Va propun sa patrundem putin in lumea pomilor in miniatura, in lumea bonsailor, sa incercam saridicam un pic patura misterului ce acopera oarecum aceasta arta. Pentru a putea vorbi despre bonsai, cred ca s-ar cuveni sa stim intai ceva din inceputurile acestei arte vizuale, arta ce nu foloseste nici panza, nici piatra, nici lutul, nici creionul, nici pensula, nici dalta  ci planta vie, incarcata de simboluri, si viata.
Traducerea aproximativa a cuvantului bonsasi este de pom in ghiveci.
Pomisorii crescuti in vase aparent folositi in scopuri decorative, ii intalnim prima data in mormintele egiptene, datate cu peste 4000 ani in urma , adusi probabil de caravanele care faceau comert cu tarile asiatice si care stiau sa transporte pomii in containere de variate feluri, dinspre Asia. Pomii si plantele transportate erau surse importante folosite in medicina acelor vremuri, pentru remedii curative in si din locurile pe care caravanele le vizitau de-a lungul drumului lor, . 
Istoria bonsai este lunga. Primii bonsai au aparut in China cu peste 2000 de ani in urma, cunoscuti sub numele de pun-sai. Pun-sai au reprezentat practica de a creste un singul fel de pom intr-un vas. Aceste specii timpurii aveau frunze mici si colturoase, un trunchi granulat care adesea arata ca un animal, dragon sau pasare ori alte simboluri ale mitologiei chineze. Trunchiurile si radacinile grotesti sau reprezentand un animal au cautare si astazi.
Mitologia chineza este plina de povesti despre misterele muntilor. Varfurile remarcabile au facut sa se creada ca sunt salasurile nemuritorilor, stimuland imaginatia oamenilor si alimentand dorinta lor de a gasi elixirul vietii eterne. Legenda spune ca imparatul Wudi din dinastia Han (141-87 dupa Christos) a trimis o expeditie la Insula Pomilor Blestemati din Marea de Est, un grup de insule-munti despre care se credea ca sunt favorite nemuritorilor, in speranta de a le afla secretul. Trimisii lui nu s-au intors niciodata, dar imparatul Wudi, in efortul de a momi acei alunecosi (la sensul figurativ) nemuritori sa-si mute rezidenta la el, a construit insulele magice cu varfuri tridemensionale in lacul din gradina sa luxoasa Shang Lin. Gradina lui Wudi si parcurile imperiale similare construite de-a lungul dinastiei Han (202 inainte de Christos – 220 dupa Christos) pot fi vazute ca un germene pentru fiecare gradina, de la elev la maestru, predominand gradina chineza clasica asa cum o stim astazi si cred  ca putem spune ca acesta a fost si inceputul artei miniaturalizarii pomisorilor, cunoscuti azi ca bonsai.
Odata cu adoptia a multe dintre culturile Chinei, si bonsaii au fost introdusi in Japonia pe perioada Kamakura (1185-1333) prin credinta in Zen Budhism, care s-a raspandit rapid in Asia. In 1195 s-a facut prima referire despre bonsai in Japonia. Odata ce bonsaii au fost introdusi in Japonia, arta a fost rafinata si dezvoltata, aparand noi stiluri si moduri de lucru. Peste timp, simplii pomi nu au fost ingrijiti doar de calugarii budisti in manastirile lor, dar mai tarziu au inceput sa fie reprezentativi pentru aristrocratie, un simbol al prestigiului si onoarei. Pentru japonezi, bonsai reprezinta o fuziune intre puterea stramosilor cu filozofia estica a armoniei intre oameni, suflet si natura.
Intr-o scriere japoneza, din perioada Kamakura s-a scris: “pentru a aprecia si a gasi placere in acesti pomi curbati din vase inseamna sa iubesti diformul”
In orice caz, intentia pozitiva sau negativa a declaratiei, lasa sa se inteleaga ca aceasta arta a cresterii pomilor mici si contorsionati in vase, a fost acceptata ca o practica a clasei  superioare din Japonia in perioada Kamakura. In secolul XIV au fost vazuti ca o inalta si rafinata forma de arta, care a fost slefuita in multi ani inainte de respectiva perioada. 
Bonsaii sunt produsi in interior pentru expozitii, in momente speciale de catre elita japoneza si au devenit o parte importanta din viata japoneza fiind echivalentul unei urari si a unei chemari la meditatie. Aceste plante complexe nu au fost pentru mult timp rezevati expozitiilor exterioare, desi practicienii in initiere si curatare nu si-au dezvoltat arta decat mai tarziu – micii pomi din aceasta perioada luand forme salbatice.
In secolele XVII si XVIII, arta japoneza a atins apogeul si consideratii foarte inalte. Din nou bonsaii au evoluat mult in intelegerea si rafinamentul naturii – desi vasele folosite pareau sa fie mai adanci decat cele folosite astazi. Micsorarea fiecarui pomisor pentru a ajunge la elementele esentiale si rafinamentul final era plina de o incarcatura bogata in simboluri specifice filosofiei japoneze din acele timpuri.
Pe acele vremuri, bonsaii au devenit accesibili publicului general din Japonia – care a sporit cererea pentru pomii mici adunati din salbaticie si de la companiile ce au instaurat arta imbinand-o in cultura si traditiile tarii.
Peste timp, bonsai au capatat stiluri diferite, fiecare stil variind mult de la unul la altul. Artistii in bonsai au inceput treptat sa introduca alte elemente culturale importante in jurul plantelor lor, bonsai, ca de exemplu roci, ce au evidentiat plantele, si fiecare mica cladire si om ce avea cunostinte despre arta bon-kei. Deasemenea au urmarit sa reproduca peisaje din natura in miniatura– tehnica fiind cunoscuta sub numele de sai-kei – care au dezvoltat diversele posibilitati de a aranja bonsaii.
In final, la mijlocul secolului 19, dupa mai mult de 230 de ani de izolare globala, Japonia s-a deschis catre restul lumii. In lume a inceput curand sa apara mici pomi in vase de ceramica care mimau varsta, maturitatea si pomii inalti din natura, adusi si in Europa de calatorii ce vizitau Japonia. Mai tarziu s-au deschis expozitii in Londra, Viena si Paris. In special, Expozitia Internationala din Paris din 1900 a deschis ochii lumii europene catre bonsai.
Avantul corespunzator al acestui fenomen a dus la cererea de bonsai, a extins in mare masura industria  de formare-naturala, a uluit cu plantele din productia de bonsai, formati  de artisti care initiau plante tinere sa creasca aratand ca un bonsai. Cateva stiluri de baza au fost adoptate, artistii au inceput sa foloseasca diverse tehnici de legare si sa dezvolte noi tehnici, permitand artei sa evolueze mai departe. Japonezii au invatat sa capteze interesul catre aceasta arta foarte repede – deschizand pepiniere dedicate cresterii, initierii si apoi exportului de pomi bonsai. Diferite plante au fost acum folosite pentru a alimenta climatul mondial. Tehnica bonsai, ca de exemplu cresterea pomilor din seminte sau curatarea si altoirea neobisnuita cu materiale diferite sau fragede, pe puternice radacini s-a dezvoltat in continuare.
Bonsaii evoluasera acum, reusind sa reflecte schimbarea preferintelor si a timpului – cu o larga varietate de tari, culturi si conditii in care acum este practicata aceasta arta.
Astazi in Japonia, bonsai se bucura de o inalta recunoastere ca simbol al culturii si idealurilor japonezilor. Noul An nu este complet fara un tokonoma – special in fiecare casa japoneza folosit pentru expunerea ornamentelor si o posesie pretuita- este deschis cu un pom in vas, un bonsai inflorit, cais sau prun. Bonsaiul nu a fost pentru mult timp rezervat clasei de sus, devenind o bucurie impartita si de catre muncitori si executanti.
Japonezii tind sa concentreze folosirea speciilor naturale pentru bonsaii lor –  pini, azalee si artari (recunoscuti ca plante bonsai traditionale). In alte tari, oamenii sunt mai deshisi catre alte specii.

Evolutia bonsailor in ultimele 2 secole este intr-adevar uimitoare. Poate sunt simbolici pentru cat de mica devine lumea pentru oameni explorand minunata lume a artei si stiintei, a bonsailor.
Pentru multi oameni, iubitori de plante, bonsai-i sunt o priveliste de neuitat. Multi sunt atrasi de aceasta rapida crestere horticola nu doar pt ca sunt atrasi de placerea pe care fiecare dintre acesti bonsai o poate da, dar si pentru faptul ca acest bonsai este considerat cea mai speciala forma de arta cunoscuta de om, o imbinare stralucita intre creativitate, rafinament, horticultura, estetica, dedicatie si traditie.
Exista o conceptie gresita care afecteaza perceptia asupra bonsai-lor: impresia ca bonsaii sunt o specie de pom. Adevarul este ca orice sprecie de pom care creste cu fruze, ramuri si trunchi poate fi dezvoltata si initiata pentru a deveni bonsai. Este important, oricum, sa fim siguri ca suntem pregatiti sa facem toate lucrurile care sunt necesare in aceasta forma de arta sau hobby din horticultura. Asta include curatarea si taierea, legarea, schimbarea pamantului, fertilizarea si alte asemenea.
Inainte de a alege o specie de pom, este indicat sa fim siguri ca aceasta planta este cea adecvata volumului nostru de cunostinte despre bonsai si specia aleasa si apoi sa incepem impreuna cu planta un drum interesant si plin de satisfactii …

Japonezii, naturi deosebit de sensibile la misterul şi splendoarea florilor, temperamente estetice prin excelenţă, pătrunşi de respect în faţa naturii şi, în acelaşi timp, meticuloşi, au structurat legile ikebanei, cea mai efemeră dintre artele vizuale ce ar putea fi aşezată undeva între pictură şi sculptură. Arta aranjării florilor tăiate în vase îşi are originea în ritualul religios, dezvoltându-şi apoi, în calitate de artă, o estetică, o filozofie, o morală şi o tehnică proprie.

În rafinata lume a aristocraţilor, crengile de cireş – sakura – aranjate în vase aveau un loc de cinste atât cu prilejul diferitelor sărbători religioase ori laice, cât şi în viaţa de fiecare zi. Delicateţea şi efemeritatea acestor flori care simbolizau renaşterea era adesea pusă în evidenţă de o viguroasă veşnic verde ramură de pin, simbol, printre altele, al venerabilităţii vârstei înaintate şi al fidelităţii conjugale. Cele aproximativ 200 de specii de cireşi cu flori de la un alb imaculat, trecând prin gingaşul roz şi ajungând la mov, nu ştiu să facă fructe. O distracţie specifică (anunţată la radio şi tv din martie până în mai când copacii din insulele nordice se trezesc după somnul mai lung al iernii) este admirarea florilor de cireşi, bun prilej de plimbări prin parcuri, pelerinaje la temple, oricum, prilej de contopire cu natura.

Obiceiul ofrandei florale – kuge – constând dintr-o plantă veşnic verde ce simbolizează perpetuitatea vieţii – combinat cu gustul aristocraţiei pentru decorul floral au dus, în timp, la constituirea ikebanei. În Nihon Shoki, cea mai veche cronică japoneză, se relatează despre obiceiul shintoist de a i se oferi flori lui Izanami pentru a-i consola sufletul după moartea survenită în urma naşterii zeului focului. O data cu pătrunderea buddhismului în Japonia, eveniment petrecut în secolul VI, obiceiul ofrandei florale – bukka – devine foarte răspândit. Se foloseşte în special lotusul, floarea oficială a buddhismului, grea de simboluri, floare ce, înfigându-şi rădăcina în fertilul mâl, străbate lumea acvatică şi se ridică în aer pentru a ului cu splendoarea sa imaculată toate cele trei lumi subtile (a demonilor, a oamenilor şi a zeilor) pentru care lumile materiale stau mărturie. Florile, în număr de trei, în diferite forme ale existenţei lor, de la boboc la floare înflorită, erau aşezate vertical în vase de bronz. În secolul X, când secta buddhistă Jodo a devenit cea mai influentă, ofranda florală a căpătat şi o dimensiune decorativă. Conform credinţei Jodo, Paradisul, loc al perfectei fericiri, era considerat ca fiind plin de flori.

O pictură de epocă, celebra „ Shojuraigo”, înfăţişază o ofrandă florală din lotuşi şi frunze de lotus aşezate într-un vas. La Templul Kanshinji există un vas de bronz cu o flore, un boboc şi o frunză de lotus datând din deceniul 3 al secolului XIV.
Prima menţiune păstrată a unui aranjament a fost consemnată în jurnalul unui preot buddhist de rang înalt, Senkei Ikenobō, care a aranjat pe 25 februarie 1462 mai multe duzini de ramuri într-un vas de aur.

În perioada Muromachi (secolul XIV –XVI) în locuinţele samurailor exista o cameră de studiu care includea oshi-ita, o scândură lungă plasată în faţa unui perete pe care atârna o pictură reprezentându-l pe Buddha. Pe oshi-ita era plasată o decoraţie simetrică din 5 elemente (două vase cu flori, două suporturi de lumânări şi vase pentru ars miresme)care, în timp, a devenit asimetrică şi a fost redusă la tei elemente – mitsugusoku, formată din ofranda florală la stânga, un vas care servea la arderea tămâiei în centru şi la dreapta un suport pentru o lumânare. Din oshi-ita s-a dezvoltat tokonoma, altarul-nişă caracteristic caselor tradiţionale japoneze, iar ofranda florală, cu timpul, a dat naştere primului stil de ikebana numit tatebana în care câteva flori erau aşezate vertical. Reprezentarea lui Buddha a fost înlocuită cu o pictură sau o caligrafie în armonie cu anotimpul sau celebrând o sărbătoare, un eveniment anume.

Acum apar şi primele tratate secrete. Kao-irai-no-Kadensho, făcând parte din colecţia familiei Ikenobō, este cel mai vechi manuscris despre ikebana datând din 1486. Sulul conţine descrierea a 40 de aranjamente. Următorul ca vechime este Sendensho din care s-a păstrat o copie datată 1536 şi conţinând însemnările maestrului Senji Ikenobō; se spune că înaintea sa, manuscrisul original a trecut prin mâna a 7 generaţii de maeştrii începând cu Fu-ami (1445).

Primul pas în cristalizarea ikebanei ca artă indisolubil legată de înţelegerea filosofică a fost făcut spre sfârşitul secolului XV când s-a cristalizat rikka (flori drepte, verticale). Aranjamentul era compus dintr-un număr de 7 (9 în secolul XVII) linii cu nume şi funcţii simbolice definind un set de virtuţi, cărora le corespund anumite forme geografice cum ar fi muntele pentru linia cea mai înaltă ce reprezenta cerul/adevărul, sinceritatea şi pentru care se folosea o ramură veşnic verde, precum pinul sau cryptomeria, care nu se ofileşte, nu moare, evidenţiind caracterul neschimbător al adevărului. Cea mai joasă linie reprezenta omul, era compusă din mai multe flori aşezate cu faţa la privitor şi îndeplinea funcţia de armonizare a tuturor celorlalte linii. Fiind vorba de un aranjament fastuos, înalt, se foloseau vase preţioase, adesea din bronz.

În tratatul secret Sennō-kuden (1542) aparţinând familiei Ikenobō maestrul Sennō afirmă că rikka este arta de a recrea peisaje vaste cu munţi şi râuri punând într-un vas câteva ramuri. În credinţa sa, omul poate nu doar să–şi îmbogăţească mintea privind plantele şi schimbarea anotimpurilor, ci poate găsi şi cheia iluminării spirituale.

Sub influenţa buddhismului zen şi în contrast cu formalismul şi complexitatea cerute de rikka, în secolul XV s-a dezvoltat un aranjament destinat ceremoniei ceaiului – chabana, simplu, aproape fără reguli, constând adesea dintr-o singură floare pusă într-un vas de bambus sau de ceramică. Din aceste două aranjamente, în secolul XVII se dezvoltă seika (shōka, în şcoala Ikenobo) ce se traduce prin flori vii. Acest aranjament se defineşte prin trei linii principale care străbat împreună faţa apei – mizugiwa , ca rikka, şi urmează un set mai puţin vast de reguli precise.

În aceeaşi perioadă, pornind tot de la chabana, incepe să se înfiripe nageire, o compoziţie informală – traducerea este grăitoare = a pune/azvârli în – , ghidată de respectarea liniilor naturale ale plantelor. Aranjamentele se fac în vase nepretenţioase şi sunt compuse iniţial din două linii principale, apoi din trei.

Cele trei linii principale stabilite în secolul XIX şi anume cerul-pământul-omul rămân şi acum definitorii pentru aranjamentele ikebana. Din ultimile decenii ale secolului XIX, o data cu pătrunderea unor flori europene şi a curentele culturale in vogă, ikebana a suferit un intens proces de laicizare.

Înainte de sfârşitul secolului XIX, Ohara Unshin a stabilit regulile moribanei (flori îngrămădite), compoziţie care miza pe un element nou, masa florală, folosind vase largi şi puţin adânci. Cu ajutorul kenzan-ului (suport cu ţepi metalici) se obţineau uşor înclinările dorite ale diferitelor ramuri, frunze şi flori printre care au pătruns şi nou-venitele flori occidentale ca laleaua, garoafa, margareta etc.

De la abordarea subiectivă, plină de respect faţă de personalitatea florii, se „evoluează” către manipularea florilor considerate doar obiecte decorative care se pot decupa, capsa ş.a.m.d.
Regulile stricte şi respectarea naturii şi-au pierdut prestigiul şi au apărut noi stiluri de aranjamente de avangardă – jiyu-bana, zenei –bana – care foloseau în plus rădăcini, legume şi fructe cu valori decorative, pene, elemente din plastic, metal, pietre şi diferite suporturi neconvenţionale pentru a construi un soi de sculpturi abstracte, mai mult sau mai puţin florale.
Locul aranjamentelor florale a migrat din temple, în castelele nobililor, apoi s-a democratizat, acum invadând spaţii mai puţin propice ca bucătăria sau camera de baie.

Mesajul filosofic al ikebanei clasice este acela al unităţii lumii create (concretizat prin izbucnirea tuturor tulpinilor dintr-un singur punct şi formarea unei singure linii pe o porţiune de circa 5-10 centimetri, schemă prezentă în rikka şi shōka)dominând prin armonie asupra întregului univers.

În ikebana, armonia – wa – este stabilită de reguli privitoare la relaţiile dintre cele trei linii principale reprezentând triunghiul
cer-pământ-om, acesta din urmă fiind conştiinţa care oglindeşte existenţa lor în fiinţa sa şi în rostul său de liant al lor ce împlineşte legile cerului pe pământ. Ritmul izvorât din raportul dintre proporţiile acestora poate fi simplu exprimat prin 7-5-3. Armonia şi echilibrul sunt categoriile estetice ce definesc şi relaţia dintre liniile principale şi cele auxiliare prin reguli ce stabilesc proporţiile elementelor florale în funcţie de cele ale vasului folosit, înclinarea, culorile şi formele florilor şi ramurilor, apoi aşezarea aranjamentului într-un loc cu o anume lumină, la o înălţime şi într-o poziţie care să pună cel mai bine în personalitatea şi mesajul său.

Alte reguli de bază ale unui aranjament ikebana sunt asimetria (contrar aranjamentelor occidentale ce se construiesc simetric în jurul centrului) şi predominanţa liniei asupra culorii, spre deosebire de cele familiare nouă în care predomină masa florală care umple tot spaţiul, excluzând cu anxietate orice gol, interpretându-l, mai mult sau mai puţin conştient, ca pe o nedorită sărăcie. Linia evidenţiază ki-ul(chi, în chineză, temen buddhist tradus prin energie, respiraţie, spirit) care permite înflorirea spaţiului vid dintre linii – ma(ori kidan, „prea profund pentru a putea fi exprimat prin vorbe”). Relaţia care pune în valoare vidul în defavoarea plinului, spiritul, nu substanţa, este definitorie pentru ikebana, ca şi pentru alte arte japoneze, grupate sub numele de furyu no asobi = distracţii elegante, cuprinzând creşterea arborilor pitici – bonsai, aranjarea peisajelor miniaturale în cupe – saikei, arta grădinilor şi ceremonia ceaiului. Toate acestea constituie dō-uri = căi către absolut şi, simultan, către sine. Afirmaţia este deplin valabilă şi pentru celelalte dō-uri din domeniul artistic (arta caligrafiei, pictura etc.) ori din alte domenii (artele marţiale, medicina…).

În afara acestor 3 reguli privind spaţiul unui aranjament ikebana, există una referitoare la timp, care se exprimă pe 3 nivele. Percepţia imediată a efemerităţi ca atare, datorată scurtimii vieţii florii se impune prima. Efemeritatea, ca mărturie a trecerii timpului, se cere exprimată prin prezenţa simultană în aranjament a celor 3 stadii ale vieţii florale: boboc, simbolizând viitorul, flore deschisă, prezentul, trecutul fiind reprezentat prin semnele ofilirii sau prin ramuri care şi-au pierdut frunzele. Apoi se cere reprezentarea simbolică a anotimpului prin plantele din perioada şi zona respectivă, cât şi prin sugerarea unor sentimente asociate sezonului în mod firesc. Primăvara aranjamentul va fi plin de vitalitate, vesel, iar florile mici, abia îmbobocite tind să predomine, ca şi culoarea verde. Vara, aranjamentul exultă plenitudinea naturii prin flori deschise, însă culorile preferate ar putea să fie reci, ca să compenseze căldura de afară. Aranjamente „răcoroase” cu flori mov, albastre sau galben citron puse în coşuri împletite din bambus ori răchită sunt binevenite. Aranjamentele de toamnă exprimă patetismul hotarului dintre împlinire şi veştejire.

Regretul şi nostalgia pot fi înfăţişate printr-un aranjament „sărac” cu flori răzleţe, crengi şi frunze care încep să se veştejească.
Somnolenţa şi inactivitatea naturii care se retrage iarna în rădăcini spre a stânge puteri pentru renaşterea ce urmează este pusă în evidenţă prin viguroase ramuri fără frunze ori ramuri veşnic verzi. Pinul şi crizantemele revendică un rol important, această fericită combinaţie fiind alegerea clasică de Anul Nou. În sezonul rece culorile florilor – roşu, galben, portocaliu – încălzesc încăperea şi sufletul privitorilor. Prin respectarea preceptelor legate de timp, ikebana ne face părtaşi la transformările permanente ale naturii vegetale bucurându-ne „aici şi acum” împreună cu plantele când plouă sau întristându-ne când e furtună; participând empatic la viaţa şi moartea florilor, devenim mai conştienţi de efemeritatea condiţiei umane şi mai dispuşi să ne-o asumăm, ba chiar să acceptăm moartea ca făcând parte din viaţă.

Un aranjament, asemenea fiecărei plante şi fiecărei fiinţe, are o parte pozitivă, solară, luminoasă, dinamică – yo (echivalentul japonez al lui yang) şi una negativă, lunară, întunecată, pasivă – in. Acestea sunt evidente mai ales in „faţa” plantei – cea întoarsă către soare – şi „spatele” ei.

Prezenţa în aranjamente a tuturor celor 5 elemente ce alcătuiesc universul – lemn (plante), metal (kenzan, suportul pentru flori), apă, pământ (vase), foc (spiritul plantei, al celui care o aranjează şi al privitorului) – precum şi a regulilor care creează armonia şi echilibrul între ele face ca ikebana să fie cu adevărat un microcosmos, ofrandă florală care-şi aşteaptă zeul.
Cufundarea în sine şi atingerea păcii interioare preced actul creaţiei, fiind şi răsplata finală, când aranjamentul terminat se supune contemplării.

Demersul autentic creator al ikebanistului se aseamănă cu demersul interior al sculptorului care, privind o bucată de jad, nu cu simţul grosolan al văzului, ci cu cel subtil, vede forma ascunsă înăuntru şi o ajută să iasă la lumină. În bonsai se intervine cu foarfeca abia după ce se intuieşte forma către care copăcelul ar vrea să evolueze. Această stare de deschidere caracterizată prin respectul datorat unei fiinţe şi printr-un anume abandon permite ochiului sensibil şi educat al ikebanistului să perceapă o ramură timidă sau o inflorescenţă gălăgioasă, orgoliul strelitziei reginae ori naivitatea margaretei. Mai departe, dacă are puterea şi modestia de a continua dialogul cu spiritul, mintea şi sufletul florii, voinţa ei îl va călăuzi spre alegerea combinaţiilor ideale care să pună în valoare contrastul, similitudinea, reverberaţiile liniilor, formelor, culorilor şi să înfăptuiască un aranjament viu. Atunci, emoţionat, va vibra la primele raze calde ale soarelui gustând bucuria înmuguririi dintr-un aranjament de primăvară şi, întristat şi resemnat, cu privirea îndreptată spre înăuntru, va purta povara desfrunzirii dintr-un aranjament de toamnă. Atunci, toate regulile studiate cu nelinişte şi ardoare ani lungi vor fi fost de mult uitate.

Sunt multi care au o idee despre Japonia dar nu prea stiu unde sa gaseasca informatii corecte. Asa ca in continuare va voi sugerera cateva site-uri de incredere ce nu contin informatii eronate si sunt verificate chiar de mine.

Cand vrei sa citesti un site in japoneza si nu pot din cauza ca sunt prea multi kanji sau cuvinte specifice:

Site-uri un de poti citi stiri despre Japonia:

Site-uri si link-uri utile unde gasesti informatii utile si corecte despre Japonia (cultura, limba, dictionare, scoli, universitati)

Religiile traditionale tind să fie asociate cu miturile de creatie sau cu povestirile alegorice care incearca sa motiveze existenta oamenilor pe aceasta lume, cat si modul de formare a acesteia, ca urmare a actiunii sau a porunicii unei divinitati sau a mai multora. Asemenea mituri se presupune ca provin din perioada primitiva a civilizatiei umane, cand grupurile primitive de oameni descopereau mediul si natura misterioasa. Astfel percepand lumea, femomenele necunoscute erau privite cu un sentiment de respect amestecat cu teama si uimire. Acelas sentiment a dominat in continuare si dupa crearea miturilor care s-au transmis pe cale orala, mituri care in fond erau doar creatia spiritului uman sau transpunerea acestuia in diverse forme sau fenomene ale naturii.

Desi acestea s-au intamplat pretutindeni, nu a trebuit sa existe neaparat o legatura intre aceste triburi primitive pentru ca unele mituri sa fie comune, dar nu poate fi spus cu certitudine. Prin urmare, in zilele noastre, cand putem sa disecam si sa ajungem la originea unor asemenea mituri, se poare ajunge si la concluzia ca acestea, de fapt, au o origine comuna, ce s-a raspandit prin ce mai simpla metoda de raspandire, si anume, oralitatea.

O paralela poate fi trasata si intre legedendele asociate lui Yamato-Takeru si Regelui Arthur. Povestirea in care apare Ymato-Takeru, cu aptitudinile sale, curajul, forta fizica, indemanarea mainuirii armelor, relatiile, sabiile magice si mortea prematura a acestuia este asemanatoare cu legendele si povestirile desprea viata si moartea Regelui Arthur (Sir Thomas Malory, 1962). Asemanarile dintre cei doi sunt destul de evidente: precum Regele Arthur, Yamato-Takeru intra in posesia a doua sabii: prima, cea pe care a folosit-o la asasinarea fratilor Takeru, fapt prin care isi dovedeste calitatile de luptator si de conducator, dar si istetimea, ca si Regele Arthur cu primul Excalibur pe care copilul ce avea sa devina Regele Arthur, reuseste sa il scoate din stanca. Cea de a doua sabie mult mai importanta, Kusanagi, pe care o obtine de la o femeie cu puteri supranaturale care devine aproape un alter ego (YOSHIDA, 1979), ne aminteste de Regele Arthur care primeste o a doua sabie Excalibur de la Lady of the Lake. Yamato-Takeru inarmat cu Kusanagi pleaca astfel in lupta invangandu-si toti dusmaii, iar intr-o expeditie ajunge sa traverseze si stramtoarea dintre Sagami si Chiba, precum si Regele Arthur trece stramptoarea dintre Britain si Gaul (MALCOR, 1994). Ambilor eroi le este ascunsa sabia intr-un moment crucial, cand moartea lor este iminenta si intervine undeva pe malul mari sau al unui lac, iar numai dupa ca eroii mor, sabiile lor sunt redescoperite. Iar la final, in ambele cazuri, are loc trecerea eroului in cealalta lume, unul sub forma de pasare spre Takamanohara (in Kojiki nu este specificat unde va ajunge pasarea alba, ci doar in Nihonshoki), celalalt spre Avalon, cu o corabie. Este adevarat ca imprejurarile in care actioneaza fiecare erou in parte sunt diferite, iar Yamato-Takeru renunta la sabie de buna voie. Nu doar acestea ar fi singurele diferente, episodul deghizari lui Yamato-Takeru pentru a ii ucide pe fratii Takeru, amintind mai degraba de Thor sau Ahile, decat de Regele Arthur. In lipasa unor dovezi istorice sau arheologice concrete a unei relatii intre cele doua culturi inainte de anul 700, se poate presupune ca aceste paralele apar datorita existentei unui mit al eroului sau poate chiar a mitului universal al eroului.

Dupa cum sustine si Littleton C. Scott, legendele lui Yamato-Takeru si ale Regelui Arthur au la baza o sursa comuna diferita de mitul universal al eroului, ce poate fi indentificata geografic cat si istoric, care nu s-a materializat in Japonia, dar nici in Europa de vest.
Yoshida Atsuhiko a presupus ca destule ideologii si diverse trasaturi indo-europene au ajuns in Japonia prin intermediul triburilor migratoare din Asia ce au ajuns pana in Japonia prin peninsula Coreeana, impunandu-se peste triburile de bastina si dominandu-le pe la sfarsitul secolului al VI-lea (Yoshida 1962). Se poate ca aceste triburi nomande sa fie de origine indo-europeana, sau cel putin ele au fost in contact cu indo-europeeni in Asia Centrala, asimiland asfel perspectiva asupra lumii, elemente de mitologie si poate chiar epopea eroica.
In aceste conditii, avand in vedere timpul si spatiul, singurele triburi cunoscute care ar fi putut contribui la aceasta influenta sunt doua: Tochariani si Alani. Tochariani sunt cunoscuti pentru limba pe care o vorbeau, dar acestia erau in mare parte calugari budisti ce nu ar fi putut ajunge pana in japonia, astfel ramanand doar Alanii care au avut o influenta directa sau indirescta asupra Japoniei, Alani ce proveneau din zona nordica a Iranului de astazi, care si-au lasat si amprenta asupara multor civilizatii europene.

Alanii obisnuiau sa isi ingroape mortii impreuna cu anumite obiecte, printre care si oglinda, oglinda care in povestea lui Yamato-Takeru nu joaca un rol important, dar face parte din cele 3 obiecte sacre, obiecte ce atesta legitimitatea casei imperiale de origine divina, si care apare deseori in cronicile japoneze.

Aceste paralele sunt bazate in special pe faptul ca legendele acestea ar avea o sursa comuna, care a evoluat in doua tipuri de culturi diferite. Acest lucru pare destul de neverosimil, dar, avad in vedere timpul indelungat de evolutie, nu se mai pune o asemenea problema. In Europa exista astfel de mituri ale eroului, care au actionat pe o suprafata si mai mare si o durata de timp asemanatoare. Un exemplu ar fi basmele, miturile si legendele despre Alexandru cel Mare. Este adevarat ca in acest caz s-au pastrat destul de multe scrieri istorice concrete, dar in majoritatea tarilor, mai ales peste cele care s-a intins Imperiul Macedonean, acestea fiind transmise pe cale orala, se regasesc si isi fac simtita prezenta in miturile si folclorul tarilor respective. La noi, aceste mituri se regasesc in folclor, dar mai ales in cartile populare, precum “Alexandria”, care se axeaza doar pe acest lucru. Desigur ca, datorita circulatiei mari, aceste carti populare au un caracter cat se poate de „personalizat”, in functie de tara in care s-a format, dar mai ales in functie de modul in care a circulat si a ajuns in acea tara. Acestea se datoreaza lipsei unui manuscris complet care sa se fi pastrat pana in zilele noastre. Chiar daca s-a plecat de la un personaj real, Alexandru cel Mare, acesta a ajuns in cartile populare mai degraba un personaj mitic, fabulos si chiar divin, capatand si caracter fantastic. De aici pana la „Sfantul Alexandru cel Mare” nu mai este decat un pas. Desi Alexandru cel Mare a trait in secolul IV i.e.n, in cartie populare apare ca Alexandru cel Mare „nu mai crede in zei greci si a recunoscut de bun pe singurul Dumnezeu, astfel a facut si cu triburile barbare pe care le-a cucerit”.

Prin urmare, Yamato-Takeru si Regele Arthur, provin dintr-o sursa comuna, probabil o epopee de origine nord-iranina, altfel spus, dintr-un stereotip eroic (DUMEZIL 1978), ce s-a dezvoltat in Asia Centrla si a plecat in doua directii opuse, astfel ajungand in ambele colturi ale peninsulei Indo-Europeane.

Bibliografie
1. Sir Thomas Malory, Le Morte D’Arthur, Baines.
2. OBAYASHI Taro, YOSHIDA Atsuhiko 1981 Sword gods, sword heroes: A comparative mythology of Takemikazuchi, Tokyo: Hosei Daigaku Shuppankyoku, 1962.
3. BACHRACH, Bernard A history of the Alans in the West. Minneapolis, University of Minnesota Press, 1973.
4. MIHAIL, Sadoveanu, Alexandria, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1956

Definiţiile lui Nakamura Hajime referitor la caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale nipone

Nu putem discuta despre caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale ale unui popor fără a lua în considerare conceptele sale filozofice. Acestea se împart în trei mari categorii predominante: acceptarea realităţii, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă şi tendinţele iraţionale.

Prima, acceptarea realităţii, este caracterizată prin capacitatea indivizilor de tolerare , de înţelegere a absolutului în lumea reala şi prin acceptarea calităţilor naturii umane.
Cea de a doua, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă, se bazează pe relaţiile sociale de mare valoare (fără a ţine cont dacă se manifestă într-un cadru familiar sau de orice alt fel) în centrul cărora primează onoarea.

Abordând şi ultima categorie de caracteristici, putem spune că ea se conturează datorită abilităţii scăzute de a gândii în termenii urmărilor logice.

Japonezii în general încearcă sa găsească absolutul în lumea reală, astfel că, pe lângă natura înconjurătoare ei au regăsit si natura umană pe care au ajuns să o respecte, fapt ce poate fi descris ca un mod natural de a privi viaţa. Tendinţa de a respecta natura umană (înţelegându-se prin aceasta şi oamenii), a dat naştere unei „dragoste” faţă de semeni şi în viaţa actuală.

Ideea de „dragoste” a fost introdusa în Japonia în acelaşi timp cu religia budistă, dar nu a venit sub forma actuală, ci a evoluat treptat, odată cu poporul japonez. Un termen mai apropiat acestei noţiuni ar putea fi compasiunea sau mărinimia. Încercarea de a stabili o politică, a cărei baza să fie reprezentată prin religia budistă, a făcut ca aceasta să aibă în vedere compasiunea faţă de adepţii ei. Un exemplu îl reprezintă Constituţia Prinţului Shōtoku (574 – 622) care se preocupa de buna starea oamenilor şi era indulgentă cu aceştia. În Constituţie, oamenii de rând aveau un rol important în conştiinţa claselor de la putere. Acest rol nu a fost pierdut pe parcursul timpului, lucru ce poate fi considerat ca primul pas spre democraţie.

Daca ideea de compasiune a ajuns în politică şi în constituţie, aceasta nu însemna că termenul, spiritul în sine nu a existat până atunci. El şi-a făcut loc şi în Shintoism şi a fost asociat cu unul din cele trei simboluri divine ale Familiei Imperiale Japoneze. Compasiunea s-a impus şi în codul samurailor, Bushidō, deoarece nu era suficient ca acestia să fie curajoşi şi puternici, ci trebuiau să nutrească si sentimentul compasiunii şi să denote onoare faţă de oamenii de rând.

De asemenea, şi adepţii şcolilor japoneze confucianiste au tratat acest subiect, printre care si Kumazawa Banzai, un faimos adept al confucianismului din perioada Tokugawa, care afirma că Japonia „este un tărâm al compasiunii”. Toate aceste lucruri ne fac să ne gândim că cei care deţineau puterea în acea perioadă ar fi avut ca ideal mărinimia si compasiunea.
Se pare că în Japonia, înainte ca budismul să pătrundă aici, nu ar fi existat nici o constrângere în legătura cu pedepsele cu moartea sau a masacrelor. Împăraţii îşi omorau fără nici cea mai mică mustrare slugile sau supuşii. Chiar în cazul morţii premature a împăratului, slugile şi cei din jurul lui erau înmormântaţi de vii odată cu acesta. Dar totul s-a schimbat după venirea budismului în Japonia. Abia ca au mai urmat execuţii sau pedepse crude timp de 350 de ani în era Heian. Dar acestea aveau să reapară concomitent cu apariţia creştinismul (în perioada 1138 – 1560), cu crucificarea si noile sale ideologii.
Noţiunile de „dragostea” şi compasiune sunt în strânsă legătura cu pacea şi liniştea interioară, cât şi admiraţia pentru frumuseţile naturii, care este caracteristica dintotdeauna pentru japonezi. Aceste tendinţe ne oferă câteva indicii asupra conceptelor de bază ale gândirii politice, economice şi legale japoneze.

Mai târziu a fost creat un stat centralizat după multe si sângeroase bătălii între numeroase triburi, fiind urmat de introducerea unui nou principiu în comunitate, şi anume, „armonia”. Shōtoku a accentuat că într-un stat e nevoie de armonie mai ales între oameni, astfel ca, el a inclus acest aspect în primul articol din Constituţie. Unii cercetători consideră acest articol ca fiind adoptat si puţin modificat după conceptul budist de „compasiune”. Astfel se urmărea crearea unei comunităţi perfecte, chiar dacă se ştia că între două comunităţi se va produce cu siguranţă un incident ce va duce la deteriorarea relaţiilor existente. Shōtoku a făcut in aşa fel încât să strecoare cât mai multe trimiteri spre acest concept in toate articolele Constituţiei.

Modul civilizat în care ar trebui să se poarte o discuţie a fost atins în trecutul îndepărtat. Mitologia Japoneză, care reflectă societatea primitiva a ţării, reuşise acest lucru; zeii participau la o întrunire divina, într-un loc sacru, şi anume, albia unui râu. Această tradiţie a fost urmată si readaptată de împăraţi. Prinţul Shōtoku a denunţat dictatura, susţinând mereu că este nevoie de discuţii şi dezbateri între mai mulţi pentru a se putea lua o decizie importantă.

Această idee a fost transformată într-un decret după reforma Taika din 645, care denunţa orice încercare de dictatură şi faptul că nici o hotărâre nu ar trebui luată de către o singură persoană, conform mitologiei, aşa cum şi zeii participau la întruniri pentru luarea deciziilor. Chiar şi cu acest decret, nu se putea ţine o întrunire reuşită, deoarece nu era luată în considerare opinia publică. În acest fel a reuşit monarhia japoneză si Instituţiile Imperiale să se dezvolte într-o altă formă decât cea a dictaturii.

Profesorul Northrop susţine că, atunci când un conflict apare între două persoane asiatice, acesta nu se va sfârşii cu decizia unui judecător, ci, cei doi implicaţi vor încerca să îşi rezolve singuri conflictul respectiv mergând pe calea de mijloc. În acest fel caracterizează asiaticii noţiunea de „lege”, ei evitand pe cât posibil tribunalul, şi mai degrabă „încercand să ajungă la un compromis stând la o cană de ceai” (Mon-lin). Acest lucru nu se întâmplă din cauza lipsei de respect faţă de lege a japonezilor, ci din motive financiare sau de timp; dacă ar ajunge în instanţă, amândoi ar pierde şi timp şi bani. Aşa că, punând în balanţă toate aceste aspecte, este clar de ce se optează pentru cale de mijloc.
Date exacte în legătură cu primele legi proclamate le avem din timpul Prinţului Shōtoku, care în 604 a proclamat Constituţia cu 17 Articole. Codul de legi a fost promulgat cu unele adăugiri in 671, care ar fi avut 22 de volume, dar întregul Cod de legi a fost pierdut, aşa că nu ne este cunoscut conţinutul. În 701 au fost terminate şi Codurile juridice si administrative, însumând 11 volume, şi încă şase volume Codul penal. Acestea au fost revizuite in 718 şi au rămas cu denumirea de Codul Taihō. Până în 1190 acesta rămâne Codul de legi doar cu câteva adăugiri şi modificări. Dar după 1190 el avea să se schimbe, deoarece autoritatea shōgunilor creşte, astfel incat fiecare shōgun în parte putând să iniţieze propriile legi. După Restaurarea Meiji din 1868 apare necesitatea punerii în concordanţă a Codului cu legislatia din lumea modernă. Prin urmare, în 1882 Codul Penal este promulgat, urmat de proclamarea Constituţiei în 1889, iar în 1900 a Codului Civil. Până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial legile Japoneze erau caracterizate de două principii fundamentale: de suveranitatea împăratului şi de sistemul patriarhal de organizare a familiei. După ce Japonia este înfrântă în al Doilea Război Mondial în 1946, Noua Constituţie este promulgată iar cele două principii fundamentale sunt din punct de vedere legal desfiinţate, dar chiar şi aşa, ele sunt încă valabile.

Adesea a fost scos în evidenţă faptul că asiaticii au ca bază socială şi baza morală principii constând în principal din supunere filială. În ceea ce priveşte poporul japonez, acest lucru este adevărat doar până la un punct; în Japonia, loialitatea faţă de suveran şi cea faţă de Împărat în zilele noastre, după Restaurarea Meiji, este mult mai puternică decât supunerea filială. În Japonia a fost doar o singura familie imperială care şi acum îşi exercită atribuţiile. Aceasta dinastie nu a fost abrogată niciodată în istoria ei ce se întinde pe mai bine de două milenii. Acest lucru se datorează faptului că în mitologia Japoneză Împăratul este înrudit cu divinităţile (Amaterasu).
Dominaţia statului asupra vieţii indivizilor a fost favorabilă pentru Japonia în dezvoltarea sa către un stat modern, după era Meiji. Se presupune că Japonia nu ar fi putut ajunge aşa de repede la nivelul actual de dezvoltare fără conştiinţa oamenilor pentru stat şi ideologiile acestuia.
Este bine cunoscut faptul că religia shintō, în forma ei primitivă, era în strânse legături cu ritualurile agricole, iar zeii veneraţi erau, în mare, zei ce simbolizează productivitatea şi fertilitatea, deci putem spune că activitatea principală din acele timpuri era agricultura.

În ţări precum India, unde căldura intensă, ploile abundente si fertilitatea solurilor aduc împreună recolte impresionante, fără a fi necesară prea multa trudă din partea oamenilor, budismul reuşeşte se dezvolte chiar dacă bazele acestei religii o reprezintă călugării care nu aveau voie să se implice în orice fel de activităţi economice sau de zi cu zi. Budismul, în forma lui primitivă, cel care s-a dezvoltat şi a evoluat in India, nu era compatibil şi aplicabil şi în Japonia; astfel au apărut cele două vehicule, Hinayāna si Mahāyāna, al doilea fiind cel adoptat până la urma de japonezi. Dar în Japonia situatia este diferita, forţa de muncă fiind absolut necesară, astfel ca, un rol important este câştigat de agricultori.
Un mare pericol este faptul că toate aceste concepte religioase pot degenera într-un utilitarism total, punând individul pe primul loc, iar scopul tuturor acţiunilor devenind maximizarea profitului. Este foarte important ca semnificaţia absolutului sa nu fie pierdută.

Tot ceea ce a scris Nakamura Hajime reprezinta pur viziunea sa subiectivă. Insa, bazandu-ma pe lecturile si pe experienta personala, as indrazni sa afirm că se fac mult prea multe trimiteri religioase, iar explicaţiile date sunt motivate doar din acest punct de vedere, ceea ce nu cred că poate fi în totalitate corect. Unele aspecte ar putea fi motivate nu doar din acest punct de vedere, dar si din perspectiva cadrului natural, a conjuncturilor, cât şi a psihologiei umane, care reprezintă un punct comun la orice popor.

BILBLIOGRAFIE

• Moore Charles A., The Japanese Mind. Essentials of Japanese Philosophy and Culture, University of Hawaii Press, Honolulu, 1967

- Între tradiţie şi inovaţie -

Jucăriile tradiţionale japoneze: o lume pe cale de dispariţie

Micutii japonezi din zilele noastre se joaca de obicei cu trenuri electrice, cu masini sau cu avioane din plastic. Ceea ce le plac cel mai mult sunt cosmonautii si jucariile electronice alaturi de roboti.Si cu toate acestea în preajma sarbatoririi Noului An, aceiasi copii îsi lasa deoparte jucariile moderne pentru a se amuza în maniera traditionala: jucându-se cu sankaku-daruma sau înaltând zmee.

Cele mai vechi dintre aceste jucarii traditionale au fost inventate cu mii de ani în urma. Majoritatea au aparut în perioada Edo (1600/3-1868). Provin din toate colturile Japoniei, unele au aparut într-o anumita regiune si au continuat sa fie fabricate exclusiv în acea regiune. De-a lungul acestei perioade întinse, aceste jucarii simple si foarte amuzante au stat mereu alaturi de cei mici. Apoi, o data cu venirea erei Meiji si cu modernizarea Japoniei, jucariile din metal, din cauciuc si celuloid au început sa fie preferate de cei mici.

În mod particular, jucariile traditionale îsi au originea în credintele populare locale si în legendele ce au circulat în fiecare zona a arhipelagului. Sunt într-o legatura strânsa cu ritualurile religioase si cu ceremoniile desfasurate în templele budiste si shintoiste în care oamenii obisnuiesc sa vina pentru a se ruga. La origine,aceste jucarii aveau semnificatii variate. Puteau fi folosite pentru a cere zeilor o recolta bogata, ploaie, fericire conjugala, o nastere usoara sau pentru a se proteja de spiritele rele. Desigur aceste „opere” artizanale faceau obiectul unui comert înfloritor; se vindeau în apropierea sanctuarelor si templelor cu ocazia sarbatorilor sezoniere sau anuale, care atrageau multi vizitatori.

Japonia pare sa ocupe o pozitie privilegiata în lume în ceea ce priveste diversitatea jucăriilor traditionale si a materialelor folosite pentru acestea. Desi Japonia, care se întinde pe o mare distanta de la nord la sud, are o suprafata restrânsa, tara ofera o diversitate uimitoare din punctul de vedere al climei si al mediului înconjurator de la o regiune la alta. De aici rezulta diferentele subtile între traditii si obiceiuri populare si totodata numarul imens de jucarii traditionale,fiecare având elementul sau particular.Luând în considerare numai exemplele cele mai reprezentative se pot enumera în jur de 1400 de tipuri diferite.

Jucariile sunt realizate dintr-o varietate de materiale,incluzând hârtie, lemn, bambus, lut, tesaturi, scoici si paie. Se folosesc produse locale,adica materiale ce se gasesc în apropierea locului de fabricare.În fiecare caz, se extrage maximum de profit din caracteristicile acestor materiale,aceasta explicând diferentele de structura dintre jucarii.

Insularitatea tarii noastre impunându-ne anotimpuri foarte schimbatoare, noi, japonezii suntem constienti de transformarile naturii de-a lungul anilor si, astfel, încorporam elementul natural în toate aspectele vietii noastre de zi cu zi. În traditia noastra am elaborat modele de viata care sunt în concordanta cu estetica lui homo ludens.

De-a lungul erei Edo aceasta atitudine estetica a atins un înalt grad de rafinament
prin manifestari precum ikebana si chano-yu.În aceasta perioada jucariile traditionale au aparut în sau în jurul oraselor-fortarete din toata tara.Toate au aparut si s-au dezvoltat anonim; nimeni nu stie numele creatorilor lor. Jucariile se aflau peste tot;existau în fiecare familie si fara îndoiala fiecare copil se juca cu ele.De aici rezulta forma esentiala a esteticii vietii în traditia japoneza.

De exemplu, papusile kokeshi sunt din lemn si obisnuiau sa fie vândute de catre vânzatoarele ambulante din zonele rurale din nord-estul Japoniei în timpul sezonului de recolta slab. Papusile îsi au originile în credintele religioase; se credea ca detin esenta spirituala a celor morti si de aceea erau create pentru a aduce omagii celor decedati. Mai târziu au fost dotate cu sipci manevrate de o pedala si sunt de o frumusete simpla, neornamentata. Sunt atât de simple încât este imposibil sa-ti imaginezi orice alta simplificare ulterioara.

“Uchi to soto”, “Gaijin”, “Amae”, “Giri to ninjō” sunt doar cateva dintre cele mai importante concepte care domina fara exceptii societatea japoneza de mai bine de sapte secole. Si unde oare in alta societate, daca nu intr-una care s-a pastrat in izolare pentru cca 250 ani poate fi mai adanc implementat si dezvoltat conceptul si ideea de Celalalt. Formele sub care se manifesta in aceasta cultura unica si greu accesibila ochiului occidental sunt nenumarate, pornind de la existenta sa doar ca punct de plecare al altor concepte fundamentale si ajungand pana la starea pura in care este denumit foarte comun “Gaijin”.

Aceasta perioada de izolare a Japoniei, foarte cunoscuta din punct de vedere istoric, situata intre anii 1640-1868, nu este cu nimic mai prejos din punct de vedere cultural, religios, adica socio-uman. Insa, izolarea nu va fi nicidecum una totala, conducatorii de atunci apreciind la justa lor valoare relatiile de tip economico-financiare cu anumite tari, si anume, Olanda. In urma succesului pe care crestinismul l-a avut in randul tuturor claselor sociale, dupa venirea in 1549 a misionarului iezuit Francisco Xavier – cel despre care se spune ca a crestinat Japonia – mai marii natiunii au resimtit acest fapt ca pe un pericol iminent la adresa culturii, administratiei, traditiei tarii lor, care si asa suferea neincetat in urma conflictelor interioare dintre shoguni si clanurile influente ale epocii. Asadar, traditia si religia pe de o parte, si administratia si centrul puterii pe de alta parte, fiind amenintate, s-a decis inchiderea granitelor, adica Sakoku, o masura de “siguranta” dusa la extrem. Olanda, singura tara protestanta din acea vreme, a putut intretine in continuare relatii cu Japonia, dar destul de superficiale. Fereastra catre Occident era la Nagasaki (in S-V Japoniei), mai precis insula Dejima. Desi nu sunt mentionate aproape niciodata, si schimburile neoficiale cu rusii, in partea de nord a Japoniei, dateaza tot din aceasta perioada. Pentru foarte mult timp, Hokkaido (“Pamantul marii de nord”) a avut un statut incert, motiv pentru care, chiar si dupa includerea lui oficiala in Japonia, centrul puterii situat in jumatatea sudica a tarii, nu putea controla aceasta zona extrema a tarii, cu o clima nu tocmai usor de suportat. Mentalul japonezilor din aceste teritorii va ramane astfel, oarecum imun la schimbarile majore pe care Japonia le suporta mai ales in aceasta perioada. Tocmai de aceea, cele mai multe concepte specifice civilizatiei si culturii japoneze se formeaza in jumatatea sudica a tarii.

In orice caz, societatea japoneza contemporana este una destul de omogena din punct de vedere al mentalitatii. Radacinile acestui mental le vom gasi insa in acea Japonie indepartata si cu totul traditionalista, nationalista, conservatore si de-a dreptul circumspecta cand vine vorba de Celalalt, de “Gaijin”. Toate miscarile, curentele si teoriile care au luat nastere dupa momentul inchiderii granitelor si continuind pana in perioada postbelica, sunt unele ce urmaresc cultivarea discursului istoric, definirea nationala, sunt teorii ale niponismului care ilustreaza aceleasi doua lucruri : japonezii sunt diferiti si japonezii sunt cei mai buni.

De-a lungul timpului, foarte multe miscari si teorii nu au facut decat sa hraneasca fara ezitare aceasta delimitare a spatiului “intra-muros” de cel numit “extra-muros”, ceea ce pentru japonezi se cheama “uchi”, respectiv “soto”. Insa aceasta echivalare este una fortata, aproximativa. Tradusi ad literam, termenii inseamna: uchi=inauntru, in interior; iar soto=in afara, in exterior. O alta echivalare aproximativa ar putea fi “public-privat”, insa nici aceasta nu este cu mult mai satisfacatoare. Pentru japonezi, “soto” poate insemna ceva care vine de peste ocean, ceva care vine din exteriorul familiei, din afara anturajului, ceva necunoscut pana atunci, dar care poate sa devina element al spatiului “uchi”; un superior foarte exigent va fi de asemenea trimis in spatiul “soto”, datoria care primeaza simtirii, la fel. In concluzie, tot ceea ce este necunoscut, nefavorabil, primejdios, potrivnic va intra inauntrul granitelor spatiului “soto”. In timp ce spatiul “uchi” reprezinta familia, prietenii, tot ceea ce tine de simtire. Sa nu uitam insa ca aceste granite, pe care incercam sa le trasam aici sunt foarte relative, in masura in care exista unele lucruri care migreaza dintr-un spatiu in celalalt.

Mai devreme spuneam ca o traducere a celor doua concepte prin public si privat este una aproximativa si nesatisfacatoare. In viziunea noastra, si nu numai, cei doi termeni pot fi clasificati ca antinomici, lucru ce nu poate fi operat si in cazul termenilor “uchi-soto”. De asemenea, in japoneza exista alti termeni prin care putem traduce cuvintele public si privat. “Uchi” si “soto” sunt mai degraba doua concepte complementare, de aici rezultand si faptul ca nici unuia nu-i poate fi atribuita in totalitate o conotatie pozitiva, si cu atat mai putin una negativa. Deci, nu tot ceea ce este rau apartine spatiului “soto”, cum nici tot ceea ce este bun nu poate fi inclus in “uchi”. Situatia devine cam ambigua aici. Oare lucrurile nu pot deveni mai clare de atat? Teoretic, da. Practic, nu. Singurul lucru care ne-ar limpezi considerabil explicatiile teoretice este totusi experienta terenului.

Cele doua concepte pot fi totusi alaturate, daca dorim neaparat o categorisire, conceptelor de: “ego”-“alter”, “extra-muros” si “intra-muros”,” dar al islam” si “dar al harb” etc.

Ca fundamente ale altor concepte, clasificarea facuta mai sus ne este chiar utila. “Amae”, concept destul de rar intalnit in alte culturi, este acea alintare, gudurare care se poate petrece numai in spatiul “uchi”. Substantivul “amae” provine de la verbul “amaeru” care, fara titlul de concept, poate fi folosit atat in cazul animalelor si copiilor mici, cat si in cazul adultilor. “Amae” poate fi ceea ce noi, occidentalii, exprimam atunci cand spunem ca “in fiecare din noi este un copil”, insa la noi nu putem spune ca aceasta idee si-a castigat statutul de concept. Pentru japonezi, conceptul se refera in special la atitudinea pe care barbatii o au in particular, total opusa fata de cea pe care o mentin cu brio atunci cand se afla in spatiul “soto”: o atitudine darza, sobra, usor inaccesibila, foarte circumspecta si neafisand prea multe zambete.

Un alt concept care de data aceasta tine de spatiul “soto”, este acela de “giri”(datorie) si “ninjō”(simtire), sau mai bine zis este vorba de un conflict intre cele doua concepte apartinand celor doua spatii “uchi” si “soto”. In Japonia pre-moderna, in perioada Edo (Edo Jidai:1600-1868) foarte multi scriitori si-au cladit operele literare pe baza acestui conflict si i-au sondat adancimile. “Giri” isi are probabil inceputul in Codul Bushido (“Calea samurailor”), care, in esenta, era un indrumar pentru viata samurailor ce trebuiau sa se dedice trup si suflet shogunului, sa faca tot ce le sta in putere ca sa ii fie bine stapanului si sa traiasca cu constiinta mortii. Astfel, niciodata nu le va mai fi frica de moarte si vor putea muri fara ezitare pentru shogunul lor.

Lucrurile s-au mai schimbat de atunci si pana in prezent, insa datoria de orice fel primeaza in continuare. Literatura este foarte bogata in opere unde, un cuplu alcatuit din doi tineri apartinand unor clase sociale diferite, se indragostesc, si cum dragostea lor este imposibila, ajung la acest conflict intre ghiri-datorie si ninjō-simtire. Calea pe care cei doi o pot alege este una singura: fiecare se sinucide, si cei doi sunt gasiti tot timpul impreuna, sinuciderile avand loc in acelasi loc si moment. Ce este cu adevarat interesant aici este filosofia specific japoneza, prin care aceste fapte sunt explicate: in cazul nostru, indragostitii se sinucid din datorie-giri, dar scopul lor suprem este ninjō-simtirea, adica o delimitare neta a motivului de scop. Motivul este datoria-societatea-Celalalt, iar scopul este simtirea, ceea ce tine de “uchi”. Intrebarea este urmatoarea: cine este invingator in acest conflict: giri, adica spatiul “soto”-Celalalt sau “ninjō”, adica spatiul “uchi”? Raspunsurile sunt, logic, egal impartite.

Pe cat de mult ne surprind aceste concepte, prin profunzimea si noutatea interpretarii lor, pe atat de comune ne pot parea. In esenta ele sunt aceleasi ca in cultura occidentala, noua nefiind decat perspectiva, interpretarea si nivelul implementarii lor in mentalul civilizatiei in cauza. Incercand sa-l cunoastem pe celalalt, ne cunoastem pe noi insine, ne recunoastem, reducem din miopia pe care o aveam initial la cultura proprie.

Cu toate acestea, dupa parerea mea, o diferenta exista. Totul porneste de la intrebarea: de ce japonezii au dezvoltat atat de mult conceptul de Celalalt, transformandu-l in chiar unul din pilonii societatii lor? Pentru ca nu noi a trebuit sa ne luptam cu un eventual “fenomen al atribuirii”, care s-a intamplat de atat de multe ori, ca de exemplu in cazul amerindienilor, ci ei. Astfel, japonezii au fost si sunt catalogati ca fiind o lume exotica, in timp ce amerindienii erau socotiti a fi “primitivi”. Pentru ca ei, cei putini, au trebuit sa dezvolte atat de mult acest concept astfel incat sa poata concura cu statutul pe care ei intr-adevar l-ar fi avut daca ar fi plecat undeva, in lumea occidentala de peste ocean.

Multe concepte care ţin de spaţiul cultural nipon au făcut carieră, de-a lungul timpului, şi în contextul cultural occidental. Exemplele s-ar putea cu uşurinţă ţine lanţ, însă ne vom îndrepta aici atenţia doar asupra unuia dintre ele, şi anume, asupra celui de gaijin (外人), dezvoltând şi o comparaţie cu noţiunea pereche de gaikokujin (外国人). Totuşi, aceasta nu înseamna că nu vor fi amintite pe parcurs şi alte asemenea concepte, faptul fiind inevitabil, dacă ne gândim la aspecte precum cel al interdependenţei dintre ele.

Dacă vom căuta în dicţionar sensul cuvântului gaijin, vom afla că înseamnă ”persoană din exterior”, iar gaikokujin vom şti că înseamnă „persoană dintr-o ţară din afară”, aşa după cum ne indică clar şi sensul caracterelor ce le alcătuiesc. Cu alte cuvinte, primul poate fi tradus prin ”străin”, situaţie în care putem afirma că nu este luată în calcul apartenenţa (în sensul de origine) persoanei în cauză, iar cel de-al doilea prin „persoană dintr-o ţară străină”, fiind amintită apartenenţa respectivei persoane. Termenul gaijin presupune, în fapt, accentuarea ideii non-apartenenţei, şi neglijarea ideii apartenenţei, în opoziţie cu nuanţa cuvântului gaikokujin. Diferenţele de nuanţă sunt evidente, căci gaijin poate fi parafrazat cu ”non-japonez”, adică outsider, în timp ce gaikokujin nu înseamnă decât „de altă naţionalitate”. Prin urmare, tenta peiorativă, negativistă, pe care o capătă gaijin, este indubitabilă. Oricum, în ceea ce priveşte profunzimea ei discuţiile nu s-au cristalizat încă într-o direcţie majoritară.

Noţiuni asemănătoare regăsim şi în cadrul altor limbi: limba olandeză prezintă noţiunea de allochtoon, cu sensul de ”(originar) din altă ţară”, în opoziţie cu autochtoon, însemnând „originar din ţara aceasta”, iar în limba chineză caracterele pentru cuvântul japonez gaikokujin au citirea, waiguoren, având acelaşi sens cu termenul gaijin. Totuşi, ar putea fi oare o coincidenţă faptul că există aproximativ aceeaşi viziunea asupra străinilor tocmai în două dintre spaţiile culturale relaţionate profund celui japonez? Pe de o parte, legăturile cu spaţiul cultural chinez sunt printre cele mai vechi, după cele cu spaţiul corean, şi, în plus, cele două naţiuni fac parte din aceeaşi sferă culturală, deţinând multe valori comune, iar pe de altă parte, olandezii au fost printre primele popoare occidentale care au luat contact direct cu Japonia, la începutul secolului al 17-lea (19 aprilie 1600), după ce, în 1542, portughezii inauguraseră aceste relaţii. Prin urmare, având în vedere şi faptul că olandezilor şi chinezilor nu le-au fost interzise legăturile comerciale cu Japonia nici măcar în perioada „graniţelor închise” (鎖国時代 sakoku jidai), am putea considera că toate aceste aspecte cumulate au avut o oarece influenţă asupra existenţei unor elemente sau concepte culturale comune.

Dar, înainte de a avansa discuţia către domenii de interes mult mai aprinse, să trecem schematic în revistă etapele evoluţiei noţiunii de străin în limba japoneză. Din punct de vedere istoric, cuvinte mult mai uzuale pentru desemnarea acestei noţiuni erau următoarele: ikokujin (異国人), „persoană dintr-o ţară diferită”, şi ihoujin (異邦人), „persoană cu loc natal diferit”. Însă, acesta din urmă se referea mai degrabă la persoane din alte provincii sau domenii feudale japoneze, şi nu la străini din afara graniţelor Japoniei, care erau extrem de rari în arhipelag, şi erau oricum coreeni sau chinezi. Situaţia aceasta, de strictă diferenţiere chiar în cadrul aceleiaşi populaţii, a fost generată de restricţionarea circulaţiei în Japonia în anumite momente istorice, pe perioade relativ lungi, fiind necesară o aprobare pentru cei care doreau să întreprindă călătorii.

Primii non-asiatici care au vizitat Japonia au fost, după cum am menţionat deja, portughezii, cunoscuţi ca nanbanjin (南蛮人), „barbarii din sud”, deoarece ei veneau navigând dinspre sud şi erau percepuţi de către japonezi ca nerafinaţi, raportat la standardele sociale de atunci. 60 de ani mai târziu, când olandezii şi britanicii au început să viziteze Japonia, aceştia vor fi desemnaţi ca koumoujin (紅毛人), „oamenii cu păr roşu”. Începând din cea de-a doua jumătate a secolului 19, şi până în primele decade ale secolului 20, străinii erau pur şi simplu cunoscuţi ca ijin (異人), „persoane diferite”, o contracţie a termenilor ikokujin şi ihoujin. Era Meiji (明治時代1868-1912) a marcat începutul utilizării termenului gaikokujin, care desemna rezidenţii străini din Japonia. Mai apoi, pe măsură ce imperiul japonez s-a extins până în Coreea şi Taiwan, a fost introdus cuvântul naikokujin (内国人), „persoane din interiorul ţării”, pentru a se face referire la celelalte naţionalităţi de pe teritoriile incluse în imperiu. Odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial, ultima variantă a fost scoasă din uz, însă cea amintită anterior acesteia a rămas în uzul curent, ca variantă oficială a guvernului, ce desemna persoanele de alte naţionalităti de pe teritoriul nipon.

Unul dintre rezultatele politicii imperialiste a Japoniei a însemnat un număr foarte mare de coreeni şi chinezi din Taiwan care s-au stabilit aici, şi au fost foarte uşor asimilaţi de către societate, în perioada postbelică. Cu precădere coreenii au adoptat nume japoneze pentru a evita discriminarea, orientată mai ales în direcţia lor. Fenomenul a atras după sine crearea în mintea japonezilor a unei imaginii privitoare la străini, în care caucazienii, şi în special americanii, al căror număr pe teritoriul Japoniei a crescut simţitor în urma apariţiei numeroaselor baze militare de după război, erau reprezentativi. Deşi emblematici pentru această imagine a străinilor, din totalul numărului acestora în Japonia, occidentalii şi americanii nu însumează decât aproximativ trei procente. Nu poate fi precizată cu exactitate perioada în care s-a produs contragerea termenului gaijin din termenul gaikokujin, însă se ştie că încă din anii ’80 au apărut voci de protest din partea minorităţilor caucaziene din Japonia, care îşi exprimau nemulţumirea faţă de nuanţele rasiste, spuneau ei, pe care le căpătase cuvântul, acesta fiind chiar un apelativ comun. Acest lucru nu poate fi totuşi blamat, deoarece, în limba japoneză, este un fapt obişnuit referirea la o persoană necunoscută făcând uz de titulatura sa: sushiya ( 寿司屋 „magazin de sushi”) + san („domn”, „doamnă”) = sushiya san („domnul de la magazinul de sushi”).

Într-adevăr, putem fi de acord asupra următorului aspect: utilizarea cuvântului gaijin este cel putin bizară. Gaijin nu va fi niciodată numit un chinez, chuugokujin (中国人), un corean, kankokujin (韓国人), sau un sud-american (a se vedea întinsa comunitate niponă din Brazilia). Gajin va fi doar un caucazian, deci este vorba aici despre o clasificare, grupare bazată nu pe naţionalitate, ci pe purul aspect fizic. Tocmai în acest fapt rezidă diferenţa majoră dintre viziunea din alte ţări asupra străinilor şi impedimentele mult mai reduse pe care aceştia le au în societate, pe de o parte, şi situaţia străinilor în societetea japoneză, pe de altă parte. Însă, gaikokujin va putea desemna oricare dintre aceste categorii, termenul fiind lipsit de orice nuanţă peiorativă. Posibila pararelă dintre termenii aparent antonimici naikokujin (内国人) şi gaikokujin (外国人) revelă o migraţie a naţionalităţilor chineze şi coreene din prima sferă, în cea de-a doua, în urma dispariţiei termenului naikokujin, cauzată de schimbările geo-politice masive.Se mai poate remarca, de asemenea, încă o latură a unicităţii atitudinii japonezilor faţă de străini, cărora nu li se pretinde nici o imersiune culturală, şi nici măcar una lingvistică, pentru a putea a duce o viaţă comfortabilă, ceea ce face ca străinii să nu resimtă în societatea japoneză presiunea de a deveni parte integrantă a acesteia, adică membru cu drepturi depline.

Aşadar, situaţia a escaladat în felul următor: în timp ce numărul rezidenţilor străini a crescut, dintre aceştia, cei care au optat pentru o imersiune lingvistică şi culturală erau puşi în faţa mult mai multor obstacole comparativ cu străinii care trăiau în alte ţări. Adică, nu aveai aproape nici un beneficiu dacă ştiai limba şi cunoşteai cultura la un nivel avansat. Totodată, ia naştere în rândul maselor japoneze opinia conform căreia străinii nu sunt dornici sau sunt oarecum incapabili să înveţe limba japoneză şi să deprindă cultura la un nivel care să le permită să devină membri funcţionali ai societăţii nipone. Cât despre situaţia acelor străini care ating un nivel lingvistic şi cultural foarte apropiat de cel al nativilor, ei sunt consideraţi cazuri atipice, iar reuşitele lor în această privinţă, şi prezenţa lor în societatea niponă nu pot face prea mult pentru a ajuta destigmatizarea, fie ea şi relativă, a străinilor în Japonia.

Totuşi, ar fi injust să afirmăm că, într-o situaţie normală, meritele şi eforturile unei persoane care a ajuns la un asemenea nivel lingvistic şi cultural nu vor fi apreciate şi recompensate în diverse maniere. Problema este una a diferenţelor de apreciere şi evaluare, făcute prin prisma culturii proprii fiecăruia. Un exemplu concret ar putea fi acesta, care nici măcar nu este unul situat la un nivel de înţelegere foarte ridicat: pentru un american, faptul că nu stăpâneşte limbajul onorific şi cel umil nu înseamnă prea mult, însă, în anumite cazuri, din punctul de vedere al unui japonez, este crucial acest aspect; până la un punct (discuţiile colocviale dintre prieteni sau colegi de aceeaşi vârstă), americanul nu va întâmpina nici o piedică, dar persecuţiile şi frustrările nu vor întârzia sa apară odată cu ascensiunea nivelului discuţiei, a contextului şi a persoanelor implicate (discuţii cu superiori la locul de muncă, la recepţii, scrisori etc.). Aceste diferenţe lingvistivce sunt generate de diferenţele culturale, iar în cazul de faţă, organizarea diferită a celor două societăţi, cea americana pe orizontală, şi cea japoneză pe verticală (縦社会 tate shakai), face ca japonezul să preţuiască incontestabil relaţiile superior-inferior (先輩 senpai-後輩 kouhai), pe care americanul le neglijează neintenţionat. Adică, la o privire mai superficială, un străin ar putea susţine că stăpâneşte limba sau cultura japoneză la un nivel satisfăcător, dar din punctul de vedere al unui japonez, această estimare ar fi eronată, el putând astfel inclina să creadă că străinii sau nu sunt dornici să înveţe temeinic limba, sau sunt incapabili să o facă. Deci, se poate conchide în acest punct al descuţiei că totul se reduce la diferenţe culturale, care pot fi explicate prin variate tipologii culturale.

Revenind la punctul central al acestei dezbateri, factorii culturali care au dus la apariţia aşa-ziselor nuanţe peiorative ale termenului gaijin, creând sfera conceptuală care-l înconjoară astăzi, sunt determinabili astfel. Conform tradiţiei iudeo-creştine, în weltanschang-ul omului de rând, spaţiul este perceput în termenii de aici şi dincolo (acolo), cu rezonanţă în concepte precum lumea aceasta şi lumea cealaltă. În opoziţie cu această viziune, pentru japonezi nu există decât lumea aceasta, deci nu există paradisul, important fiind decât ceea ce este aici si acum. Între aceste două viziuni opozabile, s-ar putea plasa viziunea chineză, care acceptă existenţa unui paradis, însă natura sa este foarte abstractă. În mod tradiţional, mergând până în trecutul destul de îndepărtat, spaţiul lumii nipone consistă numai din lumea aceasta, din comunitatea sătească, unde oamenii se simt aici si acum. Prototipul originar al spaţiului japonez este deci comunitatea sătească, prototip ce s-a propagat până astăzi, fără probleme. Conştiinţa de sat (村意識mura ishiki) echivalează cu fundamentul organizării marilor companii japoneze (Mitsui, Mitsubishi, Matsushita etc.). Spaţiul acesta este ordonat printr-o gramatică clar determinată, fiind împărţit în două, distincţie foarte bine marcată: spaţiul interior (内uchi) şi spaţiul exterior (外soto). Acest dublu standard a fost şi este valabil în orice grup, începând cu nucleul societăţii, familia, şi terminând chiar cu relaţiile Japoniei cu alte ţări.

Spaţiul exterior, căci de acesta ţine şi conceptul de gaijin, este structurabil în două categorii: spaţiul exterior apropiat şi spaţiul exterior depărtat. Exteriorul depărtat ar putea fi determinat ca spaţiul în care prevalează acelaşi sistem de valori ca în spaţiul interior. Exteriorul depărtat este zona în care nu mai funcţionează aceleaşi obiceiuri, aceeaşi ordine socială, acelaşi sistem de valori. Tradiţional, pentru japonezi, spaţiul exterior apropiat poate corespunde satului vecin, relaţia stabilită fiind una esenţialmente orizontală, adică de egalitate. Relaţiile pot fi amicale, precum căsătoriile, sau conflictuale. Zona în care sătenii nu merg aproape niciodată coincide cu spaţiul exterior depărtat. Excepţia putea fi creată prin acţiunea unor persoane din exterior, care apăreau din când în când ca vizitatori. Aceştia pot fi consideraţi fie superiori, fie inferiori, fie simultan şi superiori şi inferiori, dar niciodată egali. Superiori sunt consideraţi zeii care sunt aduşi în mijlocul festivalului prin intermediul altarului mobil de procesiune (mikoshi), aristocraţii şi funcţionarii din alte provincii, inferiori, cerşetorii, şi superiori şi inferiori simultan, călugării rătăcitori (superiori datorită legăturii lor mai directe cu divinitatea, inferiori, pentru că, într-un fel, vagabondează, dar nu neapărat într-un sens negativ). Oricum ar fi socotiţi aceştia, relaţiile stabilite sunt evident unele pe verticală.

Deşi de atunci situaţia s-a mai schimbat, atitudinea japonezilor vizavi de străini a rămas esenţialmente neschimbată. Comportamentul lor de la începutul secolului 20, ce a reverberat până la jumătatea sa, nu mai are nimic surprinzător dacă lucrurile sunt încadrabile în termenii de mai sus. În special, în mentalitatea lor de atunci, dar nu numai, nu exista stat superior lor, ei autointitulându-se ichiban ( 一番 „primii”, „cei mai buni”). Plecând şi de la premisele de organizare a spaţiului enunţate anterior, se ajunge la tipologia ce împarte culturile în cele de tip individualist şi cele de tip grupist. Având toate aceste consideraţii la bază, analiza poate fi dusă şi mai departe, schimbând radical interpretarea acordată termenului gaijin. Dacă societatea japoneză este una orientată către armonia grupului, în care este făcută foarte limpede distincţia dintre spaţiul exterior-soto şi spaţiul interior-uchi, această viziune este aplicată, ca în oglindă asupra noţiunii de străin.

Din perspectiva japonezilor, gaijin este grupul situat în spaţiul exterior depărtat, omogen, în cadrul căruia nu se fac discriminări cum ar fi cea care ar putea apărea în urma unei diferenţieri stricte între străinii imersaţi lingvistic şi cultural şi cei non-imersaţi, toţi fiind trataţi în spiritul armoniei grupului. Existenţa unor discriminări în cadrul acestui unic grup se datorează în mare parte membrilor lui, şi nu populaţiei autohtone. Tocmai străinii din Japonia sunt cei care fac uz de evaluări individuale, şi nu japonezii. Aplicând o astfel de teorie sunt eliminate nuanţele peiorative ale termenului, deşi este posibilă şi o asemenea interpretare, însă aceasta nu face dacât să se oprească la un nivel superficial şi, eventual, mai comod şi mai facil pentru cei care nu sunt într-adevăr dornici să înţeleagă diferenţele culturale.Spaţiul exterior apropiat se referea în trecut la satele vecine, zonă peste care s-a suprapus, datorită modernizării societăţii, zona statelor vecine, precum China şi Coreea. Acesta este motivul pentru care persoanele de origine chineză şi coreeană nu sunt denumite gaijin, deoarece acest termen nu funcţionează decât în spaţiul exterior depărtat, în care nu se mai aplică acelaşi sistem de valori, care mai este valabil încă în spaţiul exterior apropiat. Excepţia de la această regulă este cazul sud-americanilor, care sunt incluşi în spaţiul exterior apropiat, pe baza unui alt criteriu decât cel al funcţionării aceluiaşi sistem de valori. Includerea aceasta se bazează pe numărul foarte mare al japonezilor stabiliţi, de pildă, în Brazilia, după ce-a de-a doua jumătate a secolului 20.

În ciuda faptului că termenul gaijin a fost, iniţial, contras din cuvântul gaikokujin, astăzi, nu reprezintă o exagerare să afirmăm că sfera lor semantică se mai întrepătrunde doar în mică măsură, în zona în care amândouă se referă la persoane de altă naţionalitate decât cea japoneză, dar nu şi în sfera ce vizează naţionalităţile la care nu se referă. Aşadar, dualitatea pe care ne-o propun aceşti doi termeni, gaijin şi gaikokujin, nu este nimic altceva decât o schimbare de perspectivă. Amândoi presupun idea de apartenenţă, însă ea vizeaza două lucruri distincte: termenul gaijini include anumiţi indivizi străini în grupul omogen cu acelaşi nume, termenul gaikokujin face trimitere, în cazul tuturor indivizilor străini, la ţara lor de origine.

Era Meiji reprezintă o perioadă de tranziţie şi de transformare majoră a Japoniei. După ce a fost constrânsa să îşi deschidă graniţele din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere cultural, inclusiv către Occident, au urmat o serie de reforme şi de restructurări. Un rol important l-a avut împărateasa Haruko, încoronată în 1868, care face ulterior o declaraţie în legătură cu rolul femeii în modernizarea Japoniei şi nu numai, chiar ea începând să fie un model al femeii japoneze moderne, îmbrăcând haine occidentale în public încă din 1886. Hainele occidentale au ajuns repede să fie adoptate, dar la fel de repede au decăzut în anii 1880 – 1890 din cauza “reînvierii” tradiţiilor. Însă hotărârea împărătesei a fost aşa de mare încât aceasta nu a renunţat la hainele occidentale nici în perioada de declin a “modei” occidentale. Împărăteasa prin ţinuta sa a reuşit să influenţeze trei grupuri de femei, şi anume: servitoarele de la curtea imperială, prinţesele şi nevestele oamenilor politici.

O asemenea transformare, a avut parte şi de critici ce susţineau că face parte din “criză de occidentalizare a Japoniei”. Centrul acestei influenţe era reprezentat de Rokumeikan, o clădire construită în stil occidental, loc de întrunire pentru diplomaţii şi politicienii străini ce se aflau în Japonia. Aici se desfăşurau multe evenimente sociale cu caracter occidental, multe dintre ele sponsorizate de guvernul Japoniei. Guvernul, prin aceste sponsorizări încerca să demonstreze nivelul înalt de civilizaţie la care ajunsese Japonia, astfel urmărindu-se convingerea Marilor puteri să reconsidere tratatele încheiate, ce dezavantajau Japonia. Istoricii au perceput şi au acceptat destul de bine aceste influenţe occidentale din “era Rokumeikan” (cum o numeai ei) deşi nici criticile nu au dispărut, critici care spuneau că e o greşeală faptul că japonezele au renunţat la tradiţionalele kimono-uri. Până şi împărăteasa renunţase la kimono, dar acest lucru se credea că va fi doar ceva trecător, după care se va reveni la vechea tradiţie. Dar nu a fost să fie aşa! Străinii au fost uimiţi când au început să apară mişcări naţionale anti-occidentale la sfârşitul anilor 1880. Japonezii începuseră să vadă occidentalizarea precum o mişcare extremista ce încerca să înlăture tradiţia, lucru care în Japonia, unde noul nu încearcă să substituie vechiul, ci vechiul şi noul reuşesc să coexiste, nu putea fi acceptat.

Ideea că şi împărăteasa s-ar fi lăsat influenţată doar de un curent la modă, nu prea poate fi susţinută deoarece, după anii 1890, când majoritatea femeilor japoneze au revenit la kimono, împărateasa nu a renunţa la ţinuta occidentală. Ba chiar mai mult, după anii 1890, după ce majoritatea susţinătorilor occidentalizării deveniseră naţionalişti conservatori extremisiti, ce condamnau până şi o relaţie socială între un bărbat şi o femeie, împărăteasa şi prinţesele şi-au ţinut ferm poziţia şi nu au revenit la tradiţionalul kimono.

Ţinuta occidentală a împărătesei reprezenta modelul şi importanta femeilor în transformarea Japoniei într-o naţiune modernă şi puternică. De asemenea, Casa imperială nu a adoptat doar ţinuta occidentală, ci şi comportamentul monarhal occidental. Prin urmare, apariţiile familiei imperiale în public au devenit tot mai dese.

Împărăteasa Haruko s-a născut la 1850, într-una dintre cele cinci familii din sânul cărora era aleasă în mod tradiţional împărăteasa. Ea nu a fost însă prima care a adoptat ţinuta occidentală, ci chiar împăratul, încă din anul 1872, pe data de 12 noiembrie, când a dat o lege prin care ţinută în tribunale, guvern sau la ocazii ceremoniale, trebuia să fie o ţinută occidentală. Împăratul, înainte de aceasta, avusese deja câteva ieşiri în public în ţinută occidentală. Această lege a uşurat foarte mult viaţa oficialităţilor. Oficialităţile din acea perioadă erau formate, dintr-un amalgam de oameni provenind din două foste elite principale, şi anume, samuraii din perioada Tokugawa şi curtenii de la Kyoto, fiecare elită cu tradiţiile ei, foarte învechite de altfel. Ţinutele samurailor datând din perioada Nara (710 – 784), iar cea a curtenilor, din perioada Heian (794 – 1185). Aceste elite, chiar dacă făceau parte din acelaşi guvern, nu aveau aceiaşi ţinută, samuraii purtau săbii, iar curtenii purtau acoperământ al capului. O astfel de schimbare era bine venită, deoarece se încercase adoptarea unei ţinute comune pentru toţi membrii, dar după cum unele scrieri ne spun, “samuraii se chinuiau cu acoperământul capului, iar curtenii îşi uitau săbiile….”

Nu doar împăratul şi cei de la conducere trebuiau să se obişnuiască cu o nouă ţinută, ci şi militarii, indiferent de clasa socială. Acest lucru dovedea dizolvarea claselor sociale şi egalitatea între toţi japonezii. Însă măsuri pentru schimbarea ţinutei femeilor nu s-au luat, deoarece acestea nu făceau parte din guvern sau din administraţie, şi nici din armată. Aşa că, după legea dată în 1872 de către împărat, la ceremoniile de primire a oaspeţilor occidentali, împăratul apărea într-o uniformă militară, iar împărăteasa în tradiţionalul kimono, astfel apărând o discordanta între ţinutele acestora. Chiar dacă împărateasa apărea în kimono, aceasta renunţase la tradiţia japoneză de a-şi rade sprâncenele şi de a-şi innegrii dintii. Într-o pictură în stil occidental, ilustrând vizita familiei imperiale la Expoziţia industrială de la Ueno, împăratul apare îmbrăcat într-o uniformă militară, urmat de împărateasa în kimono. Asemenea discrepanţe au urmat la mai multe apariţii publice ale împăratului şi ale împărătesei până în 1886 când şi împărăteasa a adoptat că ţinuta oficială, ţinută occidentală, îndemnând toate femeile din tribunal, sau care se prezintă la tribunal să poarte o ţinută occidentală.

Încă din vechime au existat norme privind ţinuta femeilor, precum a fost reforma Taika din 645, îndrumările de ţinută din timpul împărătesei Jito (690 – 697) şi tabu-ul împotriva purtării hainelor petrecute dinspre stânga spre dreapta, în timpul împărătesei Gensho (715 – 721). Astfel, “îndrumarea” împărătesei Haruko a putut fi justificată cu ajutorul trecutului Japoniei. Împărăteasa a încurajat, de asemeneam, modul de a face plecăciunile de tip naniwa, stilul de plecăciune din Osaka, în care plecăciunea se face din picioare, ci nu de jos, din genunchi. Hainele occidentale ofereau şi o mai mare mobilitate, plecăciunile fiind mai uşor de executat.

În ciuda numeroaselor apariţii la diverse recepţii sau ocazii culturale al împărătesei, japonezii de rând, dar mai ales japonezele, nu prea aveau ocazia să o vadă pe împărateasa direct. Majoritatea aveau acces la această nou imagine a împărătesei, prin intermediul stampelor făcute cu diverse ocazii, precum promulgarea constituţiei la 1899, inaugurarea Spitalului Militar din Tokyo la 1895, sau la diverse acţiuni caritabile. Dar multe dintre stampe ilustrau împărateasa în locuri imaginare şi ipostaze imaginare. Un exemplu ar fi cea în care împărateasa apare împreună cu prinţul moştenitor, amândoi îmbrăcaţi în stil european, înconjuraţi de croitorese lucrând îmbrăcate tot în haine europene. Această scenă este total imaginară, deoarece împărateasa nu avea nici un copil, iar prinţul moştenitor era fiul uneia dintre “nevestele secundare” ale împăratului, împărăteasa şi prinţul moştenitor având o relaţie de antipatie.

Această schimbare de “uniformă” a împărătesei, după cum am spus, a influenţat direct trei categorii de femei, din jurul ei. Despre împărăteasa şi prinţesele de la palat nu se ştie nimic concret, dacă în timpul liber purtau sau nu tradiţionalele kimono-uri, dar despre servitoarele de la curtea imperială şi soţiile oamenilor politici se ştie că acestea, acasă şi în timpul liber, reveneau la tradiţionalele kimono-uri. Pentru soţiile oficialităţilor ţinuta occidentală reprezenta o uniformă, care trebuia să fie purtată la diversele ocazii festive, când acestea trebuiau să îşi însoţească soţii. Acest comportament este cât se poate de ciudat pentru străinii care îl luau puţin în derâdere. Soţia ministrului britanic de la 1891 descrie această situaţie într-un mod destul de comic, spunând că: o soţie de oficial era nevoită să apară cam peste tot unde era şi soţul ei. Atât timp cât soţul ei este “în misiune”, ea are dreptul să apară doar în ţinută europeană şi să intre înaintea lui conform tradiţiei europene, dar poate că într-o vizită neoficială, ea să apară în ţinută tradiţională japoneză, iar el să intre primul pe uşa…

Însă toate aceste constrângeri legate de formalitate şi ţinuta aveau să devină mai lejere la începutul anilor 1890, iar la Curtea imperială kimono-urile dispăruseră complet teoretic.

Acesta idee de uniformă treptat începe să fac parte şi din viaţa japonezelor de rând, când guvernul inaugurează Scoala Peeresses (1880) şi da legea conform căreia învăţământul devine obligatoriu şi pentru fete, uniforma în stil occidental fiind obligatorie şi ea pentru ambele sexe.Apariţia posturilor de asistenţă medicală în spitalele japoneze a făcut ca şi mai multe femei japoneze să poarte uniforma în stil occidental, cât şi necesitatea deschiderii şcolii de asistente medicale Yushi Kyoritsu.

Adoptarea ţinutei occidentale de către împărateasa nu a fost un lucru calculat, cum nici adoptarea ţinutei militare a împăratului sau decizia acestuia de a face stagiul militar obligatoriu nu a fost. Noua ţinuta a împăratului nu avea să aducă decât un model pentru o nouă aristocraţie formată din două elite, ce trebuiau să fie unite. De asemenea, adoptarea ţinutei împărătesei a coincis cu necesitatea de a crea funcţii publice pentru femei, posturi de profesoare, de asistente medicale şi de asistente medicale în cadrul armatei, funcţii ce sunt în general caracterizate de o anumită ţinută, uniforma.

Mişcările anti-occidentale ce au avut loc în acea perioadă nu erau îndreptate direct împotriva modernizări Japoniei, şi nici împotriva participării femeii la modernizarea Japoniei. Codul vestimentar occidental a avut mai multe înţelesuri în Japonia. Japonezii se pare că au luat ad litteram o definiţie a istoricilor francezi care spuneau că lucrurile nu sunt doar o pânză sau un ornament, ci aceste influenţează comportamentul. Mulţi bărbaţi japonezi se temeau că ţinutele occidentale le-ar fi permis femeilor să se integreze mai uşor, să devină mai confortabile în diversele activităţi sociale precum balurile. Nitobe Inazo, intelectual creştin, era pentru ţinuta occidentală, datorită confortului oferit de aceasta, dar critică faptul că în Japonia a fost adoptată doar partea negativă a acestora, şi anume, corsetul şi decolteul.

Japonezii care totuşi erau pentru ţinuta occidentală, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, erau într-un fel în opoziţie cu străinii, care erau de părere că pentru femeile japoneze erau mai potrivite hainele japoneze, deoarece erau mai frumoase şi mai viu colorate. Femeile japoneze se plângeau adesea de dificultatea cu care se mergea pe nişte pantofi europeni cu toc, în timp ce străinii le susţineau spunând că e mai bine să vezi o femeie în tradiţionalele geta umbaland discret, cu paşi micuţi, decât să vezi o femeie care se chinuieşte să meargă pe nişte pantofi europeni, fără să dea impresia că e beată. Singurul cusur estetic găsit de japonezi era ca hainele europene deformează formele corpului… Oare occidentali au haine ce deformează corpul său japonezii au un corp … diform? Pe acest subiect s-au făcut afirmaţii la adresa japonezilor, iar japonezi au ripostat că atare. Începând din anii 1890, scriitorii mai ales, au început să dezbată această temă încercând să impresioneze marile puteri. Miyake Setsurei a reuşit acest lucru prin următoarea afirmaţie: “Japonezii care purtau haine nepotrivite au invitat batjocora străinilor. Străinii pot râde de codiţele şi garderoba chinezilor, dar în sine le respecta independenta; ei pot glorifică deschis un japonez ce poartă haine occidentale, dar în sine îşi bat joc de nereuşita imitaţie”. În perioadele ce au urmat, străinii, în încercarea de a îndrepta situaţia, au adresat scuze femeilor japoneze, şi au afirmat că vigoarea, frumuseţea şi alte calităţi demne de laudă ale femeilor occidentale, pe care japonezele nu le puteau egală, erau compensate de puterea lor de sacrificiu şi de curajul acestora. Împăratul şi împărăteasa nu au avut tangenţe cu acest scandal deoarece, în zilele acelea, nu reprezenta decât un subiect tabu şi nu a fost considerat un atac politic la adresa Japoniei.

Toate aceste acţiuni şi comportamentul familiei imperiale explica nu doar de ce împărăteasa a adoptat ţinuta occidentală la aproape un deceniu după împărat, ci şi de ce împărateasa nu a abandonat aceasta ţinută în timpul mişcării naţionale anti-occidentale, din anii 1890. Hainele acesteia sunt o uniformă, care reprezintă importanta femeii în construcţia unei noi Japonii.