Introducere

Mai mult decat orice, societatea japoneza este caracterizata si se bazeaza, totodata, pe interdependenta si interactiunea continua dintre membrii ei (prin membru intelegand orice entitate de la persoana la institutie). Catalogata a fi un exemeplu cat se poate de pur pentru ceea ce este numit “societate de grup”, este departe de ea idea de a cauta sa iasa in vreun fel in afara liniilor acestui sablon. Motive s-ar putea gasi multe, cum ar fi, de exemplu, preacunoscutul conservatorism, dorinta de intoarcere la traditionalitatea uitata candva in a doua jumatate a secolului al19-lea.

Insa nu ar fi oare mai logic sa cautam acest motiv analizand rezultatele efective pe care aceasta caracteristica i le confera? In esenta, conceptul “societatii de grup” se opune de fapt ideii “omului universal”, nascut in antichitatea europeana. Unitatea minimala a primei este tocmai omul ce isi canalizaza energia intr-o singura directie, aceea in care are mai multe sanse de a deveni cel mai bun. Omul devine astfel veriga cu o valoare si importanta unica intr-un anumit “lant”, si el situat la un anumit nivel de importanta. Teoretic vorbind, disparitia uneia dintre verigi duce la ruperea si dezafectarea intregului lant. Asadar, sistemul este periclitat. In realitate, teorema nu se aplica decat unor grupuri restranse, neputand fi vorba de prabusirea infrastructurii societatii.

Insa adevaratul merit al japonezilor apare abia aici. Astfel, se incearca o educare de asa natura a membrilor ei, incat disparitia unei verigi sa nu duca la colapsul intregii retele; functia elementului disparut este suplinita, mai mult sau mai putin de restul componentelor.

Metodele aplicate in astfel de cazuri necesita o “implementare” a unor principii, idei, etc. in mentalitatea oamenilor inca de la cele mai fragede varste.

Ideile si principiile educatiei in Japonia se pot regasi in Legea Fundamentala a Educatiei elaborata in 1947. Interpretand dorintele populatiei mentionate in preambulul acestei legi, se urmareste construirea unui stat democratic si cultural, intru mentinerea pacii mondiale si a bunastarii umanitatii. Realizarea acestui ideal depinde fundamental de puterea cu care va fi inzestrata educatia – invatamantul.

Articolul 1 al legii mai sus amintite ofera un profil suficient de clar si precis al omului societatii japoneze : “Invatamantul trebuie sa urmareasca dezvoltarea integrala a personalitatii, luptand pentru emanciparea fiecarui individ in parte, cladindu-l sanatos trupeste cat si mental, invatandu-l sa iubeasca adevarul si dreptatea, sa respecte valorile celorlalti, munca, sa aiba un puternic simt al responsabilitatii, lasand totodata posibilitatea nasterii unui spirit independent, avand drept scop faurirea unei societati si a unui stat pacifist”. Acest articol a luat nastere ca urmare a tragicului eveniment de la Hiroshima si Nagasaki.

Inceputurile

A pregati copiii sa devina parte integranta a societatii lor este chiar inceputul formarii societatii in sine. Din nefericire, nu ne aflam in posesia nici unei marturii referitoare la modul in care erau pregatiti copiii in Japonia vechilor epoci, timp in care nu se formase inca nici un sistem propriu de scriere si cu atat mai putin un sistem educational formal. Desi cateva informatii fragmentare pot fi obtinute din marturiile scrise apartinand inceputurilor Japoniei, cum ar fi “Kojiki” (712 a.d.) si “Manyōshū” (759), o imagine integrala a invatamantului din acea perioada trebuie sa astepte rezultatele studiilor istorice si antropologice.

Tangentele culturii continentale cu cea japoneza

S-a intamplat in vremuri de mult apuse, cand sistemul chinezesc de scriere a patruns in Japonia intermediat de peninsula coreeana. In cea de-a doua jumatate a sec. al V-lea, cativa aristocrati, locuitori ai capitalei situate atunci la Yamato, invatau sa scrie si sa citeasca in acest sistem. Incepand cu aceasta perioada, au fost compuse mai multe opere, folosind fie sistemul de scriere chinezesc, si anume caracterele chinezesti, fie in stilul japonez, folosind forma antica a silabarului kana, manyōgana (caractere chinezesti simplificate). La inceputul secolului al VIII-lea, “Nihonshoki”, o istorie a Japoniei, a fost compilat intrebuintand caracterele chinezesti; aceasta istorie include si date istorice lasate de clanurile conducatoare ale acelei perioade, dintre care cel care se impune este Nakatomi. Ambele opere, atat antologia de poezii Manyōshū cat si inregistrarile istorice din Kojiki sunt produsele aceluiasi veac. Prima a fost redactata in manyōgana , iar cea de-a doua intr-o combinatie de propozitii in chineza cu propozitii in japoneza, folosind caractere chinezesti.

Importul din China, traversand peninsula coreeana, nu s-a rezumat la sistemul de scriere si literatura, ci a continuat cuprinzand cultivarea orezului, roata olarului si metalurgia (sec. III-II a.Chr.) De-a lungul timpului, multe mestesuguri si invataturi din diverse domenii au fost introduse si dezvoltate de catre chinezii sau coreenii veniti si stabiliti in Japonia. Numarul copiilor aristocrati ce primeau o educatie in spiritul confucianismului clasic si tinerii ce deveneau parte a clerului buddhist, incepuse sa creasca. In acest fel, catre sfarsitul secolului al VI-lea, societatea japoneza, situata in extremitatea estica a zonei de influenta culturala chineza, a trecut linia imaginara dintre cultura si civilizatie.

Originea scolilor japoneze

Prima institutie publica cu scop educativ, copiata dupa modelul practicat in China dinastiei Tang , se presupune ca a fost fondata in a doua jumatate a secolului al VII-lea. Incercarea de a stabili un sistem educational la nivel national dateaza din sec. al VIII-lea, ca parte integranta a programului de reforma politica numit Taika (645). A urmat proclamarea legii invatamantului, “Gakurei”, si aparitia Marii Scoli, Daigaku si a scolilor locale, Kokugaku.

Aceste institutii au fost infiintate cu scopul de a evidentia demnitatea statului national centralizat, supus imparatului, de a antrena si pregati guvernul si oficialitatile locale. In cadrul acestor scoli se preda si literatura chineza veche. La inceput, curtea imperiala a sponsorizat Daigaku, care era situat in capitala. Pe de alta parte, Kokugaku au fost fondate in capitala fiecarei provincii, majoritatea studentilor fiind membrii clanurilor locale, cat si fiii razboinicilor.

In completare la aceste institutii, la curtea imperiala existau si onmyō ryō (scoli ce purtau mai departe invataturile unei cosmologii bazate pe calendar si astrologie, teyaku ryō (pentru invatarea artei de a vindeca si medicinei), gagaku ryō (pentru invatarea muzicii chinezesti). Aceasta a fost o era cand, absorbind cultura chineza, cultura japoneza s-a dezvoltat rapid.

Sistemul daigaku – kokugaku a inflorit pentru un timp, dupa ce capitala a fost mutata de la Nara la Kyoto dar a intrat in declin in sec. al X-lea. Cladirea propriu-zisa a daigaku-ului a fost distrusa in marele incendiu ce a devastat orasul Kyoto in anul 1177. Odata cu dezvoltarea literaturii japoneze autohtone, numarul studentilor care doreau sa invete literatura chineza veche a scazut, si pe masura ce puterea curtii imperiale pierdea din amploare, finantarea institutiei a devenit aproape zero. Daigaku devenise astfel victima notorie a unor schimbari politico – sociale. Numele oficial al Marii Scoli era Daigaku ryō. Acest nume si continutul invataturilor pe care institutia le-a asigurat au influentat profund viitoarele forme de invatamant din Japonia.

Educatia si buddhismul

Prin contactele cu oamenii de rand pe care membrii sectelor buddhiste din Kamakura le-au sustinut in mod constant, numarul adeptilor crescuse considerabil. Secta Zen, care includea si tendinte confucianiste, a instalat anumite facilitati educationale in temple. Aceste scoli – temple au creat o traditie in studierea invataturilor confucianismului si in pregatirea preotilor. Cele cinci mari temple din Kamakura si Kyoto au devenit adevarate centre educationale ce se bucurau de un mare prestigiu. Educatia, ce gravita in jurul acestei “retele” de temple, nu a fost tinuta in granitele oraselor respective. Dupa sec. al XV-lea, la acele temple buddhiste care aveau orice fel de conexiuni cu lorzii feudali locali sau cu familiile conducatoare, copiii erau luati in grija si li se asigura o educatie bazata pe confucianism. Aceasta procedura se numea tera–iri si devenise o practica foarte comuna la acea vreme. Astfel, preotii buddhisti nu numai ca isi pregateau proprii succesori, dar ii si invatau pe oamenii din afara clerului sa scrie si sa citeasca. Treptat, practica s-a raspandit si in randul clasei razboinicilor . Tera–iri este diferita de ceea ce avea sa apara mai tarziu sub numele de terako–ya, in perioada Edo (1603-1868); prima a fost vazuta, oricum ca un model pentru a doua.

Datorita numarului persoanelor educate aflat in crestere, se dezvolta o cultura populara specifica. Literatura reprezentata prin otogizōshi (colectii de povestiri populare) si prin kyōgen (o drama comica) a avut o popularitate foarte mare in randul oamenilor obijnuiti si al razboinicilor. A dus mai departe la formarea unei culturi larg raspandite si foarte diferita de cultura elitista, aristocratica a erei precedente.

In prima jumatate a sec. al XIV-lea, o carte de texte numita ōraimono (foloseste stilul corespondentelor) reprezenta practic prima incercare de a preda in stilul corespondentelor. Aceasta opera a avut un rol determinant in istoria cartilor de texte in Japonia, astfel de carti ajungand sa fie foarte numeroase in timpul Restaurarii Meiji (1868).

Crestinismul in scolile japoneze

In secolul al XVI-lea, o vreme a razboaielor civile, parintele Franciso Xavier din Ordinul Iezuitilor a venit in Japonia cu scopul de a promova religia crestina printre japonezi. Catolicismul a gastigat de partea sa in acele vremuri de restriste, de suferinta si conflicte civile numerosi adepti, de la simpli tarani muncitori de pamanturi si pana la figuri proeminente ale vietii politico-sociale japoneze. Misionarii straini au adus cu ei “produsele” civilizatiilor europene: diverse tipuri de unelte, instrumente muzicale; japonezii sunt de asemenea expusi stiintelor Europei: astronomia, geografia, medicina.

Misionarii portughezi construiesc scoli pentru a educa tineretul japonez in spiritul credintei catolice. Scoli primare (shoggakou) sunt infiintate in nord-estul insulei Kyushu si alte scolii, echivalente ale scolilor gimnaziale sunt construite in Kyushu si in preajma orsului Nagoya. In Kyoto, exista deja o scoala unde se preda matematica si astronomia. Cladirile acestor scoli erau construite in stil european, iar printre disciplinele predate in cadrul acestor institutii existau, aproape neindoielnic, limba latina, limba portugheza, muzica si pictura de origine europeana, gravura in bronz etc.

Din mai multe puncte de vedere sistemul acestor scoli era foarte asmanator cu cel al scolilor din templele buddhiste, unica diferenta fiind poate orientarea. Pastrarea, printre materiile predate, a limbii japoneze si a istoriei Japoniei urma obiceiurile si sistemul educational japonez, dorind sa atraga cat mai multi tineri in acea noua lume, ale carei porti erau deschise de catre misionarii veniti din mai multe colturi ale Europei. Scolile crestine dispar odata cu aparitia unei superstitii cu privire la religia crestina a shogunului Tokugawa (sec. al 17-lea). Oricum, este un fapt istoric existenta scolilor crestine in Japonia secolului al 16-lea. In conformitate cu marturiile scrise apartinand misionarilor portughezi, copii japonezi s-au dovedit a fi mult mai inzestrati decat cei de prin partile noastre in ceea ce priveste seriozitatea si sarguinta, cat si in ceea ce priveste deprinderea limbii latine.

Forma si programa scolilor crestine se pare ca nu a influentat in nici un fel orice a urmat acestei perioade in invatamantul japonez. In anii viitori, conducerea a proscris tot ce tinea de invatamantul european. Cu toate acestea, multe cunostinte si invataturi au fost trimise mai departe, din generatie in generatie, intr-o maniera mai restransa, prin intermediul cuvantului vorbit. Unele cuvinte portugheze, introduse in acea vreme, au suferit un proces de japonizare, multe dintre ele ramanand in uzul curent al limbii pana astazi.

Perioada Edo, dupa politica de izolare, si educatia

Odata cu instaurarea Shogunatului Tokugawa va lua sfarsit si perioada razboaielor civile din Jponia. Timp de 260 de ani, de la inceputul secolului al 17-lea, societatea japoneza a experimentat un proces unic de dezvoltare, pastrand cat mai putine legaturi cu tarile straine, in cadrul unei aprige politici de izolare. Sfarsitul acestei ere a insemnat schimbarea destinului intunecat al “Tarii Soarelui Rasare”. Pana la acea data, Japonia isi intemeiase propiile institutii si propriul invatamant, sub noul sistem politic reorganizat.

Era dupa cea de-a doua jumatate a secolului al 18-lea cand facilitatile educationale, organizate sub forma unor scoli, au inregistrat un progres rapid. In primul rand, guvernul si-a extins protectoratul si asupra scolii fondate de Hayashi Razan si in anul 1690 a trecut-o in domeniul public, numind in fruntea ei pe nepotul lui Razan, Hayashi Nobuatsu. In 1790, cand sistemul a fost revizuit, institutia educationala a devenit una aflata sub controlul direct al shogunat-ului si numita Shōheizaka Gakumonjo (Shōheikō). Cu toate ca aceasta institutie nu a fost numita oficial daigaku, titlul ce a fost conferit indica faptul ca autoritatile au avut in minte modelul Daigaku-ryō din sec. al XVIII-lea.

Educatia data elevilor in cadrul acestei scoli era de orientare confucianista, la fel ca si shogunatul. Absolventii acesteia au devenit profesori sau indrumatori ce lucrau pentru clanurile feudale. De-a lungul timpului, in fiecare domeniu feudal, scolile private au intrat sub protectorat, ca in final scoli publice administrate de catre guvernele diferitelor clanuri sa fie fondate dupa modelul scolilor private. Numarul scolilor sustinute financiar de catre clanuri a crescut, ajungand la cifra de 200. Majoritatea lor au fost infiintate in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si chiar dupa formarea noului guvern Meiji in 1868, cand au mai luat nastere inca 46 de astfel de scoli.

Succesul avut de scolile mentionate anterior are o stransa legatura cu cererea crescanda de oameni cu abilitati administrative pe masura ce sistematizarea birocratica isi facea simtita prezenta in fiecare aspect al guvernamantului fiecarui clan, cat si in domeniul administrativ, financiar si legislativ, al guvernului central Tokugawa. Deoarece clasa conducatoare a expus o etica militara, era de asteptat ca artele martiale sa fie predate la multe dintre scolile clanurilor. Cu toate acestea, in confucianismul adoptat de catre shogunat, stiinta si cultura erau privite ca fiind necesare pentru administrarea si conducerea reusita, cei ce invatau fiind pusi la loc de cinste.

Natiunea fiind reunificata si aflata la pace, frictiunile cu tarile straine eliminate ca rezultat al politicii de izolare, sistemul de a avea razboinici in serviciul lorzilor feudali devenea din ce in ce mai subred. In completare, suzeranitatea devenea din ce in ce mai interesata de prosperitatea materiala, iar lungile decade de pace au erodat etica militara si spiritul razboinic. In acest context, administratorii clanurilor au simtit necesitatea de a asigura un antrenament moral razboinicilor vasali lorzilor feudali.

Renumele pe care confucianismul deja il avea era ideal pentru a atinge cele doua obiective principale: cultivarea abilitatilor birocratice si implementarea conceptelor etice. Invataturile confucianiste erau folosite pentru a justifica ordinea feudala si incercarea de alfabetizare a populatiei.

Terakoya in perioada Edo

Cateva mentiuni au fost deja facute in legatura cu terakoya, templul – scoala din perioada Edo, unde copiii erau educati. Dupa sec. al XVIII-lea, aceste terakoya au devenit institutii de invatamant nu numai pentru copiii orasenilor si ai fermierilor ci si pentru copiii razboinicilor care nu aveau varsta corespunzatoare pentru a fi admisi in scolile clanurilor. Educatia nu mai era facuta asadar in anumite temple buddhiste, ci in cladiri special construite unde preoti shintoisti, doctori, samurai, etc., detineau rolul de profesori, care pana atunci fusese privilegiul preotilor buddhisti. La unele scoli, fetele erau invatate etica, de catre sotiile profesorilor si existau de asemeni scoli speciale pentru fete. Continutul studiilor includea kana si caracterele chinezesti, comentarii pe marginea ōraimono si a culegerilor de texte, discipline si lecturi despre morala. Morala era de orientare confucianista, insa existau si precepte apartinand buddhismului chinezesc. Lucrul acesta se datoreaza faptului ca scriitorii culegerilor erau preoti buddhisti, dar si faptului ca ideile confucianiste reprezentand viziunea morala a clasei suverane nu se potriveau intocmai vietii oamenilor de rand. Unele carti erau editate special pentru comercianti, artisti, fermieri, oferindu-ne dovada faptului ca nevoia de a scrie si a citi era din ce in ce mai pregnanta printre membrii clasei de mijloc. Nici shogunatul si nici clanurile nu controlau, cu cateva exceptii terakoya. Cu toate ca nu se stia exact cate terakoya existau in jurul anului 1868 – regimul Tokugawa – o estimare rezonabila poate fi facuta (cca 100.000 de scoli). Cateva clanuri au fondat o institutie educationala numita gōgaku , pentru educarea maselor. Documentele disponibile nu arata in mod precis numarul copiilor care au studiat la terakoya, insa profesorul britanic Dore a emis o ipoteza conform careia rata literatilor la acel moment era de 54% pentru baieti si 19% pentru fete.

Restauratia Meiji. Modernizarea Invatamantului

In timpul erei Meiji (1868-1912) s-a dezvoltat foarte rapid sistemul educational modern. Incapabil sa lupte cu situatia dificila in care se afla (neintelegeri acasa si climatul nefavorabil extern), Tokugawa renunta la puterea cu care era investit. Un nou guvern a fost organizat in 1868 (Restauratia Meiji). Cu toate ca o serie de razboaie civile a mai existat, familia Tokugawa nu a fost distrusa, iar fostul shogun a devenit unul dintre lorzii feudali ai regiunii Shizuoka. Dupa restaurare, s-a cazut de acord ca si acestia, lorzii fiind, sa conduca propriile lor teritorii.

Chiar si in aceasta perioada, mai multe scoli ale clanurilor au fost fondate, iar cele existente au fost extinse. Numazu Hei Gakkō (Scoala Militara Numazu) infiintata de familia Tokugawa, era mai mult sau mai putin o scoala militara, insa se predau aici stiinte moderne si cateva limbi europene. Aceasta institutie era una dintre cele mai respectate.

De asemenea si numarul terakoya a crescut in perioada Meiji impreuna cu cel al micilor institutii educationale private ce predau confucianismul sau stiintele europene si limbile straine (in Tokio). Keio Gijuku, precursorul Universitatii Keio de astazi, una dintre cele mai bune universitati private din Japonia, a fost fondata de Fukuzawa Yukichi, un avocat de dupa perioada Restaurarii Meiji.

Prima universitate moderna a fost infiintata de catre guvern in 1887 si aceasta era Universitatea Tokio, rezultatul unificarii dintre Shōheikō, institutia de invatamant superior a shogunat-ului, cu Kaiseisho (Scoala de Stiinte Europene) si a Igakusho (Scoala Medicala) . Ultimele doua au fost fondate de catre guvernul Tokugawa cu scopul de a studia stiintele occidentale.

In 1872, noul guvern Meiji a facut public un plan pentru un sistem modern la scara nationala, numit “Promulgarea Sistemului Scolar”. Infrastructura urma modelul scolii franceze la care se adaugau si elemente ale sistemelor altor cateva tari. Acest plan de reorganizare a scolilor a fost rezultatul felului in care Guvernul percepea invatamantul ca fiind un element cheie in formarea constiintei nationale, care ar asigura Japoniei facilitatile educationale corespunzatoare asimilarii cunostintelor moderne.

Oricum, atitudinea autoritara confucianista, pana atunci predata, nu a disparut intru totul nici in invatarea stiintelor occidentale. Atitudinea traditionala avea avantajele si dezavantajele ei. A promovat dezvoltarea societatii japoneze prin respectul inerent pentru calitatea invataturii, dar respectul autoritatii per se a devenit un obstacol cand a venit vorba despre integrarea creativitatii personale in achizitionarea de cunostinte tehnice.

“Promulgarea sistemului scolar”

Aceasta lege a instituit o divizare a Japoniei in opt districte academice, a unui district academic in 32 de districte scolare medii, si a unui district scolar mediu in 210 scoli elementare. Scopul era acela de a institui cate o universitate in fiecare district academic, cate o scoala medie in fiecare district scolar mediu si cate o scoala elementara in fiecare district de scoala elementara. Cu toate acestea, se astepta ca in toata tara sa se infiinteze 256 scoli medii si 53760 de scoli elementare. Diversele tipuri de scoli deja existente in fiecare teritoriu al clanurilor au fost somate sa-si inceteze activitatea. Deja, acest sistem al clanurilor fusese abolit si inlocuit prin sistemul prefecturilor. Mai mult ca niciodata, scolile fondate de catre clanurile feudale au ramas neschimbate. Prin abolirea lor, noul guvern urmarea controlul autoritatilor locale si nici pe departe al oamenilor din invatamant.

Sistemul a fost partial realizat: Universitatea Tokio; celelalte sapte universitati nu au fost infiintate. La fel si in cazul scolilor mijlocii si elementare, unde guvernul nu a putut decat sa reorganizeze institutiile deja existente: scolile clanurilor, scolile private, terakoya , si sa infiinteze alte noi scoli prin utilizarea templelor buddhiste si a caselor private. Proiectul s-a dovedit a fi imposibil de realizat. Conform unei statistici din anul 1876, din 20.000 de scoli elementare, 40% foloseau templele buddhiste, 33% casele private si numai 18% erau noi cladiri; 60% aveau decat un profesor si mai putin de 20% doi profesori.

Noul sistem nu a fost agreat decat intr-o masura foarte mica. Principala problema era de ordin financiar, iar nemultumirea fata de noul guvern a cauzat o serie de incidente in care cladirile scolilor au fost incendiate (1873-1877).

Dezvoltarea invatamantului

Invatamantul primar
Invatamantul obligatoriu situat la nivelul scolii elementare a fost creat prin revizuirea legilor scolilor elementare in 1900. La acea data, invatamantul obligatoriu era de patru ani, dar a fost extins la sase ani in 1907 . Ar fi corect sa atribuim infiintarea invatamantului obligatoriu lui Mori Arinori, care a subliniat importanta invatamantului universal in politica sa educationala. Procentajul copiilor care urmau o scoala elementara a crescut treptat in perioada 1890 – 1900 . Motivul: industrializarea tarii, ce a determinat oamenii sa urmeze diverse forme de invatamant. Rata scolarizarii, care in 1890 era de 65%, respectiv 31% pentru baieti, fete, a crescut in 1910 la 94% respectiv 97%. De atunci, scolarizarea a fost mentinuta la aproape 100%, micsorand dramatic numarul analfabetilor. Cu toate ca un numar de persoane cerea extinderea invatamantului obligatoriu, aceasta reforma nu s-a materializat decat dupa al doilea Razboi Mondial.

Invatamantul secundar
Scolile medii sunt stipulate inca din vremea “promulgarii sistemului scolar” in 1872, dar viteza infiintarii scolilor publice medii era foarte mica. Ceea ce de fapt s-a intamplat a fost ca yōgakujuku, institutii private de invatamant occidental, si kangakujuku, institutii private de invatamant chinez, care deja erau foarte numeroase inainte si dupa Restaurarea Meiji au ajuns sa joace rolul scolilor medii. Scolile medii de fete au fost fondate inca de timpuriu, Tokyo Jogakkō fiind prima institutie guvernamentala fondata pentru educarea femeilor. Printre scolile private de fete, existau si multe scoli ale misiunilor crestine afiliate bisericilor crestine din Europa si SUA, la care principalele obiecte de studiu erau limba engleza sau limba franceza. La sfarsitul sec. al XIX-lea, exista o cerere imperioasa pentru modernizare. Pe masura ce scoli publice medii incepeau sa ia nastere, guvernul a inceput sa isi impuna controlul asupra scolilor private, obligandu-le sa renunte la acele caracteristici unice, dorind sa impuna anumite regulamente. Datorita expansiunii productiei din timpul Primului Razboi Mondial si cresterii standardelor de viata, procentajul celor care urmau scoli medii a crescut consecvent.

Invatamantul vocational
Progresul tehnologic in Perioada Meiji a continuat, sustinut de politica guvernului, ce dorea crearea unei natiuni puternice si bogate. Datorita productiei in crestere si promovarii industriei la acea vreme, executivul, in mod normal era preocupat de invatamantul tehnic: scolile profesionale. Tendinta a luat nastere la sfarsitul anilor 1870, inceputul anilor 1880 . Accentul cadea in principal pe antrenarea liderilor in tehnologii moderne occidentale. Industrializarea tarii, axata pe industria usoara, a inceput in anii 1890.

In 1893, Ministrul Educatiei, Inoue Kowashi a introdus Regulamentul Scolilor Suplimentare Profesionale, care urmau sa asigure o pregatire tehnica simpla in continuarea educatiei elementare. Dupa razboiul dintre China si Japonia, in 1899 a fost elaborata Legea Scolilor Profesionale.

Institutiile invatamantului superior
Numele Universitatii Tokio a fost schimbat in Universitatea Imperiala Tokio, in conformitate cu Legea Universitatii Imperiale in 1886. A fost singura universitate din tara, pana cand o alta Universitate Imperiala a fost infiintata la Kyoto in 1897. Pana in anul 1920, numarul lor a crescut la 5, cuprinzandu-le pe cele din nordul Honshu, Kyushu si Hokkaido. In 1918, cand Legea Universitatilor a fost promulgata, au fost oficializate si colegiile, iar scolile publice si private care fusesera autorizate ca scoli profesionale au devenit de asemenea universitati. De exemplu, Universitatea Keio, Universitatea Waseda din Tokio si Universitatea Doshisha din Kyoto au fost acreditate.

Departamentele preparatorii atasate universitatilor private si de asemenea liceelor, au fost recunoscute ca avand legatura cu institutiile de invatamant superior. Mai tarziu au fost catalogate ca institutii de invatamant secundare, dar de fapt ele asigurau baza educatiei profesionale ce avea sa fie oferita in universitate .

Reforma Invatamantului dupa al II-lea Razboi Mondial

In 1946, misiunea americana condusa de catre dr. G.D. Stoddard a vizitat Japonia si a facut un raport privitor la reconstruirea invatamantului. Din partea japonezilor, cei cu viziuni democratice au facut eforturi pentru a infiinta o noua teorie si politica educationala. Toate acestea au condus la promulgarea legii fundamentale a educatiei, ce hotara principiile democratice ale invatamantului. Ultranationalismul si organizatiile militare au fost scoase in afara legii. Declaratia Imperiala a Invatamantului, sursa principala a teoriilor educationale ce au dominat acest domeniu, pentru urmatorii 50 de ani, a fost anulata intr-o sesiune a Dietei Nationale, in 1948.

Democratizarea invatamantului in perioada postbelica a fost realizata prin luarea urmatoarelor masuri:
• Sistemul administrativ centralizat a fost decentralizat. Pentru aceasta, au fost organizate alegeri locale, iar o mare parte dintre oficialitatile Ministerului Educatiei au fost transferate catre consiliile locale. Astfel, se incerca obtinerea unei independente fata de autoritatea centrala.
• Urmand principiul drepturilor egale si in educatie, discriminarea dupa sex a fost eliminata, coeducarea fiind incurajata. Chiar mai mult, vechiul tip de scoli din perioada interbelica a fost inlocuit de cel american, invatamantul fiind segmentat, dupa cum urmeaza :
o 6 ani invatamantul primar
o 3 ani invatamantul gimnazial
o 3 ani invatamantul liceal
o 4 ani invatamantul universitar,
acest sistem ramanand valabil pana astazi.
• Aria curiculara nu avea sa fie controlata de catre guvern ca pana atunci, dar trebuia sa fie in acord cu stadiul dezvoltarii si individualitatea fiecarui copil, cat si cu viata fiecarei comunitati. Experienta copilului trebuia valorificata, iar eforturile canalizate catre cultivarea abilitatii de a rezolva anumite probleme intr-un mod stiintific.
• Libertatea fiecarui profesor de a-si alege propriul mod de a preda si libertatea acestora de a se organiza in sindicate, cat si de a lua parte in activitatile politice erau garantate prin drepturile cetatenesti.
• Senatele universitare, nu numai ca au fost lasate sa isi aleaga propriile practici conventionale, dar le-a fost oferit si un suport legal.

Noua Constitutie a Japoniei, din 1946, pleda pentru invatamantul obligatoriu de 9 ani. Pentru prima data, Constitutia oferea dreptul la educatie fiecarui cetatean. Acest lucru a dus insa o noua problema de ordin financiar in viata oamenilor. Infiintarea liceelor a fost, in mod particular, mult mai anevoioasa, avand in vedere situatia in care tara se afla dupa razboi. Populatia insasi era “obligata” sa finanteze aceste scoli. Oricum, instaurarea invatamantului obligatoriu de 9 ani a fost bine primita.

Incepand cu perioada postbelica si pana in prezent, Legea Fundamentala a Invatamantului a fost oficial acceptata, ca suma a principiilor educatiei. Restaurarea rapida a industriei si cresterea economica intalnite dupa anii 1950, au schimbat politica tarii, cu repercusiuni si in invatamant. Problema era modul in care invatamantul urma sa fie democratizat (egalitatea drepturilor) si dezvoltarea resurselor umane. In fata acestei probleme, executivul punand accentul pe eficienta, a considerat necesar evitarea rezultatelor slabe cauzate de administratia invatamantului decentralizata, revenind la vechiul sistem centralizat.

Cu toate ca opinii critice existau la adresa acestei reforme, alegerile locale a consiliilor educationale au fost abolite, iar autoritatea Ministerului Educatiei si-a reintrat in drepturi.

Au fost de asemenea infiintate si scoli profesionale, cu o durata de 5 – 3 ani de cursuri liceale si 2 ani de pregatire profesionala. Absolventii puteau urma, in continuare, cursurile universitare. Prin aceasta politica, se asigura numarul suficient de ingineri in industrie.

Dupa cum s-a putut observa pana acum, schimbarile cauzate de catre factorii politico-sociali, sunt prezente in toate aspectele politicii postbelice, in administratie si invatamant, etc. Japonia se confrunta cu cateva probleme foarte controversate in sfera educationala. Cum ar trebui rezolvate acestea in interesul populatiei este o problema a intregii umanitati.

Probleme actuale si proiecte de viitor

Cateva dintre problemele actuale ale invatamantului vor fi dezbatute, in termeni mai mult sau mai putin vagi, in cele ce urmeaza. Unele dintre ele tin exclusiv de Japonia, in timp ce altele se aplica mai multor tari.

1. Cresterea economica a anilor 1960 si schimbarile sociale pe care prima le-a determinat au intensificat elementul competitiv din scoli si universitati, in cadrul examenelor de admitere. Rezultatul a fost “distorsionarea” procesului educational. Acesta s-a manifestat prin accentuarea stresului adus de asemenea examinari si prin intensificarea competitiei pentru obtinerea unui loc in cadrul universitatilor cu prestigiu, care urmau sa asigure un loc de munca absolventilor. In ultimii ani, “industria” bazata pe examenele de admitere a inflorit. S-au nascut astfel scoli cu program intensiv de studiu (scoli de arta, muzica, sport, etc.) iar sumele alocate invatamantului din buget au crescut continuu. O problema corelata celei precedente este cresterea numarului copiilor ce nu pot tine pasul cu nivelul clasei. Pentru a rezolva situatiile de genul acesteia, exista o miscare printre cadrele didactice ce sustine ideea unui sistem de notare si evaluare reformat.

2. Fenomenul asa-numit yugami, tot o urmare a cresterii economice, consta in dezvoltarea nearmonioasa a copiilor. Acesta a devenit o problema sociala, acum cca 30 de ani. Factorii determinanti se presupun a fi rolul dominant al mass-mediei in cultura, familiile in care ambii parinti lucreaza, problemele aglomerarii urbane si de mediu. Simptomele sunt atat de ordin fizic (diminuarea drastica a tonusului muscular), cat si psihic. In acelasi timp, atentia a fost indreptata si asupra frecventei cu care delincventa juvenila si comportamentul anormal au inceput sa se manifeste. Rata delincventei juvenile a scazut totusi, incepand cu anul 1983, insa ramane destul de ridicata. De la sfarsitul anilor ’70, violenta manifestata de catre tineri acasa sau la scoala a crescut. Fobia de scoala, chiulul, molestarea celor mai slabi (in cadrul scolii) au devenit cele mai acute probleme. Cazurile in care astfel de copii molestati au sfarsit prin a se sinucide, in anul 1998, ajunsesera la numarul de 3 pe luna.

3. Sistemul actual nu raspunde cererilor invatamantului prescolar. Cu toate ca exista un proiect conform caruia varsta minima pentru invatamantul obligatoriu sa fie scazuta la 1 an, acesta probabil ca nu va fi pus in practica prea curand. Proiectul este probabil concretizarea dorintelor multor parinti de a-si pregati copiii de timpuriu pentru ceea ce va urma in viata.

4. La jumatatea anilor ’90, admiterea in licee, in afara de scopul ei propriu-zis, era o evaluare a abilitatilor si a capacitatilor intelectuale si ca un rezultat al regulamentelor scolare din ce in ce mai stricte, a rapoartelor scolare supraevaluate si a sistemului de notare actual, invatamantul gimnazial a fost alterat. In vederea rezolvarii acestor probleme, asociatiile non-guvernamentale incearca sa diminueze importanta examinarilor in favoarea controlului continuu. Se dorea de asemenea unificarea invatamantului gimnazial cu cel liceal.

5. In sfera invatamantului superior, numarul universitatilor a sporit treptat dupa al Doilea Razboi Mondial. In 1998, s-a ajuns la cifra de 604 institutii si la un numar total de 2,7 milioane de studenti. Colegiile de 2 ani au atins cifra de 588 si un numar de studenti de aproximativ 400.000. Universitatile private, in general, nu se ridica la standardele invatamantului de stat, in pofida taxelor mari practicate. Ulterior anului 1977, cand scolile profesionale se bucurau de o mare popularitate, numarul studentilor a scazut pe o perioada de aproximativ 5 ani. Situatia, odata redresata, nu s-a mai ivit. 41% dintre absolventii invatamantului liceal isi continuau studiile universitare, iar 55% doreau sa urmeze o universitate sau cel putin un colegiu.

Este indoielnic faptul ca invatamantul japonez ulterior anilor ’50 poate fi folosit ca un model de imbunatatire a educatiei in alte tari. In orice caz, obstacolele pe care Japonia le intalneste in acest domeniu pot fi comune multor tari, iar o discutie la acest nivel ar putea furniza date importante pentru crearea unui cadru social mai bun.

Anexa

Numarul standard de ore pe an in scolile primare
2001(2002)

Numarul standard de ore pe an in invatamantul gimnazial
2001(2002)

Nota:

• Pana in anul 2002, doar a doua si a patra sambata din luna erau zile libere. Din anul 2002 s-a adoptat sistemul, mult mai raspandit in intreaga lume, conform caruia toate zilele de sambata sunt considerate zille libere.
• Activitatile speciale includ consilii de clasa, consiliul elevilor, activitati de club, evenimente si orientare turistica, pranzul si curatenia.

(sursa : Actul Reglementar al Educatiei in scoli – 1997)

Activitati tipice ale cluburilor liceale

Tenis de camp	Volei	Jurnalism	Broadcasting
Tenis de masa	Baseball	Teatru	Lb. Straine
Baschet	Fotbal	Stiinte	Muzica
Atletism	Gimnastica	Arte	Caligrafie
Badminton		Fotografie

BIBLIOGRAFIE
1. Japan Almanac, Ed. Asahimbun, 1998.
2. Japan – A Pocket Guide, Ed. Foreign Press Center, 1999.
3. Enciclopaedia Brittanica 2001.
4. Alte surse: Statistici si evaluari ale Ministerului Educatiei, oferite prin Ed. Foreign Press Center.
5. Manuale de Istorie a Japoniei, cls. VII – XIX, Ed. Kōumura.

Filmul „Genroku chushingura” are la baza un faimos incident istoric care a inspirata multe piese de teatru japoneze din perioada secolelor XVIII – XIX, iar in secolul XX numeroase filme cat si seriale de televiziune. Este cunoscut si sub alte denumiri precum: “Cei 47 de Samurai”, “Loyal 47 of the Genroku Era”, “The Loyal 47 Ronin”, “Chushingura “, etc.

Aparitia acestui film are loc intr-o perioada destul de critica, lansarea lui avand loc la inceputul lunii decembrie 1941. Aceasta survine in timpul razboiului cu China (care dura de patru ani), si cu 4 zile inaintea atacului de la Pearl Harbor. Cunoscand aceste lucruri oricine l-ar inscrie in categoria filmelor nationaliste, de propaganda nationala sau de patriotism. Nu cred ca poate fi vorba de asa ceva, deoarece incidentul istoric, care sta la baza filmului lui Kenji Mizoguchi, era bine cunoscut de publicul japonez, aceasta fiind principala tema a cinematografiei japoneze de la 1910 pana in acel moment.

Kenji Mizoguchi incearca o abordare diferita a temei. Acesta a folosit cat mai multe tehnici cinematografice destul de neobisnuite pentru acea vreme. Una dintre aceste tehnici sunt cadrele lungi, focalizate asupra peisajelor care dureaza chiar si cate trei minute: de exemplu filmarea curtii interioare a palatului de la Edo (scena de debut a filmului). Cadrele lungi reprezinta motivul pentru care filmul a trebuit impartit in doua, impreuna insumand circa patru ore.

Actiunea filmului se desfasoara in 1701, intr-o perioada pasnica si lipsita de conflicte majore, dupa ce shogunatul Tokugawa pusese capat razboiului samurailor de mai bine de un secol. Din aceasta cauza samuraii si codul lor de onoare, bushido, intrasera in declin, fiind obligati sa se supuna unui sistem nou si unor noi legi.
Scena de deschidere reprezinta intriga, care poate parea banala la prima vedere pentru necunoscatorii traditiilor si obiceiurilor japoneze. Motivele invocate pot fi considerate insuficiente pentru declansarea unui asemenea conflict, insa trebuie sa tinem seama de onoarea si respectul ce se impuneau in acea vreme si imprejurari.

Doi nobili de la curtea shogunului, Kira si Asano, sunt insarcinati cu protocolul de primire a reprezentantilor de la Kyoto. Deoarece Kira nu reuseste sa il instruiasca cum trebuie pe mai tanarul Asano in legatura cu protocolul de primire al reprezentantilor in castelul shogunului de la Edo, Asano aude cand este criticat si insultat de Kira vizavi de acest lucru. Acestea il determina sa isi scoata sabia si sa incerce sa il omoare pe Kira, reusind doar sa il raneasca usor.

Datorita acestui fapt si pentru incalcarea regulii palatului cu privire la scoaterea sabiei, Asano este judecat si condamnat sa comita seppuku. El nu reuseste sa dea nici o explicatie pentru actiunea sa. Judecatorii dau acest verdict spunand ca Asano a actionat conform codului bushido, si nu dintr-un acces de manie. Asano este recunoscator deoarece putea sa moara cu demnitate prin seppuku si nu prin decapitare sau spanzurare. El se sinucide in ciuda opunerii sotiei lui, iar domeniile ii sunt confiscate. Cei apropiati lui isi pierd rangurile, iar vasalii sai devin ronin – samurai fara stapan. Oishi este cel dornic sa razbune moartea stapamului sau. Acesta cere sprijinul celorlalti ronin fara sa dea prea multe explicatii, chiar si asa castigand loialitatea lor, care semneaza cu sange un fel de „declaratie”.

La inceput Oishi nu face nimic, asteptand momentul oportun ca sa actioneze. El pune la cale o disimulare: incepe sa dea semne va ar vrea sa restaureze clanul Asano, pentru aceasta avand nevoie de acordul Shogunului. Cei cu care intra in contact presimt ca acea restaurare a clanului este mai de graba o inselatorie. Multi dintre cei care realizeaza acest lucru ajung sa poarte o discutie ca de la samurai la samurai, respectand regulile codului bushido, conform caruia samuraii trebuie sa se ajute intre ei, de aceea il vor sprijini prin tacerea lor.

Scenele de lupta si de actiune lipsesc cu desavarsire. La inceput este scena in care Asano scoate sabia in castelul shogunului si il raneste pe Kira, secventa ce dureaza mai putin de cateva secunde, iar scena in care cei 47 de ronin se grupeaza si ataca domeniul lui Kira nu este prezentata. Aflam indirect de acest atac prin intermediul unei scrisori trimise de Oishi catre sotia lui Asano in aceeasi noapte a atacului. Conform filmului acesta actiune cu care survine si razbunarea stapanului are loc dupa trei ani, dar din punct de vedere istoric acesta ar fi avut loc la un an de la moartea lui Asano.

Urmeaza momentul in care cei 47 de ronini duc capul lui Kira la mormantul sapanului lor. Doi dintre ei sunt trimisi sa informeze autoritatile de cele intamplate, iar restul ramane in fata mormantului. Multi dintre ei erau pregatiti sa comita seppuku chiar in acel moment fiind convinsi ca pot muri cu demnitate dupa razbunare. Insa Oishi ii aduce pe calea cea dreapta, spunandu-le ca nu e de ajuns sa respecte codul bushido, ci ca sunt toti obligati sa respecte noile legi, urmand sa asteapte sentinta judecatii. Dupa 50 de zile toti sunt condamnati sa comita seppuku, iar Clanul lui Kira este desfintat. Filmul se termina cu acesta scena; expunerea ei este cat se poate de estetica, nefiind incadrate scene violente.
Mizoguchi prezinta scena seppuku-lui in masa pe de o parte ca o scena tragica, dar de o onoare suprema: samuraii sunt onorati sa li se permita sinuciderea, decat sa primeasca o moarte josnica prin spanzurare. Precum se poate vedea si pe parcursul filmului, se da o confruntare permanenta intre codul traditional al samurailor (bushibo) si noul sistem dominant de legi si de judecati. Oishi este tipul samuraiului „modern” ,cat si model. El se imparte intre traditie si noul sistem, urmamd cu strictete codul bushido pana la razbunarea stapanului, dar insistand ca el si oamenii lui sa primeacsa judecata cuvenita.

Cunoasterea fiecarui caracter in parte si nici cea a tainelor interioare ale personajelor nu este incurajata. Prim-planurile lipsesc, iar unele scene statice sunt exagerat de lungi, dar in cadrul acestora muzica este lasata sa completeze lipsa de actiune.

Subtitrari

Engleza:

[download#3]

[download#4]

Era Meiji reprezintă o perioadă de tranziţie şi de transformare majoră a Japoniei. După ce a fost constrânsa să îşi deschidă graniţele din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere cultural, inclusiv către Occident, au urmat o serie de reforme şi de restructurări. Un rol important l-a avut împărateasa Haruko, încoronată în 1868, care face ulterior o declaraţie în legătură cu rolul femeii în modernizarea Japoniei şi nu numai, chiar ea începând să fie un model al femeii japoneze moderne, îmbrăcând haine occidentale în public încă din 1886. Hainele occidentale au ajuns repede să fie adoptate, dar la fel de repede au decăzut în anii 1880 – 1890 din cauza “reînvierii” tradiţiilor. Însă hotărârea împărătesei a fost aşa de mare încât aceasta nu a renunţat la hainele occidentale nici în perioada de declin a “modei” occidentale. Împărăteasa prin ţinuta sa a reuşit să influenţeze trei grupuri de femei, şi anume: servitoarele de la curtea imperială, prinţesele şi nevestele oamenilor politici.

O asemenea transformare, a avut parte şi de critici ce susţineau că face parte din “criză de occidentalizare a Japoniei”. Centrul acestei influenţe era reprezentat de Rokumeikan, o clădire construită în stil occidental, loc de întrunire pentru diplomaţii şi politicienii străini ce se aflau în Japonia. Aici se desfăşurau multe evenimente sociale cu caracter occidental, multe dintre ele sponsorizate de guvernul Japoniei. Guvernul, prin aceste sponsorizări încerca să demonstreze nivelul înalt de civilizaţie la care ajunsese Japonia, astfel urmărindu-se convingerea Marilor puteri să reconsidere tratatele încheiate, ce dezavantajau Japonia. Istoricii au perceput şi au acceptat destul de bine aceste influenţe occidentale din “era Rokumeikan” (cum o numeai ei) deşi nici criticile nu au dispărut, critici care spuneau că e o greşeală faptul că japonezele au renunţat la tradiţionalele kimono-uri. Până şi împărăteasa renunţase la kimono, dar acest lucru se credea că va fi doar ceva trecător, după care se va reveni la vechea tradiţie. Dar nu a fost să fie aşa! Străinii au fost uimiţi când au început să apară mişcări naţionale anti-occidentale la sfârşitul anilor 1880. Japonezii începuseră să vadă occidentalizarea precum o mişcare extremista ce încerca să înlăture tradiţia, lucru care în Japonia, unde noul nu încearcă să substituie vechiul, ci vechiul şi noul reuşesc să coexiste, nu putea fi acceptat.

Ideea că şi împărăteasa s-ar fi lăsat influenţată doar de un curent la modă, nu prea poate fi susţinută deoarece, după anii 1890, când majoritatea femeilor japoneze au revenit la kimono, împărateasa nu a renunţa la ţinuta occidentală. Ba chiar mai mult, după anii 1890, după ce majoritatea susţinătorilor occidentalizării deveniseră naţionalişti conservatori extremisiti, ce condamnau până şi o relaţie socială între un bărbat şi o femeie, împărăteasa şi prinţesele şi-au ţinut ferm poziţia şi nu au revenit la tradiţionalul kimono.

Ţinuta occidentală a împărătesei reprezenta modelul şi importanta femeilor în transformarea Japoniei într-o naţiune modernă şi puternică. De asemenea, Casa imperială nu a adoptat doar ţinuta occidentală, ci şi comportamentul monarhal occidental. Prin urmare, apariţiile familiei imperiale în public au devenit tot mai dese.

Împărăteasa Haruko s-a născut la 1850, într-una dintre cele cinci familii din sânul cărora era aleasă în mod tradiţional împărăteasa. Ea nu a fost însă prima care a adoptat ţinuta occidentală, ci chiar împăratul, încă din anul 1872, pe data de 12 noiembrie, când a dat o lege prin care ţinută în tribunale, guvern sau la ocazii ceremoniale, trebuia să fie o ţinută occidentală. Împăratul, înainte de aceasta, avusese deja câteva ieşiri în public în ţinută occidentală. Această lege a uşurat foarte mult viaţa oficialităţilor. Oficialităţile din acea perioadă erau formate, dintr-un amalgam de oameni provenind din două foste elite principale, şi anume, samuraii din perioada Tokugawa şi curtenii de la Kyoto, fiecare elită cu tradiţiile ei, foarte învechite de altfel. Ţinutele samurailor datând din perioada Nara (710 – 784), iar cea a curtenilor, din perioada Heian (794 – 1185). Aceste elite, chiar dacă făceau parte din acelaşi guvern, nu aveau aceiaşi ţinută, samuraii purtau săbii, iar curtenii purtau acoperământ al capului. O astfel de schimbare era bine venită, deoarece se încercase adoptarea unei ţinute comune pentru toţi membrii, dar după cum unele scrieri ne spun, “samuraii se chinuiau cu acoperământul capului, iar curtenii îşi uitau săbiile….”

Nu doar împăratul şi cei de la conducere trebuiau să se obişnuiască cu o nouă ţinută, ci şi militarii, indiferent de clasa socială. Acest lucru dovedea dizolvarea claselor sociale şi egalitatea între toţi japonezii. Însă măsuri pentru schimbarea ţinutei femeilor nu s-au luat, deoarece acestea nu făceau parte din guvern sau din administraţie, şi nici din armată. Aşa că, după legea dată în 1872 de către împărat, la ceremoniile de primire a oaspeţilor occidentali, împăratul apărea într-o uniformă militară, iar împărăteasa în tradiţionalul kimono, astfel apărând o discordanta între ţinutele acestora. Chiar dacă împărateasa apărea în kimono, aceasta renunţase la tradiţia japoneză de a-şi rade sprâncenele şi de a-şi innegrii dintii. Într-o pictură în stil occidental, ilustrând vizita familiei imperiale la Expoziţia industrială de la Ueno, împăratul apare îmbrăcat într-o uniformă militară, urmat de împărateasa în kimono. Asemenea discrepanţe au urmat la mai multe apariţii publice ale împăratului şi ale împărătesei până în 1886 când şi împărăteasa a adoptat că ţinuta oficială, ţinută occidentală, îndemnând toate femeile din tribunal, sau care se prezintă la tribunal să poarte o ţinută occidentală.

Încă din vechime au existat norme privind ţinuta femeilor, precum a fost reforma Taika din 645, îndrumările de ţinută din timpul împărătesei Jito (690 – 697) şi tabu-ul împotriva purtării hainelor petrecute dinspre stânga spre dreapta, în timpul împărătesei Gensho (715 – 721). Astfel, “îndrumarea” împărătesei Haruko a putut fi justificată cu ajutorul trecutului Japoniei. Împărăteasa a încurajat, de asemeneam, modul de a face plecăciunile de tip naniwa, stilul de plecăciune din Osaka, în care plecăciunea se face din picioare, ci nu de jos, din genunchi. Hainele occidentale ofereau şi o mai mare mobilitate, plecăciunile fiind mai uşor de executat.

În ciuda numeroaselor apariţii la diverse recepţii sau ocazii culturale al împărătesei, japonezii de rând, dar mai ales japonezele, nu prea aveau ocazia să o vadă pe împărateasa direct. Majoritatea aveau acces la această nou imagine a împărătesei, prin intermediul stampelor făcute cu diverse ocazii, precum promulgarea constituţiei la 1899, inaugurarea Spitalului Militar din Tokyo la 1895, sau la diverse acţiuni caritabile. Dar multe dintre stampe ilustrau împărateasa în locuri imaginare şi ipostaze imaginare. Un exemplu ar fi cea în care împărateasa apare împreună cu prinţul moştenitor, amândoi îmbrăcaţi în stil european, înconjuraţi de croitorese lucrând îmbrăcate tot în haine europene. Această scenă este total imaginară, deoarece împărateasa nu avea nici un copil, iar prinţul moştenitor era fiul uneia dintre “nevestele secundare” ale împăratului, împărăteasa şi prinţul moştenitor având o relaţie de antipatie.

Această schimbare de “uniformă” a împărătesei, după cum am spus, a influenţat direct trei categorii de femei, din jurul ei. Despre împărăteasa şi prinţesele de la palat nu se ştie nimic concret, dacă în timpul liber purtau sau nu tradiţionalele kimono-uri, dar despre servitoarele de la curtea imperială şi soţiile oamenilor politici se ştie că acestea, acasă şi în timpul liber, reveneau la tradiţionalele kimono-uri. Pentru soţiile oficialităţilor ţinuta occidentală reprezenta o uniformă, care trebuia să fie purtată la diversele ocazii festive, când acestea trebuiau să îşi însoţească soţii. Acest comportament este cât se poate de ciudat pentru străinii care îl luau puţin în derâdere. Soţia ministrului britanic de la 1891 descrie această situaţie într-un mod destul de comic, spunând că: o soţie de oficial era nevoită să apară cam peste tot unde era şi soţul ei. Atât timp cât soţul ei este “în misiune”, ea are dreptul să apară doar în ţinută europeană şi să intre înaintea lui conform tradiţiei europene, dar poate că într-o vizită neoficială, ea să apară în ţinută tradiţională japoneză, iar el să intre primul pe uşa…

Însă toate aceste constrângeri legate de formalitate şi ţinuta aveau să devină mai lejere la începutul anilor 1890, iar la Curtea imperială kimono-urile dispăruseră complet teoretic.

Acesta idee de uniformă treptat începe să fac parte şi din viaţa japonezelor de rând, când guvernul inaugurează Scoala Peeresses (1880) şi da legea conform căreia învăţământul devine obligatoriu şi pentru fete, uniforma în stil occidental fiind obligatorie şi ea pentru ambele sexe.Apariţia posturilor de asistenţă medicală în spitalele japoneze a făcut ca şi mai multe femei japoneze să poarte uniforma în stil occidental, cât şi necesitatea deschiderii şcolii de asistente medicale Yushi Kyoritsu.

Adoptarea ţinutei occidentale de către împărateasa nu a fost un lucru calculat, cum nici adoptarea ţinutei militare a împăratului sau decizia acestuia de a face stagiul militar obligatoriu nu a fost. Noua ţinuta a împăratului nu avea să aducă decât un model pentru o nouă aristocraţie formată din două elite, ce trebuiau să fie unite. De asemenea, adoptarea ţinutei împărătesei a coincis cu necesitatea de a crea funcţii publice pentru femei, posturi de profesoare, de asistente medicale şi de asistente medicale în cadrul armatei, funcţii ce sunt în general caracterizate de o anumită ţinută, uniforma.

Mişcările anti-occidentale ce au avut loc în acea perioadă nu erau îndreptate direct împotriva modernizări Japoniei, şi nici împotriva participării femeii la modernizarea Japoniei. Codul vestimentar occidental a avut mai multe înţelesuri în Japonia. Japonezii se pare că au luat ad litteram o definiţie a istoricilor francezi care spuneau că lucrurile nu sunt doar o pânză sau un ornament, ci aceste influenţează comportamentul. Mulţi bărbaţi japonezi se temeau că ţinutele occidentale le-ar fi permis femeilor să se integreze mai uşor, să devină mai confortabile în diversele activităţi sociale precum balurile. Nitobe Inazo, intelectual creştin, era pentru ţinuta occidentală, datorită confortului oferit de aceasta, dar critică faptul că în Japonia a fost adoptată doar partea negativă a acestora, şi anume, corsetul şi decolteul.

Japonezii care totuşi erau pentru ţinuta occidentală, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, erau într-un fel în opoziţie cu străinii, care erau de părere că pentru femeile japoneze erau mai potrivite hainele japoneze, deoarece erau mai frumoase şi mai viu colorate. Femeile japoneze se plângeau adesea de dificultatea cu care se mergea pe nişte pantofi europeni cu toc, în timp ce străinii le susţineau spunând că e mai bine să vezi o femeie în tradiţionalele geta umbaland discret, cu paşi micuţi, decât să vezi o femeie care se chinuieşte să meargă pe nişte pantofi europeni, fără să dea impresia că e beată. Singurul cusur estetic găsit de japonezi era ca hainele europene deformează formele corpului… Oare occidentali au haine ce deformează corpul său japonezii au un corp … diform? Pe acest subiect s-au făcut afirmaţii la adresa japonezilor, iar japonezi au ripostat că atare. Începând din anii 1890, scriitorii mai ales, au început să dezbată această temă încercând să impresioneze marile puteri. Miyake Setsurei a reuşit acest lucru prin următoarea afirmaţie: “Japonezii care purtau haine nepotrivite au invitat batjocora străinilor. Străinii pot râde de codiţele şi garderoba chinezilor, dar în sine le respecta independenta; ei pot glorifică deschis un japonez ce poartă haine occidentale, dar în sine îşi bat joc de nereuşita imitaţie”. În perioadele ce au urmat, străinii, în încercarea de a îndrepta situaţia, au adresat scuze femeilor japoneze, şi au afirmat că vigoarea, frumuseţea şi alte calităţi demne de laudă ale femeilor occidentale, pe care japonezele nu le puteau egală, erau compensate de puterea lor de sacrificiu şi de curajul acestora. Împăratul şi împărăteasa nu au avut tangenţe cu acest scandal deoarece, în zilele acelea, nu reprezenta decât un subiect tabu şi nu a fost considerat un atac politic la adresa Japoniei.

Toate aceste acţiuni şi comportamentul familiei imperiale explica nu doar de ce împărăteasa a adoptat ţinuta occidentală la aproape un deceniu după împărat, ci şi de ce împărateasa nu a abandonat aceasta ţinută în timpul mişcării naţionale anti-occidentale, din anii 1890. Hainele acesteia sunt o uniformă, care reprezintă importanta femeii în construcţia unei noi Japonii.