii vieţii florii se impune prima. Efemeritatea, ca mărturie a trecerii timpului, se cere exprimată prin prezenţa simultană în aranjament a celor 3 stadii ale vieţii florale: boboc, simbolizând viitorul, flore deschisă, prezentul, trecutul fiind reprezentat prin semnele ofilirii sau prin ramuri care şi-au pierdut frunzele. Apoi se cere reprezentarea simbolică a anotimpului prin plantele din perioada şi zona respectivă, cât şi prin sugerarea unor sentimente asociate sezonului în mod firesc. Primăvara aranjamentul va fi plin de vitalitate, vesel, iar florile mici, abia îmbobocite tind să predomine, ca şi culoarea verde. Vara, aranjamentul exultă plenitudinea naturii prin flori deschise, însă culorile preferate ar putea să fie reci, ca să compenseze căldura de afară. Aranjamente „răcoroase” cu flori mov, albastre sau galben citron puse în coşuri împletite din bambus ori răchită sunt binevenite. Aranjamentele de toamnă exprimă patetismul hotarului dintre împlinire şi veştejire.

Regretul şi nostalgia pot fi înfăţişate printr-un aranjament „sărac” cu flori răzleţe, crengi şi frunze care încep să se veştejească.
Somnolenţa şi inactivitatea naturii care se retrage iarna în rădăcini spre a stânge puteri pentru renaşterea ce urmează este pusă în evidenţă prin viguroase ramuri fără frunze ori ramuri veşnic verzi. Pinul şi crizantemele revendică un rol important, această fericită combinaţie fiind alegerea clasică de Anul Nou. În sezonul rece culorile florilor – roşu, galben, portocaliu – încălzesc încăperea şi sufletul privitorilor. Prin respectarea preceptelor legate de timp, ikebana ne face părtaşi la transformările permanente ale naturii vegetale bucurându-ne „aici şi acum” împreună cu plantele când plouă sau întristându-ne când e furtună; participând empatic la viaţa şi moartea florilor, devenim mai conştienţi de efemeritatea condiţiei umane şi mai dispuşi să ne-o asumăm, ba chiar să acceptăm moartea ca făcând parte din viaţă.

Un aranjament, asemenea fiecărei plante şi fiecărei fiinţe, are o parte pozitivă, solară, luminoasă, dinamică – yo (echivalentul japonez al lui yang) şi una negativă, lunară, întunecată, pasivă – in. Acestea sunt evidente mai ales in „faţa” plantei – cea întoarsă către soare – şi „spatele” ei.

Prezenţa în aranjamente a tuturor celor 5 elemente ce alcătuiesc universul – lemn (plante), metal (kenzan, suportul pentru flori), apă, pământ (vase), foc (spiritul plantei, al celui care o aranjează şi al privitorului) – precum şi a regulilor care creează armonia şi echilibrul între ele face ca ikebana să fie cu adevărat un microcosmos, ofrandă florală care-şi aşteaptă zeul.
Cufundarea în sine şi atingerea păcii interioare preced actul creaţiei, fiind şi răsplata finală, când aranjamentul terminat se supune contemplării.

Demersul autentic creator al ikebanistului se aseamănă cu demersul interior al sculptorului care, privind o bucată de jad, nu cu simţul grosolan al văzului, ci cu cel subtil, vede forma ascunsă înăuntru şi o ajută să iasă la lumină. În bonsai se intervine cu foarfeca abia după ce se intuieşte forma către care copăcelul ar vrea să evolueze. Această stare de deschidere caracterizată prin respectul datorat unei fiinţe şi printr-un anume abandon permite ochiului sensibil şi educat al ikebanistului să perceapă o ramură timidă sau o inflorescenţă gălăgioasă, orgoliul strelitziei reginae ori naivitatea margaretei. Mai departe, dacă are puterea şi modestia de a continua dialogul cu spiritul, mintea şi sufletul florii, voinţa ei îl va călăuzi spre alegerea combinaţiilor ideale care să pună în valoare contrastul, similitudinea, reverberaţiile liniilor, formelor, culorilor şi să înfăptuiască un aranjament viu. Atunci, emoţionat, va vibra la primele raze calde ale soarelui gustând bucuria înmuguririi dintr-un aranjament de primăvară şi, întristat şi resemnat, cu privirea îndreptată spre înăuntru, va purta povara desfrunzirii dintr-un aranjament de toamnă. Atunci, toate regulile studiate cu nelinişte şi ardoare ani lungi vor fi fost de mult uitate.

Yosuke Yamashita a inlocuit la 66 ani smoking-ul cu un costum de pompieri pentru a canta la un pian in flacari.

Artistul japonez si-a demonstrat pasiunea pentru jazz, cantand, live, la un pian in flacari. Evenimentul s-a petrecut pe plaja Shika, din vestul Japoniei. Chiar daca artistul de 66 de ani a fost nevoit sa inlocuiasca smoking-ul cu un costum de pompieri, acest lucru nu l-a impiedicat sa tina un show impresionant in fata celor 500 de spectatori prezenti.

Nu si-a intrerupt mini-concertul pana la final, chiar daca, dupa cum insusi a marturisit, au fost momente in care era pe punctul de a se sufoca din cauza fumului. Aceasta nu este prima astfel de experienta a lui Yosuke Yamashita. Intreg show-ul de pe plaja este o reeditare a unui concert in urma cu 35 de ani, la cererea unui grafician japonez, care a folosit imaginile pentru un scurt-metraj intitulat “Pian in flacari”.

Puteti sa ii admirati prestatia:

Arta japoneza are la baza cateva principii bine cunoscute: simplitate, eleganta, echilibru. Armonie si lumina. Toate acestea sunt prezente in formele traditionale, de la pictura si caligrafie la olarit, insa nicaieri nu le intalnim de o maniera mai concentrata si in acelasi timp mai abstracta decat in cazul aranjamentelor florale ikebana, unde toate principiile si ideile fundamentale ale culturii estetice japoneze sunt duse la desavarsire.

Ikebana isi are originile in ofrandele florale aduse in templele budiste ale Japoniei secolului VI, pana in secolul XIV aparand deja primele stiluri (tatebana, rikka). Elementele naturale sunt reprezentate de catre componentele aranjamentului – ramurile de pin pentru piatra, crizantemele albe pentru apa curgatoare. Abia secolele XV-XVI aduc, insa, perfectionarea artei si asocierea cu ceremonia ceaiului, ajungandu-se chiar ca o forma simplificata de ikebana (nageire sau chabana), bazata pe un aranjament minimal, cat mai natural, in vaze inalte, sa fie practicata ca ritual pregatitor pentru servirea ceaiului. In aceeasi perioada apare obiceiul ca multe case japoneze sa cuprinda un mic alcov, destinat expunerii de pergamente caligrafiate si aranjamente florale in traditia ikebana.

Modernizarea Japoniei, in a doua jumatate a secolului XIX, aduce influenta artei occidentale si noi specii de flori ce pot fi utilizate in aranjamente, aprand astfel noi stiluri, moribana (care poate fi utilizat si in gradini), in care se folosesc vaze scunde, sau, mai tarziu, forma contemporana a artei, numita zen’ei ikebana. In prezent, ikebana este practicata de vreo 15 milioane de persoane si predata in peste 3000 de scoli pe teritoriul Japoniei si multe altele in intreaga lume, existand numeroase stiluri, scoli si maestri, fiecare cu propria filozofie privind aranjarea florilor.

Pentru a practica ikebana sunt necesari ani de studiu, insa cateva principii de baza pot fi aplicate de oricine pentru a da un aer de rafinament oriental banalelor vaze cu flori din living-urile noastre. Trebuie retinut, in primul rand, ca nu trebuie cautata simetria, ci un echilibru dinamic, asimetric, al elementelor distincte. Exista doua tipuri principale de recipiente care sustin aranjamentul floral – cel plat si putin adanc (stil moribana) si cel inalt si subtire (stil nageira), si pot fi facute din material ceramic, sticla sau chiar impletitura de bambus (sau alte materiale sezoniere). Atunci cand utilizati un vas din impletitura, tintiti catre un aspect cat mai natural, folosind plante de sezon, chiar si ierburi sau crengute, dispuse intr-un mod aparent intamplator. Recipientele ceramice sau de sticla indeamna la aranjamente in care se da o mare atentie echilibrului compozitiei. In mod traditional, cele mai folosite plante sunt crizantema, irisul, bambusul, pinul, narcisa, floarea de piersic, prun, cires, ramurelele de salcie si cameliile.

In stilul moribana, compozitia va avea trei elemente principale, toate pornind din acelasi punct, numite ramura shin (adevarul), soe (sustinatoare) si hikae (moderatoare). Compozitia va fi planuita dinainte intr-o schita ce va infatisa, frontal si in plan aranjamentul. Cel mai uzual tipar prevede ca ramurele shin si soe sa fie dispuse in partea stanga, inclinate la un unghi de 15, respectiv 45 de grade cu verticala, iar ramura hikae, cea mai mica dintre cele trei, in dreapta, inclinata la 75 de grade. Aranjamentul este completat cu flori sau ierburi scunde, in jurul bazei.