Expozitie temporara cu vanzare

Cine nu a auzit despre tehnica bonsai ? Sau cati dintre noi nu am incercat sa crestem un astfel de pomisor? Cu siguranta foarte multi. Dar de suiseki a auzit cineva ? Cu siguranta putini.

Suiseki face parte din categoria artelor traditionale japoneze – alaturi de bonsai, bonkei si bonseki – si inseamna « arta aranjarii pietrelor ».

Pentru a vedea adevarate opere de arta realizate prin imbinarea tehnicii bonsai cu suiseki, puteti veni la expozitia temporara cu vanzare “Bonsai si pietre vii…” ce se va deschide la Muzeul National de Geologie sub patronajul Institutului Geologic al Romaniei.

Expozitia de arta decorativa realizata de Lucian Radu Rusu si Paul Vlad va putea fi vizitata in perioada 1 – 30 septembrie 2010, in intervalul orar 10.00 – 18.00 (ultima intrare 17.30).

Cei care vor sa se initieze in tehnica bonsai si suiseki pot veni la workshopul organizat la Muzeul National de Geologie pe data de 4 septembrie, ora 10.30. Informatii suplimentare se pot obtine la numarul de telefon : 021/212.89.52.

Arta veche de secole de crestere a arborilor in miniatura, denumiti bonsai, a devenit un subiect atractiv pentru tot mai multi iubitori de frumos. Termenul generic de bonsai dat pomisorilor in micutele ghivece de cultura euro-americana, reuneste atat punsaiul si penjingul (asa cum i se spune in China), bonsaiul si saikeiul (cunoscut in Japonia), si bunjae-ul(denumit in Koreea).

Cautati o alternativa armonioasa de petrecere a timpului liber? Vreti sa aflati mai multe despre aceasta minunata arta? Sunteti in cautarea unui Curs de Bonsai? Asociatia Japan Culture Shop va invita sa participati la primul curs din Romania, de initiere in arta bonsai, nivel incepatori, unde puteti afla :

1) Scurta istorie bonsai, cum alegem o planta pentru a face un bonsai, cum alegem un bonsai
2) Stiluri bonsai
3) Stilul in roca si stilul plantat pe roca, tanuki …
4) Stilul platformei saikei
5) Cum se aleg vasele
6) Intretinerea bonsailor: udare, sol(conifere, foioase), curatare, formare (indesire ramuri, ingrosare trunchi, defoliere), transplantare, orientare ramuri
7) Modalitati si tehnici de modelare

Profesor: Lucian Rusu

Perioada: 14 martie 2009 – 14 aprilie 2009. Cursurile vor avea loc o data pe saptamana, sambata timp de 5 saptamani, in intervarul orar 14:00 – 16:15.

Locatia: Calea Rahovei nr.262 etaj 2, zona Liberty Mall, Bucuresti, sector 5.

Pret: 280 RON (in pret sunt incluse materialele didactice si doi bonsai pentru initiere).
Termen limita de inscriere si de plata: 13 martie 2009 (plata poate fi efectuata direct in contul asociatiei sau in numerar)
Numar locuri disponibile: 12 locuri.

Asteptam inscrierile dumneavoastra pe adresa de e-mail bonsai@japanculture.ro; mail-ul trebuie sa contina urmatoarele informatii: nume, prenume, CNP (pentru acest curs sunt emise facturi si chitante de aceea este necesar CNP-ul), adresa, telefon, e-mail si varsta.
De asemenea, pentru mai multe detalii, va stam la dispozitie la adresa de e-mail bonsai@japanculture.ro , cat si la numerele de telefon din cadrul sectiunii contact.

Membrii inregistrati ai Asociatiei beneficiaza de prioritate la inscriere.

Va propun sa patrundem putin in lumea pomilor in miniatura, in lumea bonsailor, sa incercam saridicam un pic patura misterului ce acopera oarecum aceasta arta. Pentru a putea vorbi despre bonsai, cred ca s-ar cuveni sa stim intai ceva din inceputurile acestei arte vizuale, arta ce nu foloseste nici panza, nici piatra, nici lutul, nici creionul, nici pensula, nici dalta  ci planta vie, incarcata de simboluri, si viata.
Traducerea aproximativa a cuvantului bonsasi este de pom in ghiveci.
Pomisorii crescuti in vase aparent folositi in scopuri decorative, ii intalnim prima data in mormintele egiptene, datate cu peste 4000 ani in urma , adusi probabil de caravanele care faceau comert cu tarile asiatice si care stiau sa transporte pomii in containere de variate feluri, dinspre Asia. Pomii si plantele transportate erau surse importante folosite in medicina acelor vremuri, pentru remedii curative in si din locurile pe care caravanele le vizitau de-a lungul drumului lor, . 
Istoria bonsai este lunga. Primii bonsai au aparut in China cu peste 2000 de ani in urma, cunoscuti sub numele de pun-sai. Pun-sai au reprezentat practica de a creste un singul fel de pom intr-un vas. Aceste specii timpurii aveau frunze mici si colturoase, un trunchi granulat care adesea arata ca un animal, dragon sau pasare ori alte simboluri ale mitologiei chineze. Trunchiurile si radacinile grotesti sau reprezentand un animal au cautare si astazi.
Mitologia chineza este plina de povesti despre misterele muntilor. Varfurile remarcabile au facut sa se creada ca sunt salasurile nemuritorilor, stimuland imaginatia oamenilor si alimentand dorinta lor de a gasi elixirul vietii eterne. Legenda spune ca imparatul Wudi din dinastia Han (141-87 dupa Christos) a trimis o expeditie la Insula Pomilor Blestemati din Marea de Est, un grup de insule-munti despre care se credea ca sunt favorite nemuritorilor, in speranta de a le afla secretul. Trimisii lui nu s-au intors niciodata, dar imparatul Wudi, in efortul de a momi acei alunecosi (la sensul figurativ) nemuritori sa-si mute rezidenta la el, a construit insulele magice cu varfuri tridemensionale in lacul din gradina sa luxoasa Shang Lin. Gradina lui Wudi si parcurile imperiale similare construite de-a lungul dinastiei Han (202 inainte de Christos – 220 dupa Christos) pot fi vazute ca un germene pentru fiecare gradina, de la elev la maestru, predominand gradina chineza clasica asa cum o stim astazi si cred  ca putem spune ca acesta a fost si inceputul artei miniaturalizarii pomisorilor, cunoscuti azi ca bonsai.
Odata cu adoptia a multe dintre culturile Chinei, si bonsaii au fost introdusi in Japonia pe perioada Kamakura (1185-1333) prin credinta in Zen Budhism, care s-a raspandit rapid in Asia. In 1195 s-a facut prima referire despre bonsai in Japonia. Odata ce bonsaii au fost introdusi in Japonia, arta a fost rafinata si dezvoltata, aparand noi stiluri si moduri de lucru. Peste timp, simplii pomi nu au fost ingrijiti doar de calugarii budisti in manastirile lor, dar mai tarziu au inceput sa fie reprezentativi pentru aristrocratie, un simbol al prestigiului si onoarei. Pentru japonezi, bonsai reprezinta o fuziune intre puterea stramosilor cu filozofia estica a armoniei intre oameni, suflet si natura.
Intr-o scriere japoneza, din perioada Kamakura s-a scris: “pentru a aprecia si a gasi placere in acesti pomi curbati din vase inseamna sa iubesti diformul”
In orice caz, intentia pozitiva sau negativa a declaratiei, lasa sa se inteleaga ca aceasta arta a cresterii pomilor mici si contorsionati in vase, a fost acceptata ca o practica a clasei  superioare din Japonia in perioada Kamakura. In secolul XIV au fost vazuti ca o inalta si rafinata forma de arta, care a fost slefuita in multi ani inainte de respectiva perioada. 
Bonsaii sunt produsi in interior pentru expozitii, in momente speciale de catre elita japoneza si au devenit o parte importanta din viata japoneza fiind echivalentul unei urari si a unei chemari la meditatie. Aceste plante complexe nu au fost pentru mult timp rezevati expozitiilor exterioare, desi practicienii in initiere si curatare nu si-au dezvoltat arta decat mai tarziu – micii pomi din aceasta perioada luand forme salbatice.
In secolele XVII si XVIII, arta japoneza a atins apogeul si consideratii foarte inalte. Din nou bonsaii au evoluat mult in intelegerea si rafinamentul naturii – desi vasele folosite pareau sa fie mai adanci decat cele folosite astazi. Micsorarea fiecarui pomisor pentru a ajunge la elementele esentiale si rafinamentul final era plina de o incarcatura bogata in simboluri specifice filosofiei japoneze din acele timpuri.
Pe acele vremuri, bonsaii au devenit accesibili publicului general din Japonia – care a sporit cererea pentru pomii mici adunati din salbaticie si de la companiile ce au instaurat arta imbinand-o in cultura si traditiile tarii.
Peste timp, bonsai au capatat stiluri diferite, fiecare stil variind mult de la unul la altul. Artistii in bonsai au inceput treptat sa introduca alte elemente culturale importante in jurul plantelor lor, bonsai, ca de exemplu roci, ce au evidentiat plantele, si fiecare mica cladire si om ce avea cunostinte despre arta bon-kei. Deasemenea au urmarit sa reproduca peisaje din natura in miniatura– tehnica fiind cunoscuta sub numele de sai-kei – care au dezvoltat diversele posibilitati de a aranja bonsaii.
In final, la mijlocul secolului 19, dupa mai mult de 230 de ani de izolare globala, Japonia s-a deschis catre restul lumii. In lume a inceput curand sa apara mici pomi in vase de ceramica care mimau varsta, maturitatea si pomii inalti din natura, adusi si in Europa de calatorii ce vizitau Japonia. Mai tarziu s-au deschis expozitii in Londra, Viena si Paris. In special, Expozitia Internationala din Paris din 1900 a deschis ochii lumii europene catre bonsai.
Avantul corespunzator al acestui fenomen a dus la cererea de bonsai, a extins in mare masura industria  de formare-naturala, a uluit cu plantele din productia de bonsai, formati  de artisti care initiau plante tinere sa creasca aratand ca un bonsai. Cateva stiluri de baza au fost adoptate, artistii au inceput sa foloseasca diverse tehnici de legare si sa dezvolte noi tehnici, permitand artei sa evolueze mai departe. Japonezii au invatat sa capteze interesul catre aceasta arta foarte repede – deschizand pepiniere dedicate cresterii, initierii si apoi exportului de pomi bonsai. Diferite plante au fost acum folosite pentru a alimenta climatul mondial. Tehnica bonsai, ca de exemplu cresterea pomilor din seminte sau curatarea si altoirea neobisnuita cu materiale diferite sau fragede, pe puternice radacini s-a dezvoltat in continuare.
Bonsaii evoluasera acum, reusind sa reflecte schimbarea preferintelor si a timpului – cu o larga varietate de tari, culturi si conditii in care acum este practicata aceasta arta.
Astazi in Japonia, bonsai se bucura de o inalta recunoastere ca simbol al culturii si idealurilor japonezilor. Noul An nu este complet fara un tokonoma – special in fiecare casa japoneza folosit pentru expunerea ornamentelor si o posesie pretuita- este deschis cu un pom in vas, un bonsai inflorit, cais sau prun. Bonsaiul nu a fost pentru mult timp rezervat clasei de sus, devenind o bucurie impartita si de catre muncitori si executanti.
Japonezii tind sa concentreze folosirea speciilor naturale pentru bonsaii lor –  pini, azalee si artari (recunoscuti ca plante bonsai traditionale). In alte tari, oamenii sunt mai deshisi catre alte specii.

Evolutia bonsailor in ultimele 2 secole este intr-adevar uimitoare. Poate sunt simbolici pentru cat de mica devine lumea pentru oameni explorand minunata lume a artei si stiintei, a bonsailor.
Pentru multi oameni, iubitori de plante, bonsai-i sunt o priveliste de neuitat. Multi sunt atrasi de aceasta rapida crestere horticola nu doar pt ca sunt atrasi de placerea pe care fiecare dintre acesti bonsai o poate da, dar si pentru faptul ca acest bonsai este considerat cea mai speciala forma de arta cunoscuta de om, o imbinare stralucita intre creativitate, rafinament, horticultura, estetica, dedicatie si traditie.
Exista o conceptie gresita care afecteaza perceptia asupra bonsai-lor: impresia ca bonsaii sunt o specie de pom. Adevarul este ca orice sprecie de pom care creste cu fruze, ramuri si trunchi poate fi dezvoltata si initiata pentru a deveni bonsai. Este important, oricum, sa fim siguri ca suntem pregatiti sa facem toate lucrurile care sunt necesare in aceasta forma de arta sau hobby din horticultura. Asta include curatarea si taierea, legarea, schimbarea pamantului, fertilizarea si alte asemenea.
Inainte de a alege o specie de pom, este indicat sa fim siguri ca aceasta planta este cea adecvata volumului nostru de cunostinte despre bonsai si specia aleasa si apoi sa incepem impreuna cu planta un drum interesant si plin de satisfactii …

Importanţa excepţională acordată în shintoism naturii (kami locuiau – statornic sau temporar – în copaci, cascade, munţi) a marcat profund sensibilitatea japoneză. Credinţa în existenţa unor locuri sacre în care divinitatea poate descinde – comună tuturor poparelor în epoca de piatră, la japonezi a rămas în floare şi azi, când încă se aduc ca ofrande în templele shinto ramuri ale sacrului arbore verde (tamagushi). Kadomatsu – pinul pus în faţa uşii de la intrare de anul nou – este încă un obicei răspândit. Atât tamagushi, cât şi kodomatsu îşi au originea în această credinţă numită de japonezi yorishiro.

Ofranda florală ca rit funerar a fost şi a rămas aproape universală. În shintoism se ofereau flori zeiţei Izanami pentru ca sufletul ei să fie consolat de cruda sa moarte, ofrandă cunoscută sub denumirea de kuge. Şi astăzi, cu prilejul diferitelor sărbători (matsuri) care îşi au originea în shintoism, anumite flori sunt prezente; de exemplu, ramuri de piersic înflorit la Hina Matsuri, sărbătoarea fetelor (a treia zi a celei de-a treia luni), irişi la sărbătoarea băieţilor, Tango-no-sekku (a cincea zi a celei de-a cincea luni). Mai târziu, a apărut ofranda florală adresată lui Buddha – buddka.

Din shintoism, ikebana a preluat respectul pentru floare dezvoltând o adevarată morală: trebuie să-i ceri iertare când o desparţi de viaţa ei naturală şi s-o consolezi că va renaşte într-un aranjament floral, pusă în valoare şi admirată; nu trebuie să tai mai multe flori/ramuri/frunze decât vei folosi, şi, dacă totuşi acest lucru regretabil se întâmplă, în şcoala Ikenobo, cel puţin, acestea se mărunţesc cu minuţiozitate şi sunt redate pământului ca într-un ritual funerar. Educarea sensibilităţii îngăduie descoperirea personalităţii fiecărei flori, dincolo de aspectul ei pur decorativ, şi tratarea ei ca atare, necombinând, de exemplu, în aranjamente mici, două “regine” (anturium şi trandafir), pentru a evita conflictul, gelozia, ci o “regină” şi “doamne de companie” – frunze, flori mărunte, discrete, care să o pună în lumină şi să creeze o atmosferă calmă, armonioasă. Poate dintr-o atentă observare a naturii s-a născut şi preferinţa pentru asimetrie şi, implicit, evitarea simetriei, plicticoasă, monotonă şi dizgraţioasă pentru gustul japonez. Asimetria este prima regulă în ikebana. Simetria, în mentalitatea occidentală, conferă o (falsă) securizare raţională reducând necunoscutul la previzibil, multiplele tipare, la unul (de preferinţă realizabil pe calculator).

Shintoismul şi buddhismul (introdus în Japonia în secolul VI, cercetări noi pledează pentru secolul V) au fost separate în mod oficial printr-un edict abia în primii ani ai perioadei Meiji, deci pe la începutul deceniului 8 al secolului XIX şi, până în prezent, puţini, la nivel individual, sunt cei care nu amestecă cele două religii (realizând în practică un fel de „religie folk”), puţini sunt cei ce nu privesc diferenţele ca pe cele dintre apă şi valuri, aşa după cum se exprima cu câteva sute de ani în urmă un personaj dintr-o piesă nō. În „Sendensho” (Culegere a tradiţiilor sacre), compilaţie de texte datând din secolele XV-XVI, este exprimată tendinţa sincretică ce caracterizează spiritul japonez: ramura lungă, plasată în partea dreaptă a unui aranjament floral este considerată a reprezenta un kami, cea mai scurtă, plasată în partea stângă, pe Buddha, ansamblul simbolizând dragostea şi respectul universal.

Din buddhism, ikebana a preluat obsesia efemerului, făcând din exprimarea acestuia una din regulile estetice de bază şi anume sugerarea trecerii timpului (prin prezenţa bobocilor – viitorul, a florii înflorite – prezentul, şi a frunzei începând să pălească – trecutul). Deosebita valoare care este acordată în ikebana spaţiului vid (ma sau kidan, spatiul dintre elementele aranjamentului, acestea din urma fiind definite prin ki-ul – energia – lor) , în defavoarea plinului (caracteristic aranjamentelor occidentale, organizate în jurul unui centru) provine tot din buddhism, în care nu există nici o entitate, nici un fenomen care să aibă existenţă în sine şi prin sine; corolarul doctrinei vidului (ku) constă din evidenţierea faptului că totul este în mod radical relaţionat. Arta de a pune în mod fericit în relaţie diferite elemente este armonia –wa –, concept esenţial în ikebana, ca şi în ceremonia ceaiului care are propriul sau stil de ikebana numit chabana. Acest gen de aranjament floral, ca şi celelalte arte influenţate de zen, se caracterizează prin simplitate, economia mijloacelor, aluzie, sugestie, un anume ascetism, preponderenţa liniei asupra culorii / masei florale. Categoria estetică wabi este cea care exprimă cel mai bine toate aceste valori, recognoscibilă în combinaţii de austeritate, solitudine, simplitate şi acea ofilire a obiectelor lăsată de trecerea timpului. În zen sunt descrise multe căi (dō, în chineză, dao) pe care se poate atinge iluminarea. Printre ele se numără şi kado - calea florii (din care face parte ikebana - arta aranjării florilor, bonsai - arta arborilor pitici, arta peisajelor miniaturale în cupe, arta grădinilor). Mai târziu, kado, alături de arta caligrafiei, a poeziei, a parfumurilor, precum şi a altor practici tradiţionale grupate sub semnul căii – dō – vor deveni instrumente de educaţie, parte a sistemului estetic Tokugawa.

Din confucianism, ikebana a luat structura sa de baza, cele trei linii principale ce simbolizează cerul, pământul şi, între ele, omul, unind, prin împlinirea legilor lor, cerul şi pământul înăuntrul său, el însuşi ţărână şi duh. În ikebana, principiile taoiste Yin şi Yang devin, în şcoala Ikenobo, In şi Yo. Florile, frunzele şi ramurile cuprind în ele cele două principii: astfel, faţa – partea luminată de soare – are natura lui Yang, iar reversul, ţine de domeniul lui Yin. În întregime, aranjament floral are o parte In (întunecime, moarte) şi o parte Yo (lumină, viaţă).

În China secolelor III – IV, persoane erudite şi rafinate, distanţându-se de rigorile moralei confucianiste şi căutând refugiu în taoism şi buddhism, au practicat un stil de viaţă numit feng-liu, „a curge cu vântul”. Uitând conflictele şi convenţiile lumii, ei căutau să se apropie de natură, călătorind prin munţi, adaptându-se la cursul simplu al vieţii, aşa cum o plantă se înclină în vânt. Feng-liu a devenit în Japonia fūryu no asobi – divertisment rafinat – ce înglobează practicarea unor arte precum ikebana, bonsai, peisajele miniaturale în cupe şi ceremonia ceaiului. P’ing-hoa – denumirea chineză a aranjamentelor florale – definea iniţial predilecţia erudiţilor care „adorau nebuneşte crizantemele şi celelalte cadouri înflorite ale naturii”. Aşezate în vase, florile erau martori tăcuţi ai naşterii unor picturi, caligrafii sau poeme, sau ale dialogurilor pe teme artistice, religioase, ori filosofice, alături de o cupă de ceai. Prezenţa florilor impunea respect, sensibilitatea lor trebuia menajată, astfel că în preajma lor bârfele răuvoitoare, trăncănelile şi discuţiile despre bani erau evitate.

Acesta este şi acum mesajul adânc al ikebana, dincolo de aspectul decorativ sau comercial spre care preagrăbitele noastre vremuri tind, şi reuşesc tot mai tare, să i-l imprime.