La inceputul perioadei Showa doua scoli se bucurau de popularitate si de autoritate pe plan national. Una dintre aceste scoli era asociata cu miscarea literara a proletarilor (literatura proletara), iar cealalta asociata curentului modernist, având reprezentanti precum: Yokomitsu Riichi si Kawabata Yasunari. Si literatura proletara lasa urme destul de profunde, dar de apreciat este mai degraba domeniul criticii, si nu cel al operelor propriu-zise, care nu s-au bucurat de prea mult succes in timp si au fost uitate odata cu stingerea curentului in sine. Miscarea proletara a fost inabusita de guvernul japonez dupa anii 1930, iar oamenilor de valoare ce erau adeptii acestei miscari, li s-a dat sansa fie sa recunoasca public ca ei, ca si guvernul de la vremea respectiva, adopta convingerea „marxista” sau se vor reprofila si vor scrie doar literatura „nonpolititca”. Acest lucru dovedeste ca nu este imposibil miscarii proletare sa gaseasca puncte comune cu militantii nationalisti extremisti. Slogane precum „Asia pentru asiatici” se muleaza foarte bine pe ideologiile ambelor parti, diferenta inte cele doua fiind doar de ton.

Aceasta „infratire” intre cele doua miscari este dovedita de viteza cu care isi recapata autoritatea literatura proletara de dupa razboi, mai ales in randul academicienilor.

Succesul de care s-au bucurat adeptii curentului marxist la inceputul perioadei Showa se datoreaza clasei politice aflata la conducere in perioada respectiva, care agrea ideologia marxista. Din aceasta cauza operele lasate in urma de ei nu au tercut si testul timpului.

Trebuie retinut si faptul ca modernismul in sine nu a jucat un rol atât de important nici dupa razboi, fie ca este vorba de curente si miscari precum sentimentalismul sau realismul analitic dupa ideologia lui Freud si Jung.

Criticii care nu aveau interese politice si nici implicatii politice nu au reusit sa se grupeze pana in 1960, lucrarilor lor fiind mai mult individuale si simple pareri. Abia noua generatie de tineri academicieni arata un interes asupra curentelor noi din Europa, precum structuralismul si constructivismul, incercand sa le aplice literaturii japoneze.

O figura centrala in critica din acea perioada o reprezinta Kobayashi Hideo, fara de care critica acestei perioade nu ar fi ajuns pe asemenea culmi. Nascut la Tokyo, are parte de cea mai buna educatie, educatie ce ii garanta un loc in guvern, insa Kobayashi impreuna cu inca cativa colegi de liceu se dovedesc foarte pasionati de literatura franceza. Acestia incep sa isi expuna talentul artistic inca din perioada liceului, Kobayashi publicând prima si ultima sa opera de fictiune in acesta perioada. In facultate, atentia ii cade asupra unui scriitor francez, Rimbaud, despre care isi face si lucrarea de absolvire.

Reusind sa se afirme drept critic de la o vârsta frageda, tonul acestuia era mai degraba ofensiv, ceea ce nu constituia un atu pentru el, dar nuanta criticilor sale era una usor militanta. Kobayashi este de parere ca naturalismului japonez ii lipseste latura intelectuala, sper deosebire de cel francez, având si tendinta sa dezvolte un stil aparte de descriere minutioasa a vietii de zi cu zi a autorului sau a personajelor acestuia. Literatura naturalista japoneza pare sa se axeze pe subiectivism amestecat cu fictiune. Inca din perioada Taisho, romanul subiectiv a fost criticat din multe puncte de vedere, dar nu a putut fi combatut in totalitate, deoarece si cei care incercau sa ii combata isi inspirau scrierile tot din viata de zi cu zi. Chiar daca incercau sa trateze in operele lor alte aspecte ale vietii, precum latura psihologica sau perceptia senzoriala, acele opere tot subiective erau. O schimbare substantiala a literaturii subiective a fost adusa de cei ce nu doreau sa scrie „literatura pura”, ci scriau doar pentru placerea si amuzamentul cititorilor. Kobayashi era gata sa aprecieze orice tip de literatura in defavoarea celei subiective, incat cu câteva ocazii a adus cuvinte de faima pana si literaturii proletare, chiar daca aceasta era ticsita de ideologii politice complet gresite si uneori ilogice. Aceste erori puteau insa fi trecute cu vederea, iar opera sa fie evaluata doar la nivel literar. Kobayashi ajunge la concluzia ca literatura proletara este mult deasupra celei subiective, aceasta reusind sa obtina o victorie incontenstabila in fata literaturii subiective, dar nu si in fata individualismului. Criticul fiind profund dezamagit de literatura japoneza moderna, isi indreapta atentia catre literatura japoneza clasica si cea europeana, de care era fascinat inca din vremea liceului. El scrie eseuri si dspre literatura japoneza clasica, dar isi concentreaza toata atentia asupra literaturii europene. In 1935 va deveni redactor la revista Bungakukai (Literary Wolrd) la care isi incepe si lucrarea despre viata lui Dostoevski {The Life of Dostoevsky). Aceasta opera ii va ocupa o mare perioada de timp, pana pe la sfârsitul anilor 1930, dar acest lucru nu ii va impiedica sa publice ocazional articole despre autori japonezi si europeni.

Este incontestabil faptul ca Kobayashi s-a implicat in nationalismul japonez, fie ca a stiut si ca a vrut acest lucru sau poate doar intamplator, când a publicat un articol in 1937 despre Kikuchi Kan, exprimandu-si simpatia pentru acesta in baza justificarii celui din urma, care trecuse de la literatura pura la o literatura populara, nationalista. Aceasta schimbare, sustine el, se datoreaza faptului ca Kikuchi Kan incerca sa atinga un public pana atunci ignorat si de catre modernism, dar si de catre literatura proletara. Kikuchi stia cum sa ajunga la acesta prin darul sau de a scrie exact ceea ce isi doresc cititorii, fara sa le influenteze gusturile, parerile si mentalitatea.

Implicatiile criticului in actiunile militare sunt majore, acesta ajungând pe front, in functia de corespondent de razboi. Dorea ca Japonia sa câstige cu orice pret. Nu a scris literatura de propaganda sau ceea ce se scria pe vremea respectiva, adica jurnale patriotice, dar si-a adus aportul prin publicarea corespondentei sale de razboi. Dupa intoarcerea de pe frontul de lupta, atitudinea sa ve suferi o transformare, mai ales datorita faptului ca isi va schimba preocuparile. Aceste schimbari pot fi observate si in traducerile sale in care incep sa apara propozitii scurte, neterminate si adesea greu inteligibile. Se pare ca in anul 1942, Kobayashi a renuntat complet la studiul sau despre Dostoevski, insa nu din cauza schimbarii mentalitatii ideologice. Poate fara nici o legatura cu acest lucru, criticul s-a decis sa inceapa sa scrie o carte despre Mozart, in acelasi an. S-a presupus ca dupa razboi, Kobayashi se va intoarce la cariera sa critic, dar acesta s-a orientat mai degraba catre arte si catre lumea antichitatilor. In perioada postbelica, când nu-si mai câstiga existenta din scris, a trecut la comertul cu antichitati. Noua ocupatie ii mananca foarte mult timp, iar literatura ramane in planul secund, publicând sporadic eseuri. Kobayashi considera ca formatia sa literara este rodul lecturilor acumulate. Era familiar cu multe alte literaturi si ideologii europene despre care nici macar nu a scris. In ceea ce priveste critica, era de parere ca intotdeauna criticul trebuie sa mearga in substratul operei pe care incearca sa o inteleaga, si nu sa descrie conjunctura socio-istorica sau sa incerce sa incadreze opera in niste tipare aride de clasificare a actului scriitoricesc.

Alti critici

Remarcabilul critic Nakamura Mitsuo admite mândru ca ii datoreaza lui Kobayashi faptul ca a reusit sa cunoasca adevarata literatura, acesta din urma facandu-1 sa priveasca in mod direct operele, si nu sa le fixeze in jurul teoriei marxiste. Nakamura si-a concentrat activitatea critica cu precadere asupra literaturii japoneze moderne, axandu-se pe operele pe care Kobyashi tindea sa le desconsidere sau sa le dispretuiasca.

Kawakami Tetsuro (1902 – 1970), desi ceva mai in vârsta decât Kobayashi, a avut multe de invatat de la acesta. Aprofundase mai temeinic domeniul muzicii, insa nici una dintre operele sale nu s-a bucurat de aprecierea pe care a cunoscut-o lucrarea lui Kobayashi despre Mozart. Fara indoiala, cea mai cunoscuta opera a sa a fost Nihon no autosaida (Japanese Outsiders, 1960). Chiar daca cei doi critici au fost chiar prieteni, deosebirile dintre ei erau considerabile, aspect pus si pe seama diferentelor de background, mai precis a stilului de viata avut de fiecare in parte.

Multi alti critici ar mai putea fi enumerati aici, dar nu ar fi demn doar sa le atribuim câteva cuvinte, având in vedere intreaga lor cotributie adusa sferei criticii literare. Este totusi necesar sa punctam elementele comune ale acestora, cat si imprejurarile in care acesti critici s-au format. Fiecare dintre ei aveau: un consistent bagaj de cunostinte despre literatura europeana, atât cea clasica, cat si cea moderna, dobândit din critica citita, dar si din studiul (individual al) lucrarilor propriu-zise; pasiune pentru limba japoneza si incredere in infinitele posibilitatile de creatie pe care le ofera; inclinatie spre muzica occidentala; apreciere fata de scriitori consacrati, precum Hino Ashihei sau Kikuchi Kan. Bineinteles ca nu toti acesti critici impartaseau acelesi puncte de vedere in privinta celor sus mentionate.

Scrierile unor Kobayashi, Nakamura, Kawakami, Yoshida si a altora au dus la iluminarea operelor europene pe care le-au studiat, din perspectiva mentalitatii japoneze. Daca uneori acestia scot in evidenta unele aspecte considerate neimportante in viziunea criticii europene, acest fapt nu vine sa dovedeasca o eventuala eroare de interpretare, ci mai degraba diferentele dintre cele doua tipuri de culturi: pe de o parte cea japoneza, pe de alta parte cea europeana (occidentala). Prin studiul culturii europene japonezii au reusit cu atât mai mult sa¬si inteleaga propria traditie, evident, aceasta alaturi de patrunderea traditiilor tarilor occidentale. Astfel, s-a nascut un inedit punct de vedere, cu totul inaccesibil unui critic occidental.

BIBIOGRAFIE
Donald Keene, “Down to the west”