În general, timpul este perceput ca un element în continuă mişcare, într-un singur sens. Pe axa temporală un eveniment se poate raporta la un alt eveniment ca precedent, simultan sau posterior. De aceea, deixisul temporal este perceput analog cu cel spaţial, putându-se spune despre un eveniment că s-a petrecut înainte sau după.
Există două modalităţi de reprezentare a trecerii timpului în funcţie de care raporturile dintre evenimente vor fi diferite. Una ar fi când lumea este considerată o constantă, iar timpul curge prin lume, dinspre viitor spre trecut. Alta ar fi când timpul este considerat constant, iar lumea trece prin timp dinspre trecut spre viitor. Pe baza acestor două moduri de percepere a timpului, fiecare poate selecta modul de raportare la timp. Însa, nu toate limbile au dezvoltat ambele sisteme de percepţie a timpului, prin urmare modul de raportare la timp se va face doar dintr-o singură perspectivă. De exemplu, când elementul „lumea” este considerat constant, referirile la timp se vor face cu „săptămâna care vine” sau „săptămâna trecută”. Când „timpul” este considerat elementul constat, se vor folosi referinţe la timp precum week ahead. Limba română a dezvoltat modalitatea de percepere a trecerii timpului luând „lumea” ca element constant. De aceea, în limba română referenţialitatea temporală se poate face doar într-un singur mod, neputându-se folosi sintagme precum „luna din faţă” pentru a se referi la viitor. Limba japoneză, ca şi limba română, a dezvoltat doar modalitatea de percepere a trecerii timpului considerând „lumea” element constant: rai shū „săptămâna care vine”.
O limbă care să dezvolte ambele sisteme de percepere a trecerii timpului ar fi limba engleză, ce permite referirea la viitor prin sintagmele week ahead, când timpul este considerat elementul constat, şi next week, când „lumea” este considerată ca elementul constant.
În afară de sintagmele ce fac referenţialitatea temporală, mai putem distinge: elementele ce fac referire la un punct din timp concret, fără durată de desfăşurare precum sanji „ora trei”, elemente ce fac referire la perioade de timp hiru „prânz”, la care se poate face referinţă doar la punctul de începere sau de sfârşit Hiru no ato „după prânz”. Se pot distinge elemente deictice temporale ce fac referire la perioade de timp cu durată fixă hi, „zi”, shū, „săptămână”, ghetu, „lună” de acele elemente deictice temporale cu perioadă determinată, dar cu regularitate ciclică stabilită calendaristic precum jyūgatsu, „octombrie”.
Referenţialitatea deicticelor temporale este realizată în vorbire prin trei categorii gramaticale distincte. Prima ar fi prin demonstrativele din seria ko-, so-, a-, do- după cum am prezentat în secţiunea 2.2. A doua categorie ce realizează referenţialitatea elementului temporal este timpul gramatical al verbelor, cel mai important, deoarece face distincţia între trecut, prezent şi viitor, iar ultima categorie sunt elementele lexicale ce sunt deictice prin natura şi sensul lor.
Asemănător cu deixisul spaţial, deixisul temporal are două demonstrative în opoziţie unul faţă de celălalt: „acum” ce se referă la un timp proximal şi „atunci” ce se referă la un timp distant. În limba romană, precum şi în limba engleză, adverbele care se referă la timpul distant „atunci” then, nu oferă nici o informaţie legată de anterioritatea sau posterioritatea momentului, adică nu sunt specializate în a desemna viitorul sau trecutul. Există limbi care fac diferenţa între referinţa unui timp distant, trecut sau viitor.
Spre deosebire de limbile română şi engleză, japoneza nu are adverbe temporale. Pentru a desemna timpul proximal se foloseşte substantivul ima care înseamnă „acum”, iar pentru desemnarea unui timp distant se folosesc demonstrativele sono şi ano, împreună cu substantivul toki „timp”. După cum se poate observa, se apelează la seria deictică ko-, so-, a-, do-. Substantivul ima va fi la concurenţă cu demonstrativul kono toki, dar al doilea are o utilizare generică ce nu va desemna decât noţiunea de „acum, momentul de faţă”.

(55) 今 ぼうしを かぶって 下さい。
Ima bōshi o kabutte kudasai.
acum pălărie AC a pune pe cap –te va rog.
„Acum vă rog să vă puneţi pălăriile pe cap.”

(56) この時 カメラがあれば 良かった。
Kono toki kamera ga areba yokatta.
în momentul acest aparat de fotografiat NOM a avea COND bine PERF
„Ce bine ar fi fost daca aş fi avut aparatul de fotografiat în momentul acesta.”

Contextul comunicării trebuie să aibă şi o localizare spaţială. Identificarea locaţiei spaţiale se face prin referire la locaţia locutorului. Se poate determina locaţia şi prin referire la locaţia alocutorului. Astfel, sunt relevante raporturile de distanţă (apropiere / depărtare) faţă de participanţi, cât şi poziţia relativă a acestora.
În limba română, de cele mai multe ori, adverbele de loc „aici” şi „acolo” codifică parametrul care indică distanţa faţă de locutor. Există forme specializate precum adverbul „într-acolo”, ce cuprinde în sine ideea de mişcare dinspre locutor, sau adverbul „încoace”, care include în sensul său apropierea de locutor. Diferenţierea „aici / acolo” este făcută doar din punct de vedre al distanţei faţă de locutor. În limba japoneză informaţiile exprimate de deixisul spaţial oferă mult mai multe detalii despre situarea în spaţiu a locutorului, cât şi despre cea a alocutorului. Referinţa spaţială este făcută tot din punct de vedere al locutorului, dar este luată în calcul şi distanţa faţă de alocutor. Dacă locutorul se referă la spaţiul în care se află, spaţiul apropiat lui, se foloseşte adverbul koko „aici”. Pentru spaţiul depărtat de locutor, dar apropiat de alocutor se foloseşte soko „acolo” iar pentru spaţiul depărtat atât de locutor cât şi de alocutor se foloseşte asoko. După cum am văzut, în limba română există unele elemente deictice ce cuprind în sensul lor noţiunea de direcţie, iar în limba japoneză regăsim corespondentele acestora, dar diferenţiate pe trei niveluri: kochira, sochira, achira.
În limba japoneză diferenţierea pe trei niveluri a distanţei faţă de locutor, cât şi faţă de alocutor se face cu ajutorul seriei ko-, so-, a- do-. Acestea nu sunt pronume de sine stătătoare. Prin combinare acestea pot deveni pronume demonstrative, adverbe, adverbe de direcţie cu două forme (formală şi informală).

Seria ko-, so-, a-, do-, poate encaoda informaţii pentru toate tipurile de deixis, uneori având şi valoare anaforică. Informaţia encodată de aceste serii este mereu aceeaşi şi ţine de distanţa spaţială, temporală sau de cea socială a locutorului şi a alocutorului faţă de referent. O interpretare simplă ar fi că ko- reprezintă zona din imediata vecinătate a locutorului, so- este zona relativ depărtată de locutor, dar mai apropiată de alocutor iar zona a- este zona cea mai depărtată. În continuare vom folosi graficul (44) pentru a stabili relaţiile dintre locutor, alocutor şi ko-, so-, a-. Considerând că locutorul şi alocutorul sunt într-o relaţie de opoziţie şi nu pot fi incluşi în aceeaşi zonă, (44 1.), pentru exprimarea deicticelor, indiferent de natura lor, locutorul va folosi ko- pentru cele aflate în apropierea sa şi so- pentru cele mai apropiate de alocutor. Pentru restul elementelor ce nu intra în zona de relaţie dintre locutor şi alocutor se va folosi a- . Însă, această teorie nu satisface toate situaţiile de comunicare, astfel că, în cazul în care doar locutorul este în centrul deictic, acesta va folosi alte reguli de referire. Precum în graficul (44 2.a) locutorul va folosi pentru imediata sa apropiere ko- iar pentru depărtare şi restul va folosi so-. Trebuie adăugat şi cazul în care locutorul şi alocutorul formează o entitate comună wareware „noi”, exemplul (44 2.b), caz în care locutorul va trata tot ce ţine de apropierea sa şi a alocutorului cu ko-, care este distant, atât faţă de el, cât şi faţă de alocutor cu so- iar ce este cel mai îndepărtat cu a- . Definiţia finală, unanim acceptată a deicticelor ko-, so-, a- este reprezentată în exemplul (44 3.).

Verbele de dare-primire cu direcţie determinată, ca ageru, kureru sau morau, au o utilizare condiţionată de rolul participanţilor la actul comunicativ, mai exact de caracteristicile legate de coordonatele deictice. Prin selectarea unuia dintre aceste verbe, autorul enunţului comunică o informaţie nouă legată de direcţia acţiunii, cât şi stabilirea rolurilor între participanţi. Autorul enunţului nu trebuie să fie mereu subiectul acestuia. Faţă de limba română, după cum se poate vedea, în limba japoneză verbului „a da” îi corespund două verbe: ageru şi kureru. Ambele înseamnă „a da”, însă, în funcţie de verbul selectat, intervin restricţii din punct de vedere al rolurilor persoanelor participante, cât şi al persoanei care poate luat rolul de beneficiar sau de subiect al verbului. Cele două diferenţe care determină folosirea unuia dintre cele două verbe sunt: locutorul este subiectul verbului şi alocutorul este beneficiarul acţiunii verbului. Folosirea selectivă a unuia dintre verbe determină restricţii ce ţin de deixisul personal. Aceste restricţii permit doar anumitor categorii a persoanei gramaticale să ocupe locul subiectului sau pe cel al beneficiarului. Acest lucru este determinat de ierarhia persoanei gramaticale: persoana I > persoana a II-a > persona a III-a. Pe scurt, această restricţie impusă de deixisul personal indică ce persoană gramaticală poate ocupa rolul de subiect şi pe cel de beneficiar în enunţul cu aceste verbe.
Verbul ageru, care este cel mai apropiat ca sens şi ca nuanţă de verbul din română „a da”, poate avea ca subiect persoana I, adică locutorul, iar ca beneficiar al acţiunii verbului persoana a II-a sau persoana a III-a, precum în exemplul (28) şi respectiv (29).

(28) 私が あなたに 本を あげる。
Watashi ga anata ni hon o ageru.
eu NOM tu DAT carte AC a da.
„Eu îţi dau ţie o carte.”

(29) 私が 彼に 本を あげる。
Watashi ga kare ni hon o ageru.
eu NOM el DAT carte AC a da.
„Eu îi dau lui o carte”

Subiectul verbului poate fi persoana a II-a gramaticală, iar beneficiarul persoana a III-a.

(30) あなたが　彼に　本を あげる。
Anata ga kare ni hon o ageru
tu NOM el DAT carte AC a da.
„Tu îi dai lui o carte”

Subiectul verbului poate fi persoana a III-a gramaticală, iar beneficiarul tot persoana a III-a.

(31) 彼が　田中さんに　本を あげた。
Kare ga Tanaka-san ni hon o ageta.
el NOM Tanaka DAT carte AC a da PERF
„El i-a dat domnului Tanaka o carte.”

Restul combinaţiilor posibile între rolurile persoanelor gramaticale sunt incorecte.

(32) ＊あなたが　私に　本を あげる。
*Anata ga watashi ni hon o ageru.
*tu NOM eu DAT carte AC a da.
„Tu îmi dai mie o carte.”

(33) ＊彼が　私に　本を あげる。
*Kare ga watashi ni hon o ageru.
*el NOM eu DAT carte AC a da.
„El îmi dă mie o carte.”

(34) ＊彼が　あなたに　本を あげる。
*Kare ga anata ni hon o ageru.
*el NOM tu DAT carte AC a da.
„El îţi dă ţie o carte.”

Aceste restricţii respectă regula ierarhiei persoanelor gramaticale, cea mai puternică fiind persoana I, iar cea mai slabă fiind persoana a III-a. Putem evidenţia mai bine acest lucru cu ajutorul graficului (35), ce reprezintă axul ierarhic al celor trei persoane gramaticale, în partea dreaptă fiind limita superioară. Dacă atribuim unei persoane gramaticale rolul de subiect, pentru ca enunţul să fie corect, rolul beneficiarului poate fi luat doar de persoanele din partea stângă, cele inferioare pe axul ierarhic.

(35)

Grafic verbe dare primire

Verbul kureru este folosit pentru completarea paradigmei verbului ageru. Prin urmare, combinaţiile ce nu sunt acceptate la verbul ageru vor avea corespondent prin folosirea verbului kureru. După cum am văzut în exemplul (32), verbul ageru nu poate avea subiectul persoana a II-a gramaticală, iar beneficiarul persoana I. Însă, prin folosirea verbului kureru în locul verbului ageru, subiectul poate fi persoana a II-a gramaticală iar beneficiarul persoana I gramaticală.

Restricţii impuse în limba japoneză de deixisul personal şi social

Deixisul social impune o serie de restricţii în cadrul elementelor ce pot fi utilizate într-un enunţ. Factorul social major ce determină aceste restricţii este ideologia japoneză reprezentată de uchi şi soto. Pe acest criteriu se face o deosebire strictă între statutul social ierarhic dintre locutor şi alocutor, elementele utilizate în situaţia vorbirii schimbându-se în funcţie de apartenenţa alocutorului la cadrul uchi sau soto. Această deosebire se stabileşte şi faţă de referent, luându-se în considerare şi apartenenţa persoanei care nu este de faţă, dar despre care se vorbeşte la cadrul uchi sau soto. De exemplu, în cadrul familial, care ţine de cadrul uchi, dacă vorbirea are loc între tată şi fiu şi se face referire la mamă, locutorul fiind fiul, acesta va folosi pentru exprimarea referentului forma onorifică o-kāsan:

(14) お母さんと　買い物に　行った。
O-kāsan to kaimono ni itta.
mama ONOR şi cumpărături ALL a merge PERF
„Am mers cu mama la cumpărături.”

Îmsă în cazul în care interlocutorul este o persoană care aparţine cadrului soto, iar locutorul rămâne tot fiul, referentul va fi marcat prin haha:

(15) 母と　買い物に　行った。
Haha to kaimono no itta.
mama şi cumpărături ALL a merge PERF
„Am mers cu mama la cumpărături.”

Motivul acestei restricţii poate fi explicat prin relaţia socială de apartenenţă a cadrului uchi sau soto. Spaţiul denumit uchi este cadrul familial, cadrul relaţiilor de rudenie şi eventual al prietenilor foarte apropiaţi. Însă, şi în cadrul acestui micro-sistem relaţiile ierarhice rămân valabile. De aceea, în exemplul (14), când locutorul era fiul, iar alocutorul tatăl, locutorul face referire din punctul său de vedere la mama sa, care îi este superioară pe scara ierarhică. Astfel, referenţialitatea trebuie făcută în registrul onorific.
În cazul (15), când alocutorul aparţine cadrului soto, iar locutorul vorbeşte despre cineva din cadrul său uchi, elementul referenţial va fi la forma neutră, exprimat prin termenul generic haha, indiferent dacă interlocutorul îi este inferior, egal sau superior locutorului. Dacă alocutorul este superior locutorului, acest lucru trebuie evidenţiat prin forma de politeţe a verbului. Prin urmare, deixisul social este forma de politeţe a verbului:

(16) 母と 買い物に 行きました。
Haha to kaimono ni ikimashita.
mama şi cumpărături ALL a merge POL PERF
„Am mers cu mama la cumpărături.”

Cadrul uchi poate fi extrapolat şi la nivelul societăţii. Este atât de dinamic încât, în societatea japoneză, fiecare grup şi fiecare firmă în parte creează un cadru uchi, în care se aplică regulile ierarhice. Dacă avem doi angajaţi, egali în funcţie, care vorbesc despre şeful lor, aceştia vor vorbi folosind forme onorifice sonkeigo.

(17) 社長は 出席なさいます。
Shachō wa shusseki nasaimasu.
Director TEMĂ prezent a face ONOR
„Directorul este (prezent).”

Când un angajat vorbeşte cu o persoană străină ce ţine de cadrul soto, chiar dacă vorbeşte despre şeful său, trebuie să folosească formele umile kenjogo, iar referentul va fi marcat nu cu funcţia, ci cu numele.

(18) 田中さんは 出席いたします。
Tanaka-san shusseki itashimasu.
Tanaka domnul TEMĂ prezent a face POL
„Domnul Tanaka este (prezent).”

Formele umile kenjōgo sunt folosite atât în cadrul soto cât şi în cadrul uchi, când locutorul vorbeşte despre sine cu un superior.
Am văzut până la acest punct schimbările şi formele impuse de deixisul social. Fiecare formă reprezintă deixisul social, indiferent dacă este vorba despre un sufix de politeţe, de forma onorifică sau de forma de politeţe a unui verb.
Nu doar deixisul social impune anumite restricţii, ci şi deixisul personal. În cazul verbelor ce exprimă stări mentale, senzaţii şi sentimente, deixisul personal impune condiţia strictă ca locutorul să poată afirma doar despre sine acţiunea acestor verbe mentale. Mai exact, locutorul trebuie să fie subiectul verbelor mentale sau emoţionale şi tot el trebuie să suporte consecinţele acestora. Vorbitorul nativ japonez trebuie să facă diferenţa între el (persoana gramaticală I) şi restul persoanelor pentru folosirea verbelor de stare la forma adecvată.

(19) 私はうれしい。
Watashi wa ureshii.
eu TEMĂ vesel
„Eu sunt vesel.”

(20) ＊母はうれしい。
*Haha wa ureshii.
*mama TEMĂ vesel
„Mama este veselă.”

(21) 母はうれし がっている／そうだ。
Haha wa ureshigatte iru / sōda.
mama TEMĂ veselă AUX NON-TRECUT/ se pare PERF
„Mama este veselă / se pare ca e veselă”

Cadrul deictic cuprinde toate informaţiile despre contextul situaţional al comunicării. Aceste informaţii pot fi separate după natura lor şi, prin urmare, deicticele şi expresiile deictice ce aduc aceste informaţii pot fi grupate în următoarele categorii: deixisul personal, deixisul spaţial, deixisul temporal şi deixisul social.

Deixisul personal şi deixisul social
Deixisul personal oferă informaţii strict legate de locutorul şi de alocutorul participanţi la actul comunicării. Informaţiile encodate de deixisul personal pot oferi indicii asupra mai multor aspecte, precum identificarea locutorului şi a alocutorului, sexul acestora sau al referentului, numărul, relaţiile sociale dintre locutor şi alocutor sau cele dintre locutor şi referent. Coordonata deictică personală este o componentă intrinsecă a deixisului social, şi prin urmare vor fi tratate împreună.
Noţiunea de deixis (inclusiv deixisul personal) a fost importată în lingvistica japoneză după modelul occidental. Însă, acest lucru nu a fost unanim acceptat de către lingviştii japonezi. Astfel, s-au făcut afirmaţii că originea deixisului în limba japoneză are la bază noţiunile uchi şi soto, şi nu elementele exprimate de pronumele personale din limbile indo-europene. Această afirmaţie, luată nu din perspectivă naţionalistă, reprezintă principiile japoneze ideologice de bază ce susţin modelul noţiunii de masă, de grup . De aici s-ar putea deduce că ponderea cea mai mare în limba japoneză o are deixisul social. Acest lucru poate fi dovedit şi prin faptul că în limba japoneză se încearcă evitarea folosirii pronumelor personale, astfel deixisul personal având o frecvenţă redusă. În limba japoneză „pronume personal” face parte din clasa substantivelor – daimeishi, de aceea, în funcţie de interlocutor sau de context sunt folosite şi pronume – boku, watashi,- şi substantive: otōsan, okāsan, sensei.

2.1.1 Deixisul social; formele de politeţe şi formele umile

În limba japoneză axa politeţii este stabilită strict ierarhic. Prin folosirea formelor corespunzătoare, relaţiile sociale dintre locutor, alocutor şi referent sunt conturate. Enunţul se modifica în funcţie de coordonatele deictice ce ancorează enunţul.
Axa politeţii şi axa locutor alocutor se pot suprapune când alocutorul este şi persoana onorificată. Formele umile nu se folosesc decât de către locutor şi, prin extindere, peste membrii uchi ai locutorului. Acestea nu se utilizează în legătură cu subiectul sintactic al enunţului, ci cu alocutorul sau o terţă persoană la care se face referire. Forma onorifică de respect este precum o specie de acord între subiect şi predicat, iar în ceea ce priveşte forma umilă aceasta este precum o specie de acord între predicat şi complement.

(1) 私は 先生を　お助けした。
Watashi wa sensei o o-tasuke shita.
eu TEMĂ profesor AC ONOR a ajuta PERF
„Eu l-am ajutat pe domnul profesor.”

(2) 先生は ルーマニアに お帰りになった。
Watashi wa rūmania ni o-kaeri ni natta.
profesor TEMĂ România LOC ONOR a se întoarce PERF
„Domnul profesor s-a întors în România.”

Formele onorifice şi cele de politeţe sunt două forme distincte care pot fi folosite în paralel, în funcţie de scopul enunţului. Formele de politeţe sunt folosite pentru a exprima politeţea faţă de alocutor.

(3) 太郎が　来ました。
Tarō ga kimashita.
Tarō TEMĂ a veni POL PERF
„Tarō a venit.”

Dacă situaţia nu o cere, se foloseşte forma neutră.

(4) 太郎が 来た。
Tarō ga kita.
Tarō NOM a veni PERF
„Tarō a venit.”

Onorificarea se raportează strict la persoana despre care se vorbeşte şi niciodată la alocutor.

(5) 先生は　お笑いになった。
Sensei wa o-warai ni natta.
profesor NOM ONORIF a râde PERF
„Domnul profesor a început să râdă.”

Poate exista şi cazul când, interlocutorul fiind o persoană superioară, adresarea cere să fie politicoasă, dar în acelaşi timp persoana despre care se vorbeşte trebuie onorificată. În acest caz, se vor folosi ambele forme, forma politicoasă şi cea onorifică. Formele pot exista în paralele, fără a se exclude reciproc.

(6) 先生は　お笑いになりました。
Sensei wa o-warai ni narimashita.
profesorul NOM ONORIF a râde POL PERF
„Domnul profesor a început să râdă.”

Prefixele o- şi go- sunt folosite ca marcă a politeţii, cât şi ca forme onorifice. Aceste sufixe sunt ambigue, deoarece pot fi şi mărci ale înfrumuseţării cuvintelor, mai ales a substantivelor. Folosirea lui o- ca marcă a politeţii faţă de alocutor este specifică limbajului feminin. Particulele o- şi go- mai pot fi folosite ca marcă a respectului şi când sunt folosite împreună cu un obiect sau o acţiune a unei alte persoane căreia i se datorează respect.

(7) 先生の お体の 調子は けっこ良いです。

Cuvintele hai şi iie corespund adverbelor „da” şi „nu” din limba română, respectiv yes şi no din limba engleză, când sunt folosite ca răspunsuri la enunţuri interogative. În fiecare dintre aceste limbi în parte acestea pot apărea de sine stătătoare, fără a mai fi nevoie de explicaţii suplimentare care să le succeadă:

(2) かさを持ってきましたか。
Kasa o motte kimashita ka.
umbrelă AC a aduce PERF a veni POL INTEROG
„Ai adus umbrela?”
はい、（持ってきました）。
Hai, motte kimashita.
da a aduce PERF a veni PERF
„Da”
Have you brought the umbrella?
Yes (I have).

Când sunt folosite ca răspuns la o întrebare de tip „da sau nu”, cuvintele hai (sau e) şi iie, fără precizări suplimentare, au sensul de „ceea ce ai spus este corect” şi respectiv „ceea ce ai spus este incorect”. În cazul în care acestea sunt folosite ca răspuns la o întrebare cu un predicat la negativ, sensul necodat în acestea se schimbă deoarece în japoneză standard se afirmă sau se neagă faptele şi nu enunţarea faptelor în sine .

(3) 東京へ　行きませんでしたか。
Tōkyō e ikimasen deshita ka.
Tokyo ILL. a merge POL NEG PERF INTEROG
„Nu ai fost la Tokyo?”
はい, 行きませんでした。
Hai, ikimasen deshita.
da a merge POL NEG PERF
„Nu (nu am fost la Tokyo).”
いいえ,　行きました。
Iie, ikimashita.
nu a merge POL PERF
„Ba da (am fost la Tokyo).”

Prin urmare, răspunsurile din japoneză la enunţuri interogativ-negative hai şi iie ajung să fie exact opusul corespondenţilor în română „da” şi „nu”, respectiv hai = „nu” afirmativ; iie = „da” negativ. Acest lucru este valabil atât în limba română, cât şi în limba engleză, în care, pentru a răspunde afirmativ la o întrebare cu predicat la negativ, se răspunde cu no, iar în cazul unui răspuns negativ, se va răspunde cu yes.

(4) Didn’t you go to Kamakura?
No, I didn’t.
Yes, I did indeed.

În cazul în care se foloseşte o propoziţie interogativ-negativă din considerente de politeţe, răspunsul afirmativ va fi indicat prin hai, iar răspunsul negativ va fi indicat prin iie, ca în limbile română şi engleză.

(5) かばんを持ってきて下さいませんか。
Kaban o mottekite kudaimasen ka.
geantă AC a aduce -te a veni -te vă rog POL NEG PERF INTEROG
„Nu îmi aduci te rog geanta?”
はい,　かしこまりました。
Hai, kashikomarimashita.
da, a se conforma POL. PERF.
„Da, imediat.”

(6) もう　少し召し上がりませんか。
Mō sukoshi meshiagarimasen ka.
încă puţin a servi POL NEG INTEROG
„Nu aţi dori să mai serviţi puţin?”
いいえ,　もう　結構でございます。
Iie, mō kekkō de gozaimasu.
nu deja destul a fi POL PERF
„Nu, îmi este de ajuns (sunt plin).”

Existenţa acestor forme îngreunează cu atât mai mult distincţia între situaţiile în care afirmarea enunţului se face cu hai, iar negarea cu iie, sau invers. În limba română interogativele totale sunt de cele mai multe ori folosite la forma afirmativă, numită şi forma neutră, când nu se anticipă un răspuns afirmativ sau negativ. Forma interogativ-negativă se foloseşte când vorbitorul anticipează un răspuns negativ . Spre deosebire de limba română, în japoneză se face o distincţie mai largă în cadrul interogativului-negativ. Acesta poate avea forma neutră, chiar dacă este interogativ-negativ, exemplul (7 a). (forma interogativ-negativ afirmativă sau neutră), când nu este anticipat răspunsul. Poate avea forma interogativ-negativă şi să fie anticipat un răspuns negativ precum în exemplul (7 b), sau poate avea formă interogativ-negativă dar să fie anticipat un răspuns afirmativ, exemplul (7 c).

1 Introducere
1.1 Prezentare generală
Prin deixis este desemnat ansamblul modalităţilor de expresie care asigură legătura dintre mesajul lingvistic şi situaţia de comunicare în care este produs. Actul de comunicare este actualizarea şi transpunerea unui mesaj în circumstanţe de comunicare determinate. Punctul de referinţă în cadrul actului de vorbire este considerat vorbitorul (locutorul) care are o poziţie privilegiată. Pentru a se putea realiza comunicarea trebuie să apară şi destinatarul mesajului (alocutorul). Astfel, într-o situaţie de comunicare faţă în faţă, se creează cadrul deictic, reprezentat prin coordonatele deictice, care are elementul de referinţă centrul deictic. Acesta este alcătuit din locutor, momentul şi locul în care vorbeşte.
Deicticele sunt forme lipsite de autonomie referenţială, neavând o semnificaţie lexicală propriu-zisă. Spre exemplu, watashi „eu” desemnează în fiecare situaţie de comunicare în care este folosit, de fiecare dată altceva, putându-şi determina referinţa doar în raport cu un context comunicativ. Dimpotrivă, cuvântul isu „scaun” desemnează de fiecare dată acelaşi lucru, indiferent de contextul comunicativ în care este folosit. Orice forme lingvistice prin care se realizează această operaţie se numesc expresii deictice. Dacă funcţional deicticele desemnează o clasă omogenă, din punct de vedere gramatical, ele sunt eterogene, aparţinând unor clase gramaticale diverse, ca de exemplul timpul verbal, care reprezintă tot un deictic, un deixis temporal. Expresia deictică este purtătoare de informaţie codificată, precum coordonatele fundamentale ale cadrului deictic în funcţie de care se realizează evenimentul comunicativ. Tipul de informaţie contextual-comunicativă codificată determină tipul deixisului, care poate fi clasificat în trei mari categorii: a) deixisul personal, b) deixisul spaţial, c) deixisul temporal. Astfel, deixisul personal codifică rolurile comunicative ale participanţilor la evenimentul comunicativ. Deixisul spaţial codifică configuraţia spaţială a contextului de comunicare prin raportarea la poziţia interlocutorilor, cu raporturile de distanţă şi de poziţionare relativă a participanţilor, din perspectiva locutorului. În ceea ce priveşte deixisul temporal, acesta codifică configuraţia temporală în care are loc comunicarea şi informaţii despre comunicarea în sine, prin ancorarea ei în cadrul real. Pentru a exemplifica cele enunţate mai sus, avem enunţul:

(1) 昨日 あなたが これを 書きましたか。
Kinō anata ga kore o kakimashita ka.
ieri tu NOM aceasta AC a scrie POL PERF INTER
„Tu ai scris ieri asta?”

Pronumele personal anata este un deixis personal deoarece desemnează alocutorul din situaţia de comunicare. Demonstrativul kore este un deisix spaţial deoarece desemnează un obiect nedefinit decât în contextul acestui enunţ şi conţine informaţii despre obiectul desemnat în legătură şi cu poziţionarea acestuia în spaţiu faţă de locutor. Adverbul kinōu este un deixis temporal situând acţiunea în timp cu o zi înaintea enunţului. Deixisul nu este mereu reprezentat printr-un cuvânt de sine stătător. De pildă, timpul verbal reprezintă tot un deictic temporal. Spre deosebire de limba japoneză, în limba română deixisul personal poate fi identificat şi la verb, prin persoana verbală.
După cum am mai precizat, deixisul are o organizare egocentrică în consecinţă,
când intervine o schimbare în centrul deictic (de exemplu, când locutorul se schimbă) şi restul elementelor deictice ce apar în enunţ suferă modificări, uneori impunându-se doar folosirea anumitor verbe, sau când anumite verbe de direcţie limitează persoanele care pot apărea în enunţul respectiv. Ancorarea deictică a enunţului în contextul de comunicare (context) reprezintă o altă proprietate a deixisului.

Continuarea, in posturile ce vor urma.