Întotdeauna sexul a constituit un important principiu pe baza căruia, de-a lungul istoriei japoneze si a istoriei in general, s-au realizat ierarhizări, însă evoluţia diferenţelor dintre sexe a variat în funcţie de timp şi de clasele sociale.

De exemplu, în secolul al XII-lea (epoca Heian), femeia putea să moştenească proprietăţi pe numele ei şi să le administreze dupa bunul său plac. Însă mai târziu, în epoca feudală (pe vremea shogunatului), statutul femeii a intrat în declin. Femeia de la ţară a continuat să aibă libertate de acţiune şi decizie, însă viaţa femeii din clasele sociale mai înalte era subiectul ideologiei patriarhale susţinute de guvern. Odată cu industializarea timpurie, femeile tinere participau la munca de fabrică, în nişte condiţii de exploatare neigienice, fără a se bucura de câştigul autonomiei personale. În epoca Meiji, industrializarea şi urbanizarea au micşorat autoritatea patriarhală a soţilor şi taţilor, dar în acelaşi timp, Codul civil a negat drepturile femeilor. Cele de la ţară erau mai puţin afectate de instituţionalizare, dar în scurt timp au resimţit schimbarea şi femeile din cele mai îndepărtate zone. În prima jumătate a secolului XX, guvernul japonez a încurajat formarea de asociaţii ale femeilor. După Cel de-al doilea război mondial, s-au inclus clauze referitoare la egalitatea dintre femei şi bărbaţi în Constituţia din 1947 şi în Codul civil revizuit, în 1948. Precum bărbaţii, femeile aveau de acum dreptul de a moşteni, de a-şi alege o carieră, de a intenta divorţ şi de a cere custodia copilului în urma acestuia. Dreptul de vot le-a revenit în anul 1946. Alte reforme postbelice au făcut ca instituţiile pentru educaţie să fie deschise femeilor şi ca acestea să fie plătite pentru o slujbă la acelasi nivel cu bărbaţii.

Inegalitatea dintre sexe continuă însă şi în viaţa de familie, la muncă şi în valorile populare. Ideea exprimată de proverbul “soţie bună, mamă înţeleaptă” continuă să influenţeze credinţele despre rolurile sexelor. În majoritatea familiilor, femeile sunt responsabile cu bugetul şi iau decizii independente cu privire la educaţia, carierele şi stilul de viaţa ale familiei. Tot femeile sunt învinovăţite şi pentru problemele membrilor familiei.

Pentru ca schimbarea statutului femeii să poată fi definit este necesar de mai mult decât descoperirea a ceea ce este diferit de căminul tradiţional de acum trei sute de ani, este necesară o evaluare a claselor japoneze culturale, ca un întreg. În Japonia există o cultură ale cărei valori plasează gospodărirea familiei într-un regim strict dar plin de succes, într-o lume care promoveaza egalitatea între sexe din ce în ce mai mult. Femeia japoneză modernă este foarte greu de definit. Apare ca fiind docilă şi dominată atunci când este caracterizată de străini. Din acest punct de vedere s-au creat destul de multe polemici, alţii spunând că de fapt casa japoneză se află cu totul în mâinile soţiilor şi că bărbaţii nu pot zice nimic in propria lor casă.

Femeia în Japonia antică

Istoria femeii în Japonia antică este plină de goluri, ca mai toate domeniile din istoria japoneză. Se ştiu foarte puţine lucruri despre evoluţia femeii înainte de începuturile scrierii, spre deosebire de epocile Nara şi Heian, când se cunoaşte o dezvoltare extraordinară a statutului feminin.

Prima oară când apărea o menţiune despre Japonia (numită “WA”) în istoria chineză, apare un mic rezumat despre femeia japoneză. Scriitorii chinezi susţin că nu exista o distincţie socială între femeie şi bărbat, ba chiar că existau conducătoare în Japonia. Istoria mai susţine şi că au existat printre femei – călugări şamani, care participau cu regularitate la ceremoniile religioase. O altă teorie prezentată de către chinezi este aceea a existenţei poligamiei. Se spune că în familiile de rang înalt existau până la cinci soţii, pe când în familiile de rang mai jos erau între două şi trei soţii. Însă această declaraţie nu susţine teoria egalităţii dintre sexe.

Religia shintoistă furnizează câteva indicii cu privire la structura societăţii japoneze antice. Din cauza excesului de material străin care este posibil să se fi acumulat la religia shintoistă de bază, este greu de definit acesta din urma faţă de hibrizii săi mai târzii. Cultul pentru zeiţa Amaterasu, zeiţa soarelui, sugerează că religia shintoistă a promovat puternic matriarhatul, într-o cultură cu adevărat patriarhală. Acest lucru poate să confirme deci, şamanismul feminin, deşi nu există nicio dovadă clară.

Nişte elemente foarte interesante, demne de luat în calcul pentru a putea susţine teoria matriarhatului timpuriu, sunt figurinele “doguu” din epoca Joumon, care erau simboluri ale feminităţii şi fertilităţii, alături de figurinele “haniwa” din perioara Kofun. La acestea din urmă putem observa o diferenţă între figurinele feminine şi cele masculine: cele feminine erau mai abstracte, însă cele mai timpurii nu fac o distincţie clară.

Noutăţile apărute în epocile Asuka şi Nara

În “Fudoki”, descrierile unor regiuni japoneze, făcute la porunca împăratului în secolul VIII, nu se spune mai nimic despre imaginea femeii. O figură destul de cunoscută din epoca Asuka este împărăteaza Suiko, mama prinţului Shotoku, foarte cunoscut şi apreciat în istoria japoneză. Împărăteasa Suiko i-a declarat razboi lui Silla, în Koreea. Buddhismul a adus cu sine o clară diferenţiere între sexe, o inegalitate în viaţa religioasă. Singura viaţă pe care o putea duce femeia în religia buddhistă era aceea de călugăriţă sihastră.

În ceea ce priveşte activităţile literare între erele Yamato şi Nara, este dominată de bărbaţi într-o măsură copleşitoare. Deşi colecţiile de poezie medievală vor fi reprezentate într-un mod semnificant, dacă nu în cea mai mare măsură de femei, prima antologie de poezie, Man’yoshu, duce lipsă de literatură feminină.

Heian – apogeul înfloririi imaginii şi statutului feminin

Împotrivindu-se perioadelor trecute, epoca Heian aduce cu sine o reprezentare magnifică a femeii japoneze de la curtea împărătească, acestea posedând peisajul literar al vremii într-o măsură copleşitoare. Cele mai uzitate tipuri de literatură erau: poezia, povestea şi literatura de jurnal, foarte frecventă in istoria literară japoneză. Cu toatea acestea se cunosc foarte puţine lucruri despre femeile din clasele sociale inferioare.

Un jurnal foarte interesant este “Kagero nikki”. Niciun alt jurnal nu explorează experianţa subiectivă a unei femei alături de soţul său precum acest jurnal, care detaliază viaţa nefericită a soţiei lui Fujiwara no Kaneie. Numele autoarei nu este cunoscut, se ştie doar că era mama lui Michitsuna şi că a trăit intre anii 936 – 995.

“Sarashima Nikki” vorbeşte însă despre viaţa autoarei, plină de poveşti amoroase cu intrigi entuziasmante. Acest jurnal oferă o exerienţă subiectivă în ceea ce priveşte ierarhia sexelor. Jurnalul lui Izumi Shikibu se alătură celor două. Acest jurnal se apropie mai mult de o poveste decât de un jurnal. Pentru Izumi Shikibu, legăturile amoroase constituiau un model de viaţă şi înţelegerea sexelor şi a relaţiilor. Jurnalul doamnei Murasaki constituie, alături de cartea lui Sei Shonagon, o scriere de o mare importanţă în ceea ce priveşte comunitatea feminină din epoca Heian. Murasaki descrie relaţiile dintre ea şi alte femei ca fiind unele de rivalitate. Se pare că nu era foarte susţinută de femeile din jurul său.

Femeia epocii Heian se bucura de un statut de libertate necunoscut nicăieri în lumea feudală. Relaţiile matrimoniale aveau anumite particularităţi. Aristocraţii erau poligami, aveau uneori mai multe soţii, dintre care una era principală şi se numea “doamna din odăile dinspre miază-noapte” (kitanokata). Această femeie şi-a păstrat independenţa materială, având dreptul de a poseda bunuri, moşii şi palate, de a le moşteni şi de a le transmite urmaşilor. Ea nu putea fi măritată împotriva voinţei ei. Ea îşi putea părăsi soţul şi alege nestingherită pe altul sau, fără a-l părăsi, să aibă un amant bine cunoscut de anturaj. Se comporta bine în relaţii, chiar şi cu bărbaţi de rand înalt. Ea nu era stingherită în manifestările ei şi beneficia în egalămăsură de învăţământ şi cultură, de participarea la ceremoniile laice şi religioase. Rolul femeii în cultură a fost unul considerabil, cucerind în această epocă un o poziţie de rang înalt şi în literatură şi în viaţă. În jurul femeilor erau concentrate tot estetismul şi rafinamentul emoţiei, caracteristice “Capitalei liniştii şi a păcii”, în maremăsură ele dând tonul şi creând atmosfera vieţii de atunci. Apar poete şi prozatoare, unele geniale, care compun “tanka:, scriu povestiri şi romane, observă cu mare fineţe şi consemnează în însemnările, jurnalele se zi şi eseurile lor, cele mai diverse şi neaşteptate aspecte ale vieţii şi psihologiei individuale şi sociale, contemporane lor.

În cadrul curţii, pentru femei era prevăzută o scară de ranguri, titluri, funcţii, similară cu cea a bărbaţilor. În familie lucrurile stăteau astfel: de obicei tinerii căsătoriţi locuiau la părinţii fetei, în sarcina cărora era întreţinerea micii familii întemeiate. Ei puteai locui şi separat sau singuri, dar în acest caz din urmă tot părinţii fetei întreţineau familia. Părinţii lăsau moştenire casa fiicei, nu băieţilor. Într-o societate feudală care provenea direct din stadiul gentilic, fără a trece prin formaţia sclavagistă, toate acestea semnificau reminescenţe ale matriarhatului.

Introducere

Mai mult decat orice, societatea japoneza este caracterizata si se bazeaza, totodata, pe interdependenta si interactiunea continua dintre membrii ei (prin membru intelegand orice entitate de la persoana la institutie). Catalogata a fi un exemeplu cat se poate de pur pentru ceea ce este numit “societate de grup”, este departe de ea idea de a cauta sa iasa in vreun fel in afara liniilor acestui sablon. Motive s-ar putea gasi multe, cum ar fi, de exemplu, preacunoscutul conservatorism, dorinta de intoarcere la traditionalitatea uitata candva in a doua jumatate a secolului al19-lea.

Insa nu ar fi oare mai logic sa cautam acest motiv analizand rezultatele efective pe care aceasta caracteristica i le confera? In esenta, conceptul “societatii de grup” se opune de fapt ideii “omului universal”, nascut in antichitatea europeana. Unitatea minimala a primei este tocmai omul ce isi canalizaza energia intr-o singura directie, aceea in care are mai multe sanse de a deveni cel mai bun. Omul devine astfel veriga cu o valoare si importanta unica intr-un anumit “lant”, si el situat la un anumit nivel de importanta. Teoretic vorbind, disparitia uneia dintre verigi duce la ruperea si dezafectarea intregului lant. Asadar, sistemul este periclitat. In realitate, teorema nu se aplica decat unor grupuri restranse, neputand fi vorba de prabusirea infrastructurii societatii.

Insa adevaratul merit al japonezilor apare abia aici. Astfel, se incearca o educare de asa natura a membrilor ei, incat disparitia unei verigi sa nu duca la colapsul intregii retele; functia elementului disparut este suplinita, mai mult sau mai putin de restul componentelor.

Metodele aplicate in astfel de cazuri necesita o “implementare” a unor principii, idei, etc. in mentalitatea oamenilor inca de la cele mai fragede varste.

Ideile si principiile educatiei in Japonia se pot regasi in Legea Fundamentala a Educatiei elaborata in 1947. Interpretand dorintele populatiei mentionate in preambulul acestei legi, se urmareste construirea unui stat democratic si cultural, intru mentinerea pacii mondiale si a bunastarii umanitatii. Realizarea acestui ideal depinde fundamental de puterea cu care va fi inzestrata educatia – invatamantul.

Articolul 1 al legii mai sus amintite ofera un profil suficient de clar si precis al omului societatii japoneze : “Invatamantul trebuie sa urmareasca dezvoltarea integrala a personalitatii, luptand pentru emanciparea fiecarui individ in parte, cladindu-l sanatos trupeste cat si mental, invatandu-l sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa respecte valorile celorlalti, munca, sa aiba un puternic simt al responsabilitatii, lasand totodata posibilitatea nasterii unui spirit independent, avand drept scop faurirea unei societati si a unui stat pacifist”. Acest articol a luat nastere ca urmare a tragicului eveniment de la Hiroshima si Nagasaki.

Inceputurile

A pregati copiii sa devina parte integranta a societatii lor este chiar inceputul formarii societatii in sine. Din nefericire, nu ne aflam in posesia nici unei marturii referitoare la modul in care erau pregatiti copiii in Japonia vechilor epoci, timp in care nu se formase inca nici un sistem propriu de scriere si cu atat mai putin un sistem educational formal. Desi cateva informatii fragmentare pot fi obtinute din marturiile scrise apartinand inceputurilor Japoniei, cum ar fi “Kojiki” (712 a.d.) si “Manyōshū” (759), o imagine integrala a invatamantului din acea perioada trebuie sa astepte rezultatele studiilor istorice si antropologice.

Tangentele culturii continentale cu cea japoneza

S-a intamplat in vremuri de mult apuse, cand sistemul chinezesc de scriere a patruns in Japonia intermediat de peninsula coreeana. In cea de-a doua jumatate a sec. al V-lea, cativa aristocrati, locuitori ai capitalei situate atunci la Yamato, invatau sa scrie si sa citeasca in acest sistem. Incepand cu aceasta perioada, au fost compuse mai multe opere, folosind fie sistemul de scriere chinezesc, si anume caracterele chinezesti, fie in stilul japonez, folosind forma antica a silabarului kana, manyōgana (caractere chinezesti simplificate). La inceputul secolului al VIII-lea, “Nihonshoki”, o istorie a Japoniei, a fost compilat intrebuintand caracterele chinezesti; aceasta istorie include si date istorice lasate de clanurile conducatoare ale acelei perioade, dintre care cel care se impune este Nakatomi. Ambele opere, atat antologia de poezii Manyōshū cat si inregistrarile istorice din Kojiki sunt produsele aceluiasi veac. Prima a fost redactata in manyōgana , iar cea de-a doua intr-o combinatie de propozitii in chineza cu propozitii in japoneza, folosind caractere chinezesti.

Importul din China, traversand peninsula coreeana, nu s-a rezumat la sistemul de scriere si literatura, ci a continuat cuprinzand cultivarea orezului, roata olarului si metalurgia (sec. III-II a.Chr.) De-a lungul timpului, multe mestesuguri si invataturi din diverse domenii au fost introduse si dezvoltate de catre chinezii sau coreenii veniti si stabiliti in Japonia. Numarul copiilor aristocrati ce primeau o educatie in spiritul confucianismului clasic si tinerii ce deveneau parte a clerului buddhist, incepuse sa creasca. In acest fel, catre sfarsitul secolului al VI-lea, societatea japoneza, situata in extremitatea estica a zonei de influenta culturala chineza, a trecut linia imaginara dintre cultura si civilizatie.

Originea scolilor japoneze

Prima institutie publica cu scop educativ, copiata dupa modelul practicat in China dinastiei Tang , se presupune ca a fost fondata in a doua jumatate a secolului al VII-lea. Incercarea de a stabili un sistem educational la nivel national dateaza din sec. al VIII-lea, ca parte integranta a programului de reforma politica numit Taika (645). A urmat proclamarea legii invatamantului, “Gakurei”, si aparitia Marii Scoli, Daigaku si a scolilor locale, Kokugaku.

Aceste institutii au fost infiintate cu scopul de a evidentia demnitatea statului national centralizat, supus imparatului, de a antrena si pregati guvernul si oficialitatile locale. In cadrul acestor scoli se preda si literatura chineza veche. La inceput, curtea imperiala a sponsorizat Daigaku, care era situat in capitala. Pe de alta parte, Kokugaku au fost fondate in capitala fiecarei provincii, majoritatea studentilor fiind membrii clanurilor locale, cat si fiii razboinicilor.

In completare la aceste institutii, la curtea imperiala existau si onmyō ryō (scoli ce purtau mai departe invataturile unei cosmologii bazate pe calendar si astrologie, teyaku ryō (pentru invatarea artei de a vindeca si medicinei), gagaku ryō (pentru invatarea muzicii chinezesti). Aceasta a fost o era cand, absorbind cultura chineza, cultura japoneza s-a dezvoltat rapid.

Sistemul daigaku – kokugaku a inflorit pentru un timp, dupa ce capitala a fost mutata de la Nara la Kyoto dar a intrat in declin in sec. al X-lea. Cladirea propriu-zisa a daigaku-ului a fost distrusa in marele incendiu ce a devastat orasul Kyoto in anul 1177. Odata cu dezvoltarea literaturii japoneze autohtone, numarul studentilor care doreau sa invete literatura chineza veche a scazut, si pe masura ce puterea curtii imperiale pierdea din amploare, finantarea institutiei a devenit aproape zero. Daigaku devenise astfel victima notorie a unor schimbari politico – sociale. Numele oficial al Marii Scoli era Daigaku ryō. Acest nume si continutul invataturilor pe care institutia le-a asigurat au influentat profund viitoarele forme de invatamant din Japonia.

Educatia si buddhismul

Prin contactele cu oamenii de rand pe care membrii sectelor buddhiste din Kamakura le-au sustinut in mod constant, numarul adeptilor crescuse considerabil. Secta Zen, care includea si tendinte confucianiste, a instalat anumite facilitati educationale in temple. Aceste scoli – temple au creat o traditie in studierea invataturilor confucianismului si in pregatirea preotilor. Cele cinci mari temple din Kamakura si Kyoto au devenit adevarate centre educationale ce se bucurau de un mare prestigiu. Educatia, ce gravita in jurul acestei “retele” de temple, nu a fost tinuta in granitele oraselor respective. Dupa sec. al XV-lea, la acele temple buddhiste care aveau orice fel de conexiuni cu lorzii feudali locali sau cu familiile conducatoare, copiii erau luati in grija si li se asigura o educatie bazata pe confucianism. Aceasta procedura se numea tera–iri si devenise o practica foarte comuna la acea vreme. Astfel, preotii buddhisti nu numai ca isi pregateau proprii succesori, dar ii si invatau pe oamenii din afara clerului sa scrie si sa citeasca. Treptat, practica s-a raspandit si in randul clasei razboinicilor . Tera–iri este diferita de ceea ce avea sa apara mai tarziu sub numele de terako–ya, in perioada Edo (1603-1868); prima a fost vazuta, oricum ca un model pentru a doua.

Datorita numarului persoanelor educate aflat in crestere, se dezvolta o cultura populara specifica. Literatura reprezentata prin otogizōshi (colectii de povestiri populare) si prin kyōgen (o drama comica) a avut o popularitate foarte mare in randul oamenilor obijnuiti si al razboinicilor. A dus mai departe la formarea unei culturi larg raspandite si foarte diferita de cultura elitista, aristocratica a erei precedente.

In prima jumatate a sec. al XIV-lea, o carte de texte numita ōraimono (foloseste stilul corespondentelor) reprezenta practic prima incercare de a preda in stilul corespondentelor. Aceasta opera a avut un rol determinant in istoria cartilor de texte in Japonia, astfel de carti ajungand sa fie foarte numeroase in timpul Restaurarii Meiji (1868).

Crestinismul in scolile japoneze

In secolul al XVI-lea, o vreme a razboaielor civile, parintele Franciso Xavier din Ordinul Iezuitilor a venit in Japonia cu scopul de a promova religia crestina printre japonezi. Catolicismul a gastigat de partea sa in acele vremuri de restriste, de suferinta si conflicte civile numerosi adepti, de la simpli tarani muncitori de pamanturi si pana la figuri proeminente ale vietii politico-sociale japoneze. Misionarii straini au adus cu ei “produsele” civilizatiilor europene: diverse tipuri de unelte, instrumente muzicale; japonezii sunt de asemenea expusi stiintelor Europei: astronomia, geografia, medicina.

Misionarii portughezi construiesc scoli pentru a educa tineretul japonez in spiritul credintei catolice. Scoli primare (shoggakou) sunt infiintate in nord-estul insulei Kyushu si alte scolii, echivalente ale scolilor gimnaziale sunt construite in Kyushu si in preajma orsului Nagoya. In Kyoto, exista deja o scoala unde se preda matematica si astronomia. Cladirile acestor scoli erau construite in stil european, iar printre disciplinele predate in cadrul acestor institutii existau, aproape neindoielnic, limba latina, limba portugheza, muzica si pictura de origine europeana, gravura in bronz etc.

Din mai multe puncte de vedere sistemul acestor scoli era foarte asmanator cu cel al scolilor din templele buddhiste, unica diferenta fiind poate orientarea. Pastrarea, printre materiile predate, a limbii japoneze si a istoriei Japoniei urma obiceiurile si sistemul educational japonez, dorind sa atraga cat mai multi tineri in acea noua lume, ale carei porti erau deschise de catre misionarii veniti din mai multe colturi ale Europei. Scolile crestine dispar odata cu aparitia unei superstitii cu privire la religia crestina a shogunului Tokugawa (sec. al 17-lea). Oricum, este un fapt istoric existenta scolilor crestine in Japonia secolului al 16-lea. In conformitate cu marturiile scrise apartinand misionarilor portughezi, copii japonezi s-au dovedit a fi mult mai inzestrati decat cei de prin partile noastre in ceea ce priveste seriozitatea si sarguinta, cat si in ceea ce priveste deprinderea limbii latine.

Forma si programa scolilor crestine se pare ca nu a influentat in nici un fel orice a urmat acestei perioade in invatamantul japonez. In anii viitori, conducerea a proscris tot ce tinea de invatamantul european. Cu toate acestea, multe cunostinte si invataturi au fost trimise mai departe, din generatie in generatie, intr-o maniera mai restransa, prin intermediul cuvantului vorbit. Unele cuvinte portugheze, introduse in acea vreme, au suferit un proces de japonizare, multe dintre ele ramanand in uzul curent al limbii pana astazi.

Perioada Edo, dupa politica de izolare, si educatia

Odata cu instaurarea Shogunatului Tokugawa va lua sfarsit si perioada razboaielor civile din Jponia. Timp de 260 de ani, de la inceputul secolului al 17-lea, societatea japoneza a experimentat un proces unic de dezvoltare, pastrand cat mai putine legaturi cu tarile straine, in cadrul unei aprige politici de izolare. Sfarsitul acestei ere a insemnat schimbarea destinului intunecat al “Tarii Soarelui Rasare”. Pana la acea data, Japonia isi intemeiase propiile institutii si propriul invatamant, sub noul sistem politic reorganizat.

Era dupa cea de-a doua jumatate a secolului al 18-lea cand facilitatile educationale, organizate sub forma unor scoli, au inregistrat un progres rapid. In primul rand, guvernul si-a extins protectoratul si asupra scolii fondate de Hayashi Razan si in anul 1690 a trecut-o in domeniul public, numind in fruntea ei pe nepotul lui Razan, Hayashi Nobuatsu. In 1790, cand sistemul a fost revizuit, institutia educationala a devenit una aflata sub controlul direct al shogunat-ului si numita Shōheizaka Gakumonjo (Shōheikō). Cu toate ca aceasta institutie nu a fost numita oficial daigaku, titlul ce a fost conferit indica faptul ca autoritatile au avut in minte modelul Daigaku-ryō din sec. al XVIII-lea.

Educatia data elevilor in cadrul acestei scoli era de orientare confucianista, la fel ca si shogunatul. Absolventii acesteia au devenit profesori sau indrumatori ce lucrau pentru clanurile feudale. De-a lungul timpului, in fiecare domeniu feudal, scolile private au intrat sub protectorat, ca in final scoli publice administrate de catre guvernele diferitelor clanuri sa fie fondate dupa modelul scolilor private. Numarul scolilor sustinute financiar de catre clanuri a crescut, ajungand la cifra de 200. Majoritatea lor au fost infiintate in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si chiar dupa formarea noului guvern Meiji in 1868, cand au mai luat nastere inca 46 de astfel de scoli.

Succesul avut de scolile mentionate anterior are o stransa legatura cu cererea crescanda de oameni cu abilitati administrative pe masura ce sistematizarea birocratica isi facea simtita prezenta in fiecare aspect al guvernamantului fiecarui clan, cat si in domeniul administrativ, financiar si legislativ, al guvernului central Tokugawa. Deoarece clasa conducatoare a expus o etica militara, era de asteptat ca artele martiale sa fie predate la multe dintre scolile clanurilor. Cu toate acestea, in confucianismul adoptat de catre shogunat, stiinta si cultura erau privite ca fiind necesare pentru administrarea si conducerea reusita, cei ce invatau fiind pusi la loc de cinste.

Natiunea fiind reunificata si aflata la pace, frictiunile cu tarile straine eliminate ca rezultat al politicii de izolare, sistemul de a avea razboinici in serviciul lorzilor feudali devenea din ce in ce mai subred. In completare, suzeranitatea devenea din ce in ce mai interesata de prosperitatea materiala, iar lungile decade de pace au erodat etica militara si spiritul razboinic. In acest context, administratorii clanurilor au simtit necesitatea de a asigura un antrenament moral razboinicilor vasali lorzilor feudali.

Renumele pe care confucianismul deja il avea era ideal pentru a atinge cele doua obiective principale: cultivarea abilitatilor birocratice si implementarea conceptelor etice. Invataturile confucianiste erau folosite pentru a justifica ordinea feudala si incercarea de alfabetizare a populatiei.

Terakoya in perioada Edo

Cateva mentiuni au fost deja facute in legatura cu terakoya, templul – scoala din perioada Edo, unde copiii erau educati. Dupa sec. al XVIII-lea, aceste terakoya au devenit institutii de invatamant nu numai pentru copiii orasenilor si ai fermierilor ci si pentru copiii razboinicilor care nu aveau varsta corespunzatoare pentru a fi admisi in scolile clanurilor. Educatia nu mai era facuta asadar in anumite temple buddhiste, ci in cladiri special construite unde preoti shintoisti, doctori, samurai, etc., detineau rolul de profesori, care pana atunci fusese privilegiul preotilor buddhisti. La unele scoli, fetele erau invatate etica, de catre sotiile profesorilor si existau de asemeni scoli speciale pentru fete. Continutul studiilor includea kana si caracterele chinezesti, comentarii pe marginea ōraimono si a culegerilor de texte, discipline si lecturi despre morala. Morala era de orientare confucianista, insa existau si precepte apartinand buddhismului chinezesc. Lucrul acesta se datoreaza faptului ca scriitorii culegerilor erau preoti buddhisti, dar si faptului ca ideile confucianiste reprezentand viziunea morala a clasei suverane nu se potriveau intocmai vietii oamenilor de rand. Unele carti erau editate special pentru comercianti, artisti, fermieri, oferindu-ne dovada faptului ca nevoia de a scrie si a citi era din ce in ce mai pregnanta printre membrii clasei de mijloc. Nici shogunatul si nici clanurile nu controlau, cu cateva exceptii terakoya. Cu toate ca nu se stia exact cate terakoya existau in jurul anului 1868 – regimul Tokugawa – o estimare rezonabila poate fi facuta (cca 100.000 de scoli). Cateva clanuri au fondat o institutie educationala numita gōgaku , pentru educarea maselor. Documentele disponibile nu arata in mod precis numarul copiilor care au studiat la terakoya, insa profesorul britanic Dore a emis o ipoteza conform careia rata literatilor la acel moment era de 54% pentru baieti si 19% pentru fete.

Restauratia Meiji. Modernizarea Invatamantului

In timpul erei Meiji (1868-1912) s-a dezvoltat foarte rapid sistemul educational modern. Incapabil sa lupte cu situatia dificila in care se afla (neintelegeri acasa si climatul nefavorabil extern), Tokugawa renunta la puterea cu care era investit. Un nou guvern a fost organizat in 1868 (Restauratia Meiji). Cu toate ca o serie de razboaie civile a mai existat, familia Tokugawa nu a fost distrusa, iar fostul shogun a devenit unul dintre lorzii feudali ai regiunii Shizuoka. Dupa restaurare, s-a cazut de acord ca si acestia, lorzii fiind, sa conduca propriile lor teritorii.

Chiar si in aceasta perioada, mai multe scoli ale clanurilor au fost fondate, iar cele existente au fost extinse. Numazu Hei Gakkō (Scoala Militara Numazu) infiintata de familia Tokugawa, era mai mult sau mai putin o scoala militara, insa se predau aici stiinte moderne si cateva limbi europene. Aceasta institutie era una dintre cele mai respectate.

De asemenea si numarul terakoya a crescut in perioada Meiji impreuna cu cel al micilor institutii educationale private ce predau confucianismul sau stiintele europene si limbile straine (in Tokio). Keio Gijuku, precursorul Universitatii Keio de astazi, una dintre cele mai bune universitati private din Japonia, a fost fondata de Fukuzawa Yukichi, un avocat de dupa perioada Restaurarii Meiji.

Prima universitate moderna a fost infiintata de catre guvern in 1887 si aceasta era Universitatea Tokio, rezultatul unificarii dintre Shōheikō, institutia de invatamant superior a shogunat-ului, cu Kaiseisho (Scoala de Stiinte Europene) si a Igakusho (Scoala Medicala) . Ultimele doua au fost fondate de catre guvernul Tokugawa cu scopul de a studia stiintele occidentale.

In 1872, noul guvern Meiji a facut public un plan pentru un sistem modern la scara nationala, numit “Promulgarea Sistemului Scolar”. Infrastructura urma modelul scolii franceze la care se adaugau si elemente ale sistemelor altor cateva tari. Acest plan de reorganizare a scolilor a fost rezultatul felului in care Guvernul percepea invatamantul ca fiind un element cheie in formarea constiintei nationale, care ar asigura Japoniei facilitatile educationale corespunzatoare asimilarii cunostintelor moderne.

Oricum, atitudinea autoritara confucianista, pana atunci predata, nu a disparut intru totul nici in invatarea stiintelor occidentale. Atitudinea traditionala avea avantajele si dezavantajele ei. A promovat dezvoltarea societatii japoneze prin respectul inerent pentru calitatea invataturii, dar respectul autoritatii per se a devenit un obstacol cand a venit vorba despre integrarea creativitatii personale in achizitionarea de cunostinte tehnice.

“Promulgarea sistemului scolar”

Aceasta lege a instituit o divizare a Japoniei in opt districte academice, a unui district academic in 32 de districte scolare medii, si a unui district scolar mediu in 210 scoli elementare. Scopul era acela de a institui cate o universitate in fiecare district academic, cate o scoala medie in fiecare district scolar mediu si cate o scoala elementara in fiecare district de scoala elementara. Cu toate acestea, se astepta ca in toata tara sa se infiinteze 256 scoli medii si 53760 de scoli elementare. Diversele tipuri de scoli deja existente in fiecare teritoriu al clanurilor au fost somate sa-si inceteze activitatea. Deja, acest sistem al clanurilor fusese abolit si inlocuit prin sistemul prefecturilor. Mai mult ca niciodata, scolile fondate de catre clanurile feudale au ramas neschimbate. Prin abolirea lor, noul guvern urmarea controlul autoritatilor locale si nici pe departe al oamenilor din invatamant.

Sistemul a fost partial realizat: Universitatea Tokio; celelalte sapte universitati nu au fost infiintate. La fel si in cazul scolilor mijlocii si elementare, unde guvernul nu a putut decat sa reorganizeze institutiile deja existente: scolile clanurilor, scolile private, terakoya , si sa infiinteze alte noi scoli prin utilizarea templelor buddhiste si a caselor private. Proiectul s-a dovedit a fi imposibil de realizat. Conform unei statistici din anul 1876, din 20.000 de scoli elementare, 40% foloseau templele buddhiste, 33% casele private si numai 18% erau noi cladiri; 60% aveau decat un profesor si mai putin de 20% doi profesori.

Noul sistem nu a fost agreat decat intr-o masura foarte mica. Principala problema era de ordin financiar, iar nemultumirea fata de noul guvern a cauzat o serie de incidente in care cladirile scolilor au fost incendiate (1873-1877).

Dezvoltarea invatamantului

Invatamantul primar
Invatamantul obligatoriu situat la nivelul scolii elementare a fost creat prin revizuirea legilor scolilor elementare in 1900. La acea data, invatamantul obligatoriu era de patru ani, dar a fost extins la sase ani in 1907 . Ar fi corect sa atribuim infiintarea invatamantului obligatoriu lui Mori Arinori, care a subliniat importanta invatamantului universal in politica sa educationala. Procentajul copiilor care urmau o scoala elementara a crescut treptat in perioada 1890 – 1900 . Motivul: industrializarea tarii, ce a determinat oamenii sa urmeze diverse forme de invatamant. Rata scolarizarii, care in 1890 era de 65%, respectiv 31% pentru baieti, fete, a crescut in 1910 la 94% respectiv 97%. De atunci, scolarizarea a fost mentinuta la aproape 100%, micsorand dramatic numarul analfabetilor. Cu toate ca un numar de persoane cerea extinderea invatamantului obligatoriu, aceasta reforma nu s-a materializat decat dupa al doilea Razboi Mondial.

Invatamantul secundar
Scolile medii sunt stipulate inca din vremea “promulgarii sistemului scolar” in 1872, dar viteza infiintarii scolilor publice medii era foarte mica. Ceea ce de fapt s-a intamplat a fost ca yōgakujuku, institutii private de invatamant occidental, si kangakujuku, institutii private de invatamant chinez, care deja erau foarte numeroase inainte si dupa Restaurarea Meiji au ajuns sa joace rolul scolilor medii. Scolile medii de fete au fost fondate inca de timpuriu, Tokyo Jogakkō fiind prima institutie guvernamentala fondata pentru educarea femeilor. Printre scolile private de fete, existau si multe scoli ale misiunilor crestine afiliate bisericilor crestine din Europa si SUA, la care principalele obiecte de studiu erau limba engleza sau limba franceza. La sfarsitul sec. al XIX-lea, exista o cerere imperioasa pentru modernizare. Pe masura ce scoli publice medii incepeau sa ia nastere, guvernul a inceput sa isi impuna controlul asupra scolilor private, obligandu-le sa renunte la acele caracteristici unice, dorind sa impuna anumite regulamente. Datorita expansiunii productiei din timpul Primului Razboi Mondial si cresterii standardelor de viata, procentajul celor care urmau scoli medii a crescut consecvent.

Invatamantul vocational
Progresul tehnologic in Perioada Meiji a continuat, sustinut de politica guvernului, ce dorea crearea unei natiuni puternice si bogate. Datorita productiei in crestere si promovarii industriei la acea vreme, executivul, in mod normal era preocupat de invatamantul tehnic: scolile profesionale. Tendinta a luat nastere la sfarsitul anilor 1870, inceputul anilor 1880 . Accentul cadea in principal pe antrenarea liderilor in tehnologii moderne occidentale. Industrializarea tarii, axata pe industria usoara, a inceput in anii 1890.

In 1893, Ministrul Educatiei, Inoue Kowashi a introdus Regulamentul Scolilor Suplimentare Profesionale, care urmau sa asigure o pregatire tehnica simpla in continuarea educatiei elementare. Dupa razboiul dintre China si Japonia, in 1899 a fost elaborata Legea Scolilor Profesionale.

Institutiile invatamantului superior
Numele Universitatii Tokio a fost schimbat in Universitatea Imperiala Tokio, in conformitate cu Legea Universitatii Imperiale in 1886. A fost singura universitate din tara, pana cand o alta Universitate Imperiala a fost infiintata la Kyoto in 1897. Pana in anul 1920, numarul lor a crescut la 5, cuprinzandu-le pe cele din nordul Honshu, Kyushu si Hokkaido. In 1918, cand Legea Universitatilor a fost promulgata, au fost oficializate si colegiile, iar scolile publice si private care fusesera autorizate ca scoli profesionale au devenit de asemenea universitati. De exemplu, Universitatea Keio, Universitatea Waseda din Tokio si Universitatea Doshisha din Kyoto au fost acreditate.

Departamentele preparatorii atasate universitatilor private si de asemenea liceelor, au fost recunoscute ca avand legatura cu institutiile de invatamant superior. Mai tarziu au fost catalogate ca institutii de invatamant secundare, dar de fapt ele asigurau baza educatiei profesionale ce avea sa fie oferita in universitate .

Reforma Invatamantului dupa al II-lea Razboi Mondial

In 1946, misiunea americana condusa de catre dr. G.D. Stoddard a vizitat Japonia si a facut un raport privitor la reconstruirea invatamantului. Din partea japonezilor, cei cu viziuni democratice au facut eforturi pentru a infiinta o noua teorie si politica educationala. Toate acestea au condus la promulgarea legii fundamentale a educatiei, ce hotara principiile democratice ale invatamantului. Ultranationalismul si organizatiile militare au fost scoase in afara legii. Declaratia Imperiala a Invatamantului, sursa principala a teoriilor educationale ce au dominat acest domeniu, pentru urmatorii 50 de ani, a fost anulata intr-o sesiune a Dietei Nationale, in 1948.

Democratizarea invatamantului in perioada postbelica a fost realizata prin luarea urmatoarelor masuri:
• Sistemul administrativ centralizat a fost decentralizat. Pentru aceasta, au fost organizate alegeri locale, iar o mare parte dintre oficialitatile Ministerului Educatiei au fost transferate catre consiliile locale. Astfel, se incerca obtinerea unei independente fata de autoritatea centrala.
• Urmand principiul drepturilor egale si in educatie, discriminarea dupa sex a fost eliminata, coeducarea fiind incurajata. Chiar mai mult, vechiul tip de scoli din perioada interbelica a fost inlocuit de cel american, invatamantul fiind segmentat, dupa cum urmeaza :
o 6 ani invatamantul primar
o 3 ani invatamantul gimnazial
o 3 ani invatamantul liceal
o 4 ani invatamantul universitar,
acest sistem ramanand valabil pana astazi.
• Aria curiculara nu avea sa fie controlata de catre guvern ca pana atunci, dar trebuia sa fie in acord cu stadiul dezvoltarii si individualitatea fiecarui copil, cat si cu viata fiecarei comunitati. Experienta copilului trebuia valorificata, iar eforturile canalizate catre cultivarea abilitatii de a rezolva anumite probleme intr-un mod stiintific.
• Libertatea fiecarui profesor de a-si alege propriul mod de a preda si libertatea acestora de a se organiza in sindicate, cat si de a lua parte in activitatile politice erau garantate prin drepturile cetatenesti.
• Senatele universitare, nu numai ca au fost lasate sa isi aleaga propriile practici conventionale, dar le-a fost oferit si un suport legal.

Noua Constitutie a Japoniei, din 1946, pleda pentru invatamantul obligatoriu de 9 ani. Pentru prima data, Constitutia oferea dreptul la educatie fiecarui cetatean. Acest lucru a dus insa o noua problema de ordin financiar in viata oamenilor. Infiintarea liceelor a fost, in mod particular, mult mai anevoioasa, avand in vedere situatia in care tara se afla dupa razboi. Populatia insasi era “obligata” sa finanteze aceste scoli. Oricum, instaurarea invatamantului obligatoriu de 9 ani a fost bine primita.

Incepand cu perioada postbelica si pana in prezent, Legea Fundamentala a Invatamantului a fost oficial acceptata, ca suma a principiilor educatiei. Restaurarea rapida a industriei si cresterea economica intalnite dupa anii 1950, au schimbat politica tarii, cu repercusiuni si in invatamant. Problema era modul in care invatamantul urma sa fie democratizat (egalitatea drepturilor) si dezvoltarea resurselor umane. In fata acestei probleme, executivul punand accentul pe eficienta, a considerat necesar evitarea rezultatelor slabe cauzate de administratia invatamantului decentralizata, revenind la vechiul sistem centralizat.

Cu toate ca opinii critice existau la adresa acestei reforme, alegerile locale a consiliilor educationale au fost abolite, iar autoritatea Ministerului Educatiei si-a reintrat in drepturi.

Au fost de asemenea infiintate si scoli profesionale, cu o durata de 5 – 3 ani de cursuri liceale si 2 ani de pregatire profesionala. Absolventii puteau urma, in continuare, cursurile universitare. Prin aceasta politica, se asigura numarul suficient de ingineri in industrie.

Dupa cum s-a putut observa pana acum, schimbarile cauzate de catre factorii politico-sociali, sunt prezente in toate aspectele politicii postbelice, in administratie si invatamant, etc. Japonia se confrunta cu cateva probleme foarte controversate in sfera educationala. Cum ar trebui rezolvate acestea in interesul populatiei este o problema a intregii umanitati.

Probleme actuale si proiecte de viitor

Cateva dintre problemele actuale ale invatamantului vor fi dezbatute, in termeni mai mult sau mai putin vagi, in cele ce urmeaza. Unele dintre ele tin exclusiv de Japonia, in timp ce altele se aplica mai multor tari.

1. Cresterea economica a anilor 1960 si schimbarile sociale pe care prima le-a determinat au intensificat elementul competitiv din scoli si universitati, in cadrul examenelor de admitere. Rezultatul a fost “distorsionarea” procesului educational. Acesta s-a manifestat prin accentuarea stresului adus de asemenea examinari si prin intensificarea competitiei pentru obtinerea unui loc in cadrul universitatilor cu prestigiu, care urmau sa asigure un loc de munca absolventilor. In ultimii ani, “industria” bazata pe examenele de admitere a inflorit. S-au nascut astfel scoli cu program intensiv de studiu (scoli de arta, muzica, sport, etc.) iar sumele alocate invatamantului din buget au crescut continuu. O problema corelata celei precedente este cresterea numarului copiilor ce nu pot tine pasul cu nivelul clasei. Pentru a rezolva situatiile de genul acesteia, exista o miscare printre cadrele didactice ce sustine ideea unui sistem de notare si evaluare reformat.

2. Fenomenul asa-numit yugami, tot o urmare a cresterii economice, consta in dezvoltarea nearmonioasa a copiilor. Acesta a devenit o problema sociala, acum cca 30 de ani. Factorii determinanti se presupun a fi rolul dominant al mass-mediei in cultura, familiile in care ambii parinti lucreaza, problemele aglomerarii urbane si de mediu. Simptomele sunt atat de ordin fizic (diminuarea drastica a tonusului muscular), cat si psihic. In acelasi timp, atentia a fost indreptata si asupra frecventei cu care delincventa juvenila si comportamentul anormal au inceput sa se manifeste. Rata delincventei juvenile a scazut totusi, incepand cu anul 1983, insa ramane destul de ridicata. De la sfarsitul anilor ’70, violenta manifestata de catre tineri acasa sau la scoala a crescut. Fobia de scoala, chiulul, molestarea celor mai slabi (in cadrul scolii) au devenit cele mai acute probleme. Cazurile in care astfel de copii molestati au sfarsit prin a se sinucide, in anul 1998, ajunsesera la numarul de 3 pe luna.

3. Sistemul actual nu raspunde cererilor invatamantului prescolar. Cu toate ca exista un proiect conform caruia varsta minima pentru invatamantul obligatoriu sa fie scazuta la 1 an, acesta probabil ca nu va fi pus in practica prea curand. Proiectul este probabil concretizarea dorintelor multor parinti de a-si pregati copiii de timpuriu pentru ceea ce va urma in viata.

4. La jumatatea anilor ’90, admiterea in licee, in afara de scopul ei propriu-zis, era o evaluare a abilitatilor si a capacitatilor intelectuale si ca un rezultat al regulamentelor scolare din ce in ce mai stricte, a rapoartelor scolare supraevaluate si a sistemului de notare actual, invatamantul gimnazial a fost alterat. In vederea rezolvarii acestor probleme, asociatiile non-guvernamentale incearca sa diminueze importanta examinarilor in favoarea controlului continuu. Se dorea de asemenea unificarea invatamantului gimnazial cu cel liceal.

5. In sfera invatamantului superior, numarul universitatilor a sporit treptat dupa al Doilea Razboi Mondial. In 1998, s-a ajuns la cifra de 604 institutii si la un numar total de 2,7 milioane de studenti. Colegiile de 2 ani au atins cifra de 588 si un numar de studenti de aproximativ 400.000. Universitatile private, in general, nu se ridica la standardele invatamantului de stat, in pofida taxelor mari practicate. Ulterior anului 1977, cand scolile profesionale se bucurau de o mare popularitate, numarul studentilor a scazut pe o perioada de aproximativ 5 ani. Situatia, odata redresata, nu s-a mai ivit. 41% dintre absolventii invatamantului liceal isi continuau studiile universitare, iar 55% doreau sa urmeze o universitate sau cel putin un colegiu.

Este indoielnic faptul ca invatamantul japonez ulterior anilor ’50 poate fi folosit ca un model de imbunatatire a educatiei in alte tari. In orice caz, obstacolele pe care Japonia le intalneste in acest domeniu pot fi comune multor tari, iar o discutie la acest nivel ar putea furniza date importante pentru crearea unui cadru social mai bun.

Anexa

Numarul standard de ore pe an in scolile primare
2001(2002)

Numarul standard de ore pe an in invatamantul gimnazial
2001(2002)

Nota:

• Pana in anul 2002, doar a doua si a patra sambata din luna erau zile libere. Din anul 2002 s-a adoptat sistemul, mult mai raspandit in intreaga lume, conform caruia toate zilele de sambata sunt considerate zille libere.
• Activitatile speciale includ consilii de clasa, consiliul elevilor, activitati de club, evenimente si orientare turistica, pranzul si curatenia.

(sursa : Actul Reglementar al Educatiei in scoli – 1997)

Activitati tipice ale cluburilor liceale

Tenis de camp	Volei	Jurnalism	Broadcasting
Tenis de masa	Baseball	Teatru	Lb. Straine
Baschet	Fotbal	Stiinte	Muzica
Atletism	Gimnastica	Arte	Caligrafie
Badminton		Fotografie

BIBLIOGRAFIE
1. Japan Almanac, Ed. Asahimbun, 1998.
2. Japan – A Pocket Guide, Ed. Foreign Press Center, 1999.
3. Enciclopaedia Brittanica 2001.
4. Alte surse: Statistici si evaluari ale Ministerului Educatiei, oferite prin Ed. Foreign Press Center.
5. Manuale de Istorie a Japoniei, cls. VII – XIX, Ed. Kōumura.

Definiţiile lui Nakamura Hajime referitor la caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale nipone

Nu putem discuta despre caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale ale unui popor fără a lua în considerare conceptele sale filozofice. Acestea se împart în trei mari categorii predominante: acceptarea realităţii, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă şi tendinţele iraţionale.

Prima, acceptarea realităţii, este caracterizată prin capacitatea indivizilor de tolerare , de înţelegere a absolutului în lumea reala şi prin acceptarea calităţilor naturii umane.
Cea de a doua, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă, se bazează pe relaţiile sociale de mare valoare (fără a ţine cont dacă se manifestă într-un cadru familiar sau de orice alt fel) în centrul cărora primează onoarea.

Abordând şi ultima categorie de caracteristici, putem spune că ea se conturează datorită abilităţii scăzute de a gândii în termenii urmărilor logice.

Japonezii în general încearcă sa găsească absolutul în lumea reală, astfel că, pe lângă natura înconjurătoare ei au regăsit si natura umană pe care au ajuns să o respecte, fapt ce poate fi descris ca un mod natural de a privi viaţa. Tendinţa de a respecta natura umană (înţelegându-se prin aceasta şi oamenii), a dat naştere unei „dragoste” faţă de semeni şi în viaţa actuală.

Ideea de „dragoste” a fost introdusa în Japonia în acelaşi timp cu religia budistă, dar nu a venit sub forma actuală, ci a evoluat treptat, odată cu poporul japonez. Un termen mai apropiat acestei noţiuni ar putea fi compasiunea sau mărinimia. Încercarea de a stabili o politică, a cărei baza să fie reprezentată prin religia budistă, a făcut ca aceasta să aibă în vedere compasiunea faţă de adepţii ei. Un exemplu îl reprezintă Constituţia Prinţului Shōtoku (574 – 622) care se preocupa de buna starea oamenilor şi era indulgentă cu aceştia. În Constituţie, oamenii de rând aveau un rol important în conştiinţa claselor de la putere. Acest rol nu a fost pierdut pe parcursul timpului, lucru ce poate fi considerat ca primul pas spre democraţie.

Daca ideea de compasiune a ajuns în politică şi în constituţie, aceasta nu însemna că termenul, spiritul în sine nu a existat până atunci. El şi-a făcut loc şi în Shintoism şi a fost asociat cu unul din cele trei simboluri divine ale Familiei Imperiale Japoneze. Compasiunea s-a impus şi în codul samurailor, Bushidō, deoarece nu era suficient ca acestia să fie curajoşi şi puternici, ci trebuiau să nutrească si sentimentul compasiunii şi să denote onoare faţă de oamenii de rând.

De asemenea, şi adepţii şcolilor japoneze confucianiste au tratat acest subiect, printre care si Kumazawa Banzai, un faimos adept al confucianismului din perioada Tokugawa, care afirma că Japonia „este un tărâm al compasiunii”. Toate aceste lucruri ne fac să ne gândim că cei care deţineau puterea în acea perioadă ar fi avut ca ideal mărinimia si compasiunea.
Se pare că în Japonia, înainte ca budismul să pătrundă aici, nu ar fi existat nici o constrângere în legătura cu pedepsele cu moartea sau a masacrelor. Împăraţii îşi omorau fără nici cea mai mică mustrare slugile sau supuşii. Chiar în cazul morţii premature a împăratului, slugile şi cei din jurul lui erau înmormântaţi de vii odată cu acesta. Dar totul s-a schimbat după venirea budismului în Japonia. Abia ca au mai urmat execuţii sau pedepse crude timp de 350 de ani în era Heian. Dar acestea aveau să reapară concomitent cu apariţia creştinismul (în perioada 1138 – 1560), cu crucificarea si noile sale ideologii.
Noţiunile de „dragostea” şi compasiune sunt în strânsă legătura cu pacea şi liniştea interioară, cât şi admiraţia pentru frumuseţile naturii, care este caracteristica dintotdeauna pentru japonezi. Aceste tendinţe ne oferă câteva indicii asupra conceptelor de bază ale gândirii politice, economice şi legale japoneze.

Mai târziu a fost creat un stat centralizat după multe si sângeroase bătălii între numeroase triburi, fiind urmat de introducerea unui nou principiu în comunitate, şi anume, „armonia”. Shōtoku a accentuat că într-un stat e nevoie de armonie mai ales între oameni, astfel ca, el a inclus acest aspect în primul articol din Constituţie. Unii cercetători consideră acest articol ca fiind adoptat si puţin modificat după conceptul budist de „compasiune”. Astfel se urmărea crearea unei comunităţi perfecte, chiar dacă se ştia că între două comunităţi se va produce cu siguranţă un incident ce va duce la deteriorarea relaţiilor existente. Shōtoku a făcut in aşa fel încât să strecoare cât mai multe trimiteri spre acest concept in toate articolele Constituţiei.

Modul civilizat în care ar trebui să se poarte o discuţie a fost atins în trecutul îndepărtat. Mitologia Japoneză, care reflectă societatea primitiva a ţării, reuşise acest lucru; zeii participau la o întrunire divina, într-un loc sacru, şi anume, albia unui râu. Această tradiţie a fost urmată si readaptată de împăraţi. Prinţul Shōtoku a denunţat dictatura, susţinând mereu că este nevoie de discuţii şi dezbateri între mai mulţi pentru a se putea lua o decizie importantă.

Această idee a fost transformată într-un decret după reforma Taika din 645, care denunţa orice încercare de dictatură şi faptul că nici o hotărâre nu ar trebui luată de către o singură persoană, conform mitologiei, aşa cum şi zeii participau la întruniri pentru luarea deciziilor. Chiar şi cu acest decret, nu se putea ţine o întrunire reuşită, deoarece nu era luată în considerare opinia publică. În acest fel a reuşit monarhia japoneză si Instituţiile Imperiale să se dezvolte într-o altă formă decât cea a dictaturii.

Profesorul Northrop susţine că, atunci când un conflict apare între două persoane asiatice, acesta nu se va sfârşii cu decizia unui judecător, ci, cei doi implicaţi vor încerca să îşi rezolve singuri conflictul respectiv mergând pe calea de mijloc. În acest fel caracterizează asiaticii noţiunea de „lege”, ei evitand pe cât posibil tribunalul, şi mai degrabă „încercand să ajungă la un compromis stând la o cană de ceai” (Mon-lin). Acest lucru nu se întâmplă din cauza lipsei de respect faţă de lege a japonezilor, ci din motive financiare sau de timp; dacă ar ajunge în instanţă, amândoi ar pierde şi timp şi bani. Aşa că, punând în balanţă toate aceste aspecte, este clar de ce se optează pentru cale de mijloc.
Date exacte în legătură cu primele legi proclamate le avem din timpul Prinţului Shōtoku, care în 604 a proclamat Constituţia cu 17 Articole. Codul de legi a fost promulgat cu unele adăugiri in 671, care ar fi avut 22 de volume, dar întregul Cod de legi a fost pierdut, aşa că nu ne este cunoscut conţinutul. În 701 au fost terminate şi Codurile juridice si administrative, însumând 11 volume, şi încă şase volume Codul penal. Acestea au fost revizuite in 718 şi au rămas cu denumirea de Codul Taihō. Până în 1190 acesta rămâne Codul de legi doar cu câteva adăugiri şi modificări. Dar după 1190 el avea să se schimbe, deoarece autoritatea shōgunilor creşte, astfel incat fiecare shōgun în parte putând să iniţieze propriile legi. După Restaurarea Meiji din 1868 apare necesitatea punerii în concordanţă a Codului cu legislatia din lumea modernă. Prin urmare, în 1882 Codul Penal este promulgat, urmat de proclamarea Constituţiei în 1889, iar în 1900 a Codului Civil. Până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial legile Japoneze erau caracterizate de două principii fundamentale: de suveranitatea împăratului şi de sistemul patriarhal de organizare a familiei. După ce Japonia este înfrântă în al Doilea Război Mondial în 1946, Noua Constituţie este promulgată iar cele două principii fundamentale sunt din punct de vedere legal desfiinţate, dar chiar şi aşa, ele sunt încă valabile.

Adesea a fost scos în evidenţă faptul că asiaticii au ca bază socială şi baza morală principii constând în principal din supunere filială. În ceea ce priveşte poporul japonez, acest lucru este adevărat doar până la un punct; în Japonia, loialitatea faţă de suveran şi cea faţă de Împărat în zilele noastre, după Restaurarea Meiji, este mult mai puternică decât supunerea filială. În Japonia a fost doar o singura familie imperială care şi acum îşi exercită atribuţiile. Aceasta dinastie nu a fost abrogată niciodată în istoria ei ce se întinde pe mai bine de două milenii. Acest lucru se datorează faptului că în mitologia Japoneză Împăratul este înrudit cu divinităţile (Amaterasu).
Dominaţia statului asupra vieţii indivizilor a fost favorabilă pentru Japonia în dezvoltarea sa către un stat modern, după era Meiji. Se presupune că Japonia nu ar fi putut ajunge aşa de repede la nivelul actual de dezvoltare fără conştiinţa oamenilor pentru stat şi ideologiile acestuia.
Este bine cunoscut faptul că religia shintō, în forma ei primitivă, era în strânse legături cu ritualurile agricole, iar zeii veneraţi erau, în mare, zei ce simbolizează productivitatea şi fertilitatea, deci putem spune că activitatea principală din acele timpuri era agricultura.

În ţări precum India, unde căldura intensă, ploile abundente si fertilitatea solurilor aduc împreună recolte impresionante, fără a fi necesară prea multa trudă din partea oamenilor, budismul reuşeşte se dezvolte chiar dacă bazele acestei religii o reprezintă călugării care nu aveau voie să se implice în orice fel de activităţi economice sau de zi cu zi. Budismul, în forma lui primitivă, cel care s-a dezvoltat şi a evoluat in India, nu era compatibil şi aplicabil şi în Japonia; astfel au apărut cele două vehicule, Hinayāna si Mahāyāna, al doilea fiind cel adoptat până la urma de japonezi. Dar în Japonia situatia este diferita, forţa de muncă fiind absolut necesară, astfel ca, un rol important este câştigat de agricultori.
Un mare pericol este faptul că toate aceste concepte religioase pot degenera într-un utilitarism total, punând individul pe primul loc, iar scopul tuturor acţiunilor devenind maximizarea profitului. Este foarte important ca semnificaţia absolutului sa nu fie pierdută.

Tot ceea ce a scris Nakamura Hajime reprezinta pur viziunea sa subiectivă. Insa, bazandu-ma pe lecturile si pe experienta personala, as indrazni sa afirm că se fac mult prea multe trimiteri religioase, iar explicaţiile date sunt motivate doar din acest punct de vedere, ceea ce nu cred că poate fi în totalitate corect. Unele aspecte ar putea fi motivate nu doar din acest punct de vedere, dar si din perspectiva cadrului natural, a conjuncturilor, cât şi a psihologiei umane, care reprezintă un punct comun la orice popor.

BILBLIOGRAFIE

• Moore Charles A., The Japanese Mind. Essentials of Japanese Philosophy and Culture, University of Hawaii Press, Honolulu, 1967

- Între tradiţie şi inovaţie -

Jucăriile tradiţionale japoneze: o lume pe cale de dispariţie

Micutii japonezi din zilele noastre se joaca de obicei cu trenuri electrice, cu masini sau cu avioane din plastic. Ceea ce le plac cel mai mult sunt cosmonautii si jucariile electronice alaturi de roboti.Si cu toate acestea în preajma sarbatoririi Noului An, aceiasi copii îsi lasa deoparte jucariile moderne pentru a se amuza în maniera traditionala: jucându-se cu sankaku-daruma sau înaltând zmee.

Cele mai vechi dintre aceste jucarii traditionale au fost inventate cu mii de ani în urma. Majoritatea au aparut în perioada Edo (1600/3-1868). Provin din toate colturile Japoniei, unele au aparut într-o anumita regiune si au continuat sa fie fabricate exclusiv în acea regiune. De-a lungul acestei perioade întinse, aceste jucarii simple si foarte amuzante au stat mereu alaturi de cei mici. Apoi, o data cu venirea erei Meiji si cu modernizarea Japoniei, jucariile din metal, din cauciuc si celuloid au început sa fie preferate de cei mici.

În mod particular, jucariile traditionale îsi au originea în credintele populare locale si în legendele ce au circulat în fiecare zona a arhipelagului. Sunt într-o legatura strânsa cu ritualurile religioase si cu ceremoniile desfasurate în templele budiste si shintoiste în care oamenii obisnuiesc sa vina pentru a se ruga. La origine,aceste jucarii aveau semnificatii variate. Puteau fi folosite pentru a cere zeilor o recolta bogata, ploaie, fericire conjugala, o nastere usoara sau pentru a se proteja de spiritele rele. Desigur aceste „opere” artizanale faceau obiectul unui comert înfloritor; se vindeau în apropierea sanctuarelor si templelor cu ocazia sarbatorilor sezoniere sau anuale, care atrageau multi vizitatori.

Japonia pare sa ocupe o pozitie privilegiata în lume în ceea ce priveste diversitatea jucăriilor traditionale si a materialelor folosite pentru acestea. Desi Japonia, care se întinde pe o mare distanta de la nord la sud, are o suprafata restrânsa, tara ofera o diversitate uimitoare din punctul de vedere al climei si al mediului înconjurator de la o regiune la alta. De aici rezulta diferentele subtile între traditii si obiceiuri populare si totodata numarul imens de jucarii traditionale,fiecare având elementul sau particular.Luând în considerare numai exemplele cele mai reprezentative se pot enumera în jur de 1400 de tipuri diferite.

Jucariile sunt realizate dintr-o varietate de materiale,incluzând hârtie, lemn, bambus, lut, tesaturi, scoici si paie. Se folosesc produse locale,adica materiale ce se gasesc în apropierea locului de fabricare.În fiecare caz, se extrage maximum de profit din caracteristicile acestor materiale,aceasta explicând diferentele de structura dintre jucarii.

Insularitatea tarii noastre impunându-ne anotimpuri foarte schimbatoare, noi, japonezii suntem constienti de transformarile naturii de-a lungul anilor si, astfel, încorporam elementul natural în toate aspectele vietii noastre de zi cu zi. În traditia noastra am elaborat modele de viata care sunt în concordanta cu estetica lui homo ludens.

De-a lungul erei Edo aceasta atitudine estetica a atins un înalt grad de rafinament
prin manifestari precum ikebana si chano-yu.În aceasta perioada jucariile traditionale au aparut în sau în jurul oraselor-fortarete din toata tara.Toate au aparut si s-au dezvoltat anonim; nimeni nu stie numele creatorilor lor. Jucariile se aflau peste tot;existau în fiecare familie si fara îndoiala fiecare copil se juca cu ele.De aici rezulta forma esentiala a esteticii vietii în traditia japoneza.

De exemplu, papusile kokeshi sunt din lemn si obisnuiau sa fie vândute de catre vânzatoarele ambulante din zonele rurale din nord-estul Japoniei în timpul sezonului de recolta slab. Papusile îsi au originile în credintele religioase; se credea ca detin esenta spirituala a celor morti si de aceea erau create pentru a aduce omagii celor decedati. Mai târziu au fost dotate cu sipci manevrate de o pedala si sunt de o frumusete simpla, neornamentata. Sunt atât de simple încât este imposibil sa-ti imaginezi orice alta simplificare ulterioara.

Era Meiji reprezintă o perioadă de tranziţie şi de transformare majoră a Japoniei. După ce a fost constrânsa să îşi deschidă graniţele din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere cultural, inclusiv către Occident, au urmat o serie de reforme şi de restructurări. Un rol important l-a avut împărateasa Haruko, încoronată în 1868, care face ulterior o declaraţie în legătură cu rolul femeii în modernizarea Japoniei şi nu numai, chiar ea începând să fie un model al femeii japoneze moderne, îmbrăcând haine occidentale în public încă din 1886. Hainele occidentale au ajuns repede să fie adoptate, dar la fel de repede au decăzut în anii 1880 – 1890 din cauza “reînvierii” tradiţiilor. Însă hotărârea împărătesei a fost aşa de mare încât aceasta nu a renunţat la hainele occidentale nici în perioada de declin a “modei” occidentale. Împărăteasa prin ţinuta sa a reuşit să influenţeze trei grupuri de femei, şi anume: servitoarele de la curtea imperială, prinţesele şi nevestele oamenilor politici.

O asemenea transformare, a avut parte şi de critici ce susţineau că face parte din “criză de occidentalizare a Japoniei”. Centrul acestei influenţe era reprezentat de Rokumeikan, o clădire construită în stil occidental, loc de întrunire pentru diplomaţii şi politicienii străini ce se aflau în Japonia. Aici se desfăşurau multe evenimente sociale cu caracter occidental, multe dintre ele sponsorizate de guvernul Japoniei. Guvernul, prin aceste sponsorizări încerca să demonstreze nivelul înalt de civilizaţie la care ajunsese Japonia, astfel urmărindu-se convingerea Marilor puteri să reconsidere tratatele încheiate, ce dezavantajau Japonia. Istoricii au perceput şi au acceptat destul de bine aceste influenţe occidentale din “era Rokumeikan” (cum o numeai ei) deşi nici criticile nu au dispărut, critici care spuneau că e o greşeală faptul că japonezele au renunţat la tradiţionalele kimono-uri. Până şi împărăteasa renunţase la kimono, dar acest lucru se credea că va fi doar ceva trecător, după care se va reveni la vechea tradiţie. Dar nu a fost să fie aşa! Străinii au fost uimiţi când au început să apară mişcări naţionale anti-occidentale la sfârşitul anilor 1880. Japonezii începuseră să vadă occidentalizarea precum o mişcare extremista ce încerca să înlăture tradiţia, lucru care în Japonia, unde noul nu încearcă să substituie vechiul, ci vechiul şi noul reuşesc să coexiste, nu putea fi acceptat.

Ideea că şi împărăteasa s-ar fi lăsat influenţată doar de un curent la modă, nu prea poate fi susţinută deoarece, după anii 1890, când majoritatea femeilor japoneze au revenit la kimono, împărateasa nu a renunţa la ţinuta occidentală. Ba chiar mai mult, după anii 1890, după ce majoritatea susţinătorilor occidentalizării deveniseră naţionalişti conservatori extremisiti, ce condamnau până şi o relaţie socială între un bărbat şi o femeie, împărăteasa şi prinţesele şi-au ţinut ferm poziţia şi nu au revenit la tradiţionalul kimono.

Ţinuta occidentală a împărătesei reprezenta modelul şi importanta femeilor în transformarea Japoniei într-o naţiune modernă şi puternică. De asemenea, Casa imperială nu a adoptat doar ţinuta occidentală, ci şi comportamentul monarhal occidental. Prin urmare, apariţiile familiei imperiale în public au devenit tot mai dese.

Împărăteasa Haruko s-a născut la 1850, într-una dintre cele cinci familii din sânul cărora era aleasă în mod tradiţional împărăteasa. Ea nu a fost însă prima care a adoptat ţinuta occidentală, ci chiar împăratul, încă din anul 1872, pe data de 12 noiembrie, când a dat o lege prin care ţinută în tribunale, guvern sau la ocazii ceremoniale, trebuia să fie o ţinută occidentală. Împăratul, înainte de aceasta, avusese deja câteva ieşiri în public în ţinută occidentală. Această lege a uşurat foarte mult viaţa oficialităţilor. Oficialităţile din acea perioadă erau formate, dintr-un amalgam de oameni provenind din două foste elite principale, şi anume, samuraii din perioada Tokugawa şi curtenii de la Kyoto, fiecare elită cu tradiţiile ei, foarte învechite de altfel. Ţinutele samurailor datând din perioada Nara (710 – 784), iar cea a curtenilor, din perioada Heian (794 – 1185). Aceste elite, chiar dacă făceau parte din acelaşi guvern, nu aveau aceiaşi ţinută, samuraii purtau săbii, iar curtenii purtau acoperământ al capului. O astfel de schimbare era bine venită, deoarece se încercase adoptarea unei ţinute comune pentru toţi membrii, dar după cum unele scrieri ne spun, “samuraii se chinuiau cu acoperământul capului, iar curtenii îşi uitau săbiile….”

Nu doar împăratul şi cei de la conducere trebuiau să se obişnuiască cu o nouă ţinută, ci şi militarii, indiferent de clasa socială. Acest lucru dovedea dizolvarea claselor sociale şi egalitatea între toţi japonezii. Însă măsuri pentru schimbarea ţinutei femeilor nu s-au luat, deoarece acestea nu făceau parte din guvern sau din administraţie, şi nici din armată. Aşa că, după legea dată în 1872 de către împărat, la ceremoniile de primire a oaspeţilor occidentali, împăratul apărea într-o uniformă militară, iar împărăteasa în tradiţionalul kimono, astfel apărând o discordanta între ţinutele acestora. Chiar dacă împărateasa apărea în kimono, aceasta renunţase la tradiţia japoneză de a-şi rade sprâncenele şi de a-şi innegrii dintii. Într-o pictură în stil occidental, ilustrând vizita familiei imperiale la Expoziţia industrială de la Ueno, împăratul apare îmbrăcat într-o uniformă militară, urmat de împărateasa în kimono. Asemenea discrepanţe au urmat la mai multe apariţii publice ale împăratului şi ale împărătesei până în 1886 când şi împărăteasa a adoptat că ţinuta oficială, ţinută occidentală, îndemnând toate femeile din tribunal, sau care se prezintă la tribunal să poarte o ţinută occidentală.

Încă din vechime au existat norme privind ţinuta femeilor, precum a fost reforma Taika din 645, îndrumările de ţinută din timpul împărătesei Jito (690 – 697) şi tabu-ul împotriva purtării hainelor petrecute dinspre stânga spre dreapta, în timpul împărătesei Gensho (715 – 721). Astfel, “îndrumarea” împărătesei Haruko a putut fi justificată cu ajutorul trecutului Japoniei. Împărăteasa a încurajat, de asemeneam, modul de a face plecăciunile de tip naniwa, stilul de plecăciune din Osaka, în care plecăciunea se face din picioare, ci nu de jos, din genunchi. Hainele occidentale ofereau şi o mai mare mobilitate, plecăciunile fiind mai uşor de executat.

În ciuda numeroaselor apariţii la diverse recepţii sau ocazii culturale al împărătesei, japonezii de rând, dar mai ales japonezele, nu prea aveau ocazia să o vadă pe împărateasa direct. Majoritatea aveau acces la această nou imagine a împărătesei, prin intermediul stampelor făcute cu diverse ocazii, precum promulgarea constituţiei la 1899, inaugurarea Spitalului Militar din Tokyo la 1895, sau la diverse acţiuni caritabile. Dar multe dintre stampe ilustrau împărateasa în locuri imaginare şi ipostaze imaginare. Un exemplu ar fi cea în care împărateasa apare împreună cu prinţul moştenitor, amândoi îmbrăcaţi în stil european, înconjuraţi de croitorese lucrând îmbrăcate tot în haine europene. Această scenă este total imaginară, deoarece împărateasa nu avea nici un copil, iar prinţul moştenitor era fiul uneia dintre “nevestele secundare” ale împăratului, împărăteasa şi prinţul moştenitor având o relaţie de antipatie.

Această schimbare de “uniformă” a împărătesei, după cum am spus, a influenţat direct trei categorii de femei, din jurul ei. Despre împărăteasa şi prinţesele de la palat nu se ştie nimic concret, dacă în timpul liber purtau sau nu tradiţionalele kimono-uri, dar despre servitoarele de la curtea imperială şi soţiile oamenilor politici se ştie că acestea, acasă şi în timpul liber, reveneau la tradiţionalele kimono-uri. Pentru soţiile oficialităţilor ţinuta occidentală reprezenta o uniformă, care trebuia să fie purtată la diversele ocazii festive, când acestea trebuiau să îşi însoţească soţii. Acest comportament este cât se poate de ciudat pentru străinii care îl luau puţin în derâdere. Soţia ministrului britanic de la 1891 descrie această situaţie într-un mod destul de comic, spunând că: o soţie de oficial era nevoită să apară cam peste tot unde era şi soţul ei. Atât timp cât soţul ei este “în misiune”, ea are dreptul să apară doar în ţinută europeană şi să intre înaintea lui conform tradiţiei europene, dar poate că într-o vizită neoficială, ea să apară în ţinută tradiţională japoneză, iar el să intre primul pe uşa…

Însă toate aceste constrângeri legate de formalitate şi ţinuta aveau să devină mai lejere la începutul anilor 1890, iar la Curtea imperială kimono-urile dispăruseră complet teoretic.

Acesta idee de uniformă treptat începe să fac parte şi din viaţa japonezelor de rând, când guvernul inaugurează Scoala Peeresses (1880) şi da legea conform căreia învăţământul devine obligatoriu şi pentru fete, uniforma în stil occidental fiind obligatorie şi ea pentru ambele sexe.Apariţia posturilor de asistenţă medicală în spitalele japoneze a făcut ca şi mai multe femei japoneze să poarte uniforma în stil occidental, cât şi necesitatea deschiderii şcolii de asistente medicale Yushi Kyoritsu.

Adoptarea ţinutei occidentale de către împărateasa nu a fost un lucru calculat, cum nici adoptarea ţinutei militare a împăratului sau decizia acestuia de a face stagiul militar obligatoriu nu a fost. Noua ţinuta a împăratului nu avea să aducă decât un model pentru o nouă aristocraţie formată din două elite, ce trebuiau să fie unite. De asemenea, adoptarea ţinutei împărătesei a coincis cu necesitatea de a crea funcţii publice pentru femei, posturi de profesoare, de asistente medicale şi de asistente medicale în cadrul armatei, funcţii ce sunt în general caracterizate de o anumită ţinută, uniforma.

Mişcările anti-occidentale ce au avut loc în acea perioadă nu erau îndreptate direct împotriva modernizări Japoniei, şi nici împotriva participării femeii la modernizarea Japoniei. Codul vestimentar occidental a avut mai multe înţelesuri în Japonia. Japonezii se pare că au luat ad litteram o definiţie a istoricilor francezi care spuneau că lucrurile nu sunt doar o pânză sau un ornament, ci aceste influenţează comportamentul. Mulţi bărbaţi japonezi se temeau că ţinutele occidentale le-ar fi permis femeilor să se integreze mai uşor, să devină mai confortabile în diversele activităţi sociale precum balurile. Nitobe Inazo, intelectual creştin, era pentru ţinuta occidentală, datorită confortului oferit de aceasta, dar critică faptul că în Japonia a fost adoptată doar partea negativă a acestora, şi anume, corsetul şi decolteul.

Japonezii care totuşi erau pentru ţinuta occidentală, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, erau într-un fel în opoziţie cu străinii, care erau de părere că pentru femeile japoneze erau mai potrivite hainele japoneze, deoarece erau mai frumoase şi mai viu colorate. Femeile japoneze se plângeau adesea de dificultatea cu care se mergea pe nişte pantofi europeni cu toc, în timp ce străinii le susţineau spunând că e mai bine să vezi o femeie în tradiţionalele geta umbaland discret, cu paşi micuţi, decât să vezi o femeie care se chinuieşte să meargă pe nişte pantofi europeni, fără să dea impresia că e beată. Singurul cusur estetic găsit de japonezi era ca hainele europene deformează formele corpului… Oare occidentali au haine ce deformează corpul său japonezii au un corp … diform? Pe acest subiect s-au făcut afirmaţii la adresa japonezilor, iar japonezi au ripostat că atare. Începând din anii 1890, scriitorii mai ales, au început să dezbată această temă încercând să impresioneze marile puteri. Miyake Setsurei a reuşit acest lucru prin următoarea afirmaţie: “Japonezii care purtau haine nepotrivite au invitat batjocora străinilor. Străinii pot râde de codiţele şi garderoba chinezilor, dar în sine le respecta independenta; ei pot glorifică deschis un japonez ce poartă haine occidentale, dar în sine îşi bat joc de nereuşita imitaţie”. În perioadele ce au urmat, străinii, în încercarea de a îndrepta situaţia, au adresat scuze femeilor japoneze, şi au afirmat că vigoarea, frumuseţea şi alte calităţi demne de laudă ale femeilor occidentale, pe care japonezele nu le puteau egală, erau compensate de puterea lor de sacrificiu şi de curajul acestora. Împăratul şi împărăteasa nu au avut tangenţe cu acest scandal deoarece, în zilele acelea, nu reprezenta decât un subiect tabu şi nu a fost considerat un atac politic la adresa Japoniei.

Toate aceste acţiuni şi comportamentul familiei imperiale explica nu doar de ce împărăteasa a adoptat ţinuta occidentală la aproape un deceniu după împărat, ci şi de ce împărateasa nu a abandonat aceasta ţinută în timpul mişcării naţionale anti-occidentale, din anii 1890. Hainele acesteia sunt o uniformă, care reprezintă importanta femeii în construcţia unei noi Japonii.

La sfarsitul secolului XVII, doua dintre formele teatrale japoneze, kabuki si joururi (teatrul de papusi), desi ajunsesera de-a lungul timpului la un anumit nivel al evolutiei, se bazau inca pe texte cel putin mediocre, daca nu puerile. In acest stadiu, in lumea fascinanta a teatrului isi face aparitia o figura ce va marca un moment de rascruce in dezvoltarea celor doua forme, gratie stilului si subiectelor creatiilor sale. Acest element novator, nimeni altul decat Chikamatsu Monzaemon, a excelat atat ca autor de piese pentru kabuki cat si pentru joururi, azi fiind totusi cunoscut mai ales datorita pieselor destinate teatrului de papusi, de altfel si cele mai rafinate din acest domeniu al dramaturgiei, in timp ce, piesele de kabuki nu au supravietuit decat in texte mutilate. Cu toate acestea, el este autorul primelor piese de o adevarata valoare literara si in acest caz, fapt ce ar trebui sa ne mai estompeze din sentimentul de mirare pe care il resimtim atunci cand auzim ca, din dorinta lor arzatoare de a imagina mereu paralele intre literatura japoneza si cea occidentala, criticii epocii Meiji au alaturat figurii shakespeareiene pe cea a lui Chikamatsu.

In continuare, tot de pacatul aceleiasi dorinte nestavilite de a crea paralele, ne putem face vinovati si noi, in incercarea de a alatura doua figuri, sau mai bine zis doua dintre operele lor, figuri si opere desparite nu doar temporal, ci si cultural. Amandoi, atat compatriotul nostru Liviu Rebreanu, cat si dramaturgul japonez Chikamatsu Monzaemon, in “Adam si Eva”, respectiv in “Indragostitii de la Sonezaki”, au scris despre cautarea si gasirea sufletului pereche. Trebuie mentionat aici ca, ideea este oarecum esentializata, sau cel putin simplificata, daca ne referim la romanul lui Rebreanu, in care fundamentul filozofic il constituie tentativa de a acorda eroticului (constanta puternica in cartile scriitorului) un fel de reabilitare prin atribuirea unei dimensiuni metafizice, aceea a regasirii perechii ancestrale. Insa, simplificarea poate fi reclamata deopotriva, caci si Chikamatsu depaseste cu mult acest spectru limitat, ajungand, chiar daca din alte considerente, cam in acelasi punct al finalitatii superioare. Totodata, sa nu uitam sa amintim ca, apelul la aceasta atipica comparatie intre cele doua opere este facut tocmai datorita acestui aspect insolit pe care il prezinta, pe de o parte, si nu mai putin avand in vedere acea constanta specifica creatiilor lui Rebreanu, ocurenta obisnuita a oricarui autor nipon, din toate timpurile: obsesia eroticului. Totusi, prea limitata este intinderea lucarii pentru a aborda in acelasi cadru si acest subiect. Deci, ne vom canaliza eforturile spre a evidentia diferentele de abordare, a caror origine o vom plasa in sfera socio-culturala.

Spre deosebire de teatrul nou, celelalte doua forme teatrale specific japoneze, kabuki si bunraku (joururi), s-au dezvoltat in sanul clasei mijlocii, care avea in centru “lumea plutitoare” a gheiselor si hedonismul. Chikamatsu a scris despre personaje din patura de mijloc, tratand problemele lor domestice – un negustor care se indragosteste de o gheisa si ajung intr-o situatie in care singura scapare le este oferita de dublul suicid din dragoste, dupa care indragostitii spera sa-si petreaca eternitatea pe aceeasi frunza de lotus. Doua dintre cele mai cunoscute piese ale sale urmeaza aceeasi intriga a dublei sinucideri din dragoste – shinjuu: “Indragostitii de la Sonezaki” (1703) si piesa de maturitate “Shinjuu Ten no Amijima” (1721), care ne pot aduce in centrul atentiei doua piese shakespeariene despre suicidul din dragoste, una mai timpurie si alta mai tarzie, “Romeo si Julieta” (1596) si “Antoniu si Cleopatra” (1608). Stilul lui Chikamatsu este insa realismul clasei de mijloc, in care el si contemporanii sai sunt aproximativ cu 100 de ani inaintea dezvoltarii realismului occidental, povestile fiind inspirate direct din experienta contemporana domestica.

Noul stil al dramei domestice “Indragostitii de la Sonezaki” se axeaza pe conflictul dintre emotiile umane – ninjou si restrictiile severe si obligatiile impuse de societatea japoneza – giri. Succesul obtinut de aceasta creatie a dus la aparitia unui val de piese despre tragicele legaturi de dragoste dintre negustori si curtezane.

In actul intai, Tokubei, un negustor de sos de soia, o intalneste pe aleasa lui, Ohatsu, la templul Ikutama din Osaka. Ea se dovedeste a fi o gheisa, iar in momentele debutului piesei, se arata nemultumita de faptul ca el nu i-a mai scris si nici nu a mai vizitat-o. Tokubei ii explica ca a avut unele probleme si ii prezinta intreaga poveste dupa ce se lasa convins de ea. Unchiul lui Tokubei, patronul afacerii cu sos de soia, ii propusese sa o ia in casatorie pe nepoata sotiei lui. Dragostea lui Tokubei pentru Ohatsu il face sa refuze din start, insa mama sa vitrega este de acord cu acest mariaj fara stirea baiatului si isi insuseste suma mare de bani din zestrea fetei. Cand Tokubei refuza din nou mariajul, unchiul cere sa ii fie inapoiata zestrea fetei. Dupa ce obtine banii inapoi de la mama vitrega, face greseala sa ii imprumute unui prieten, Kuheiji, care intarzie sa ii inapoieze. In timpul acestei povestiri, Kuheiji beat ajunge si el la templu impreuna cu niste prieteni. Nu recunoaste ca s-a imprumutat, ba chiar are loc o altercatie. Dupa plecarea lui Kuheiji, Tokubei marturiseste spectatorilor ca este nevinovat si sugereaza ca pentru a rezolva problema s-ar putea sa apeleze la suicid.

Actul al doilea are loc in seara aceleiasi zile, cand Ohatsu se intoarce la casa Temma, unde lucreaza, fiind inca suparata de cele intamplate mai devreme. Indragostitii se intalnesc din nou, moment in care el ii marturiseste si ei ca singura optiune pe care o mai are este sa-si curme viata. Kuheiji isi face din nou aparitia, Tokubei fiind nevoit sa se ascunda. Atunci cand Ohatsu se intreaba cu voce tare daca iubitul ei este intr-adevar hotarat sa moara, ascuns de ochii celorlalti, acesta ii raspunde schitand cu piciorul ei gestul taierii gatului. Kuheiji vrea sa aiba grija de Ohatsu in cazul in care Tokubei se va sinucide, dar ea este sigura ca jumatatea ei intentioneaza sa o ia cu sine, iar ea il va urma neconditionat. Coplesit de dragostea ei, Tokubei ii raspunde atingandu-si fruntea cu piciorul ei.

In actul al treilea, cei doi pleaca catre padurea Sonezaki, vorbind despre dragostea lor. Auzind oameni cantand despre un recent caz de dubla sinucidere din dragoste, se intreaba daca si ei doi vor fi subiectul unor astfel de canturi. Ajunsi in padure, Tokubei isi cere iertare unchiului, iar Ohatsu parintilor ei, si rostind o rugaciune catre Buddha, el o injunghie mai intai pe ea, dupa care isi taie singur gatul. Punctul final al piesei lui Chikamatsu este reprezentat de calatoria catre padure a celor doi – michiukiyuki, acompaniati de naratorul a caror vorbe iti sfasie sufletul si de scena in care cei doi pun in practica shinjuu.

Piesa este o dramatizare a unui fapt real, intamplat cu aproximativ o luna inainte, reprezentand un fel de “ziar viu” al evenimentului. Succesul a fost rasunator si a salvat Teatrul Takemoto de la faliment, in luna mai a anului 1703.

Cat despre “Adam si Eva”, cea mai draga dintre creatii chiar si pentru autor, pentru ca in ea rezida aceeasi implinere a vietii omului dincolo de sfarsitul teluric, putem spune noi ca si in cazul lui Chikamatsu, ea este o succesiune de sapte povestiri despre tot atatea reincarnari ale cuplului prototipic Adam si Eva, reprezentat prin Toma Novac si Ileana. Perechea eterna se va realiza de sapte ori in seria materiala a universului fenomenal, dar vor sfarsi uniti in vesnicie, in lumea spiritelor pure, desi nu chiar atat de repede sau prompt precum o fac indragostitii de la Sonezaki. Ei au avantajul suicidului pe care societatea nu il condamna, atu pe care nici una dintre perechile din “Adam si Eva” nu il impartasesc, nu atat din cauza canoanelor religioase ale societatilor in care erau plasate, cat mai degraba din cauza formatiei scriitorului. Evident ca sinuciderea nu reprezinta un raspuns pe care Rebreanu sa il poata oferi cuplurilor sale reincarnate, intr-un roman numit foarte elocvent “Adam si Eva”.

In planul presonajelor, descoperim un trio de constante principale: barbatul si femeia perechii eterne, care se recunosc si se reindragostesc din priviri, si personajul care furnizeaza exact impedimentul unirii celor doi sortiti. Personajele cuplului etern isi schimba de la un capitol la altul identitatea, componenta areala variand si ea, de la planurile mioritice, India, lumea Egiptului Antic, Chaldeea, Roma Antica, Germania, si pana la atmosfera pariziana, insa configuratia psihica este invariabila. Barbatul perechii eterne – indianul Mahavira, sau egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, roamnul Axius, calugarul german Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem, romanul Toma Novac – este eroul tragic care are revelatia iubirii ca desavarsire si sufera prin neimplinirea ei, sfarsind printr-o moarte violenta. Continuitatea functiei personajului este sustinuta de la un capitol la altul si de sugestia memoriei vietilor anterioare, personajul fiind inzestrat cu o meta-memorie aburita, tradata de sentimentul de deja-vu, de predilectii si de aversiuni neintelese. Personajul feminin – Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvone, Ileana, care sunt si numele capitolelor – se realizeaza mai mult ca aspiratie a barbatului din cuplul etern decat ca prezenta in universul capitolelor, motiv pentru care alegerea titlurilor capitolelor ni se si pare inspirata. Aventura personajelor este mai degarba metafizica decat erotica, adica in planul ei esential se petrece dincolo de erotica; memoria iubirii da posibilitatea omului sa supravietuiasca existentei terestre, depasind bariera cunoscuta a timpului acordat conditiei umane.

Impedimetul in implinirea iubirii cuplului etern se realizeaza ca un multiplu in care elementul principal il constituie personajul handicap, care este in general sotul sau sotia unuia dintre cele doua personaje sortite cuplului etern. Functia acestui personaj se remarca indeosebi in capitolele in care el se opune violent unirii cuplului etern, decizand uciderea unuia dintre cei doi predestinati. Constanta epica se reduce la intalnirea personajelor perechii eterne si interzicerea tragica a implinirii iubirii lor in aceasta lume. Caci, izbavirea conditiei umane este realizabila prin iubire, fiindca, traversand cele sapte vieti, omul pastreaza ca permis de trecere spre eternitate memoria iubirii. In acest sens, mare relevatia a vietii ar consta in recunoasterea cuplului etern. Cei doi se cauta inconstient, iar daca se gasesc, oricum iubirea lor nu se poate implini in aceasta lume, din diverse motive. Insa dragostea lor este menita sa transceada orice, si cu siguranta ca ea isi va gasi implinirea in lumea spiritelor pure, caci in fond, lumea noastra nu poate fi demna de ea. Nu este nici la Rebreanu, si nici la Chikamatsu. In primul caz, pacatul adulterului si cel al unui presupus act de sinucidere ii retine pe cei doi predestinati sa isi implineasca iubirea, in cel de-al doilea, puternicul sentiment de rusine, ce ar putea fi generat prin incalcarea indatoririlor sociale vine sa joace un rol similar personajului – impediment din “Adam si Eva”. Personajului – impediment ii corespund astfel, notiunea sau sentimentul pacatului, respectiv cel al rusinii.

E facil de suspectat ca dificultatea interpretarii dublului suicid se datoreaza, cel putin partial, perspectivei traditionale crestine, care spune ca sinuciderea este un pacat impotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care are drept de viata si de moarte asupra unei fiinte. Desi aceasta conceptie nu a aparut decat dupa secolul al IV-lea, odata cu Sfantul Augustin, iar unii ganditori, cum ar fi Erasmus sau Thomas More in Renastere si Rousseau, Humme si Hegel in epoca moderna, nu erau impotriva faptelor de suicid, multe tari occidentale il considera chiar si in varianta tentativei o crima pe care o pedepsesc ca atare. In Japonia, sub influenta budismului, suicidul nu a fost privit negativ. Dimpotriva, a fost considerat o fapta onorabila, simbol al recunoasterii greselilor. Nimic nu este mai relevant decat exemplul obiceiului practicat de luptatorii japonezi, si anume, seppuku.

In epoca pre-moderna, unii preoti budisti chiar au recomandat suicidul ca maniera de accedere catre o treapta superioara a spiritualitatii. Problema dublului suicid din dragoste este putin diferita. Tema apare atat in literatura, cat si in documente, dupa ce-a de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Sub opresiunea sistemului feudal, actul era privit ca antisocial, deoarece sugera un fel de libertate a dragostei. Explozia de piese cu aceiasi tema – shinjuu, a dus la interzicerea lor de catre guvern in 1723.

Termenul folosit in japoneza pentru denumirea conceptului dublului suicid comis din dragoste, shinjuu, inseamna literal “in interiorul inimii” si a fost initial folosit ca expresie (shinjuu-date), care insemna dovedirea dragostei neconditionate dintre o curtezana si clientul ei. Aceste dovezi mergeau de la juraminte scrise sau suvite de par, pana la taierea degetului mic. Obiceiul a fost atat de popular, incat se vindeau cutii speciale destinate pastrarii acestor dovezi. In acest fel, semnificatia obiceiului a inceput sa se diminueze. Gestul suprem al suicidului ajunge sa fie considerat singura dovada demna de a mai fi luata in seama. Convingerea iubitilor neimpliniti in aceasta lume, ca vor fi uniti prin moarte, a fost in mod ironic aprobata tocmai de crezul societatii feudale din era pre-moderna, care sustinea ca legatura dintre sot si sotie este cea care dainuie si in moarte, in timp ce legatura dintre parinti si copii exista doar in lumea noastra.

Shinjuu poate fi definit ca dublul suicid al unui barbat si al unei femei ce au consimtit la o moarte simultana. Prin urmare, binecunoscutul caz al lui Romeo si al Julietei nu ar putea fi catalogat drept shinjuu in adevaratul sens al acestui concept. Intr-un fel, shinjuu reprezinta o corebeliune temeinic planuita si mult prea dorita a doi iubiti impotriva opresiunii sociale sau de natura personala. Fortate, sau cel mult resemnate sa fie in postura de obiecte comerciale pentru placerea clientilor noapte de noapte, femeile din casele de placeri erau strict controlate in ceea ce privea conduita si comportamentul, fiindu-le permisa parasirea cartierului de placeri doar cu permisiunea patronului. Moartea uneia dintre fete era o mare pierdere pentru acesta din urma, motiv pentru care shinjuu trebuia prevenit cu orice pret. Nu mai este de mirare in acest caz interzicerea de catre guvern a pieselor cu acest subiect, cu atat mai mult cu cat comportamentul sugera implicit o oarecare libertate a dragostei intr-o societate feudala.

Evadarea celor doi in padurea Sonezaki vine tocmai pentru a face cat mai distincta diferenta dintre cele doua lumi: lumea cotidiana in care cei doi traiesc, reprezentata de obligatiile si datoriile implicate de catre societatea care ii constrange, si lumea altfel pe care o reprezinta padurea, ca loc sacru, loc al divinitatii. Dupa cum reiese si dintr-o alta opera shakespeariana, “Cum iti place”, alegerea se supune modalitatii universale de a gandi, reprezentand un simbol al unei lumi diferite de cea in care ne traim viata de zi cu zi. Personajele sunt supuse acestei calatorii catre un altfel de lume, fapt ce le va permite intelegerea adevaratei iubiri. Locul catre care se calatoreste poate fi reprezentat nu in mod exclusiv de o padure, ci poate fi orice loc diferit de lumea cotidiana de unde indragostitii au pornit.

In orice caz, piesele autorului nipon pastreaza totusi o trasatura distinctiva in ceea ce priveste acest drum, calatoria spre moarte. Spre finalul piesei, Ohatsu si Tokubei apar pe scena, traversand un pod peste un rau ce leaga doua maluri: lumea din care vin si lumea reprezentata de padure. Pentru a trece pe lumea cealalta, este necesara traversarea podului. In majoritatea pieselor lui Chikamatsu, care impartasesc acest subiect, imaginea podului este foarte des intalnita in scena culminanta a comiterii actului, iar indragostitii pasesc pe el pentru a ajunge in lumea ce ii asteapta dupa. Apa are rol separator intre cele doua lumi, simbolistica preluata din folclor si din mitologie. In mitologia greaca, cel trecut in nefiinta face o calatorie peste raul Acheron, in cea romana peste raul Styx, iar in budismul japonez, peste raul Sanzu. Faptul ca apa are proprietati purificatoare atat simbolic, dar si literal, este un adevar universal valabil. Hamlet sufera o schimbare intre actele patru si cinci, dupa calatoria pe mare spre Anglia. In folclorul japonez, un strain apare intr-un context in care podul este aproape o uzanta. Si in teatrul Noh, personajul principal, deseori spiritul unui decedat, vine pe scena principala de-a lungul scenei laterale prelungite, numita hashi-gakari – pod. Personajele apar din lumea de dincolo, din spatele scenei, traversand podul catre lumea noastra, reprezentata de scena principala. In teatrul kabuki, scena laterala prelungita numita hana-michi, “calea florilor”, trece printre locurile publicului. Cu toate acestea, functioneaza ca un liant intre lumea aceasta si lumea cealalta, si initial ca liant intre lumea spectatorilor si lumea actorilor de pe scena. In folclor, un cersetor venit din alte parti este deseori intruchiparea unei zeitati ratacitoare, un personaj demn de respect, dar si o persoana detestabila in acelasi timp. Puritatea si mizeria formeaza un tot, elemente ce ne animeaza si ne distrug deopotriva. In vechile orase japoneze, raul curgea prin centrul orasului, purificandu-l, iar locuitorii de pe unul dintre cele doua maluri, erau din clase sociale superioare celor de pe celalalt mal. Aceasta discriminare era de fapt generata de anumite profesii pe care le detineau, indispensabile societatii, insa detestate de oameni.

In plus, nu este demn de neglijat nici faptul ca ne situam intr-o perioada in care, si in Japonia, zeul la care se inchinau multi era banul. Tokubei era in dizgratie din cauza datoriei, iar Ohatsu este izolata in cartierul de placeri, tot din cauza banilor pe care ii datora stapanului casei. Dubla sinucidere este, in afara de continuarea si implinirea dragostei celor doi, unica modalitate de a se elibera din lantul datoriilor banesti.

Este o caracteristica putin spus evidenta, a pieselor despre shinjuu ale lui Chikamatsu, faptul ca, eroina lui este un caracter mai puternic decat cel al barbatului. Ohatsu se hotaraste sa comita suicidul, pe care iubitul ei de abia il sugerase, intrebandu-se la un moment dat daca Tokubei s-a decis asupra acestei alegeri sau nu. Diferenta dintre cele doua cazuri, Toma Novac-Ileana si Tokubei-Ohatsu, aduce in discutie cele doua tipuri de culturi, una a pacatului si cealalta a rusinii, studiata si de catre Ruth Benedict. Ea gaseste cultura japoneza ca fiind un exemplu tipic al culturii rusinii. Nu incape indoiala ca Ohatsu si Tokubei sufera mai degraba de un sentiment al rusinii fata de ceilalti, fata de societate, decat de un sentiment al pacatului. In opozitie cu aceasta, cazul lui Toma Novac si al Ilenei, cu toti avatarii lor, se supune tipicul culturii pacatului.