Filmul regizat de Akira Kurosaua se inscrie in categoria filmelor care atrag atentia asupra cinematografiei japoneze, dar o si lanseaza pe plan inernational, astfel Rasomon castiga in 1951 titlul de „Cel Mai Bun Film Strain”, cat si Leul de Aur la Festivalul de Film Venice. Desigur acest film aduce si noi elemente in lumea cinematografiei cum ar fi notiunea de expunere a mai multor puncte de vedere pentru a accentua elementul dramatic din mister. Totusi oricate elemente noi a adus in cinematografie acest film nu se poate omite faptul ca scenariul este adaptat dupa povestea lui Akutagawa.

Actiunea in sine este simpla, dar modul de prezentare este unul complex mai ales prin folosirea tehnicii de flashback. Timpul actiunii nu este unul liniar, aceasta desfasurandu-se pe trei niveluri, aparent complicand si mai mult actiune. Cadrul in care se desfasoara actiunea este unul singur, si anume „poarta Roshomon” care inca era in constructie. Aici isi gasesc adapost in timpul unei furtuni trei oameni: un taran, un calugar si un trecator. Taranul si calugarul venisera de la tribunal unde au marturisit ce au vazut in legatura cu o crima, dar amandoi erau terifiati de cele petrecute acolo. Astfel, filmul decurge prin povestirea celor vazute de trecator.
Judecata avusese loc deoarece un samurai a fost omorat, iar sotia sa violata. La proces sunt prezentate trei puncte de vedere total diferite: al banditului, al sotiei si chiar si al samuraiului omorat chemat sa marturisea prin intermediul unui mediu. Abia la sfarsitul povestirii celor intamplate la tribunal aflam de fapt ca si taranul a fost martor la crima, dar nu a vrut sa marturiseasca la curte nedorind sa se implice prea mult. La tribunal este prezent ca cel care descopera cadavrul. Prima versiune pe care o aflam este a banditului, Tajômaru, care si marturiseste acest lucru, spunand ca nu a avut intentia sa il omoare de la inceput pe samurai, ci doar sa profite de sotia lui. Insa, pana la urma, lupta cu samuraiul, omorandu-l in duel. Sotia samuraiului, Masako, marturiseste ca dupa ce Tajômaru profita de ea, dispare in padure, iar ea, ca sa puna capat acestei umilinte, se gandeste ca ar fi mai bine ca ea si sotul ei sa moara. Astfel ea isi ucide sotul urmand sa se sinucida, dar recunoaste ca, fiind femeie, nu a putut infaptui acest lucru.

Prin intermediul unui medium, samuraiul dezvaluie o noua viziune asupra crimei. El declara ca s-a sinucis, ceea ce contrazice spusele celorlalti doi audiati, deoarece a fost dezgustat de comportamentul sotiei sale, care il rugase pe Tajômaru sa il ucida, pentru a putea fugi impreuna cu acesta.

Tot acest proces se desfasoara ca un dialog direct intre actori si spactatori, care iau locul judecatorului. Toate marturiile si discutiile sunt indreptate catre spectatori, creand impresia ca acestia sunt introdusi direct in firul actiunii. Pentru a accentua acest lucru si mai mult, nici vocea judecatorului nu se aude, astfel ca dialogurile sunt intr-un fel unidirectionale dar coerente.
Chiar daca la tribunal sunt prezentate numai aceste marturii, la final, taranul dezvaluie ca nu a fost doar primul care a descoprit crima, ci a fost si martor la infaptuirea. Asa ca, ne este infatisata o noua versiune cutremuratoare: Tajômaru este criminalul, iar samuraiul a fost omorat in duel, unul cerut chiar de sotia lui, care considera ca orcine ar castiga, tot un barbat i-ar fi.
Aparitia acestui motiv mai ales intr-un film clasic japonez este cat se poate de curiosa si interesanta, deoarece acest motiv este specific balcanic. Si in folclorul romanesc isi face simtita prezenta in balade si cantece epice, cum ar fi “Ghita Catanuta”.

Punctul de interes major pentru mine il reprezinta aceasta intersectie a celor doua culturi – cea japoneza si cea balcanica – care totusi se pare ca au la baza aceleasi mituri.
Pana la sfarsit nu se stie exact ce s-a intamplat ,pentru ca accentul nu se pune pe deciza curtii. Se pare ca cei trei care au depus marturie la curte au declarat doar ce le era lor folositor. Taranul are curajul sa povesteasca trecatorului ce nu a marturisit la curte, astfel totul este dat peste cap, reiesind ca ceilalti au mintit. Acest fapt ridica o problema de morala: ce il face ce om cu adevarat rau? Faptul ca minte? Raspunsul sugerat de Akira Kurosawa este un NU clar. Acest mister si toate aceste intrebari filozofice sunt risipite de plansetul unui copil abandonat chiar in Poarta Rashomon. Trecatorul, fara sa stea pe ganduri, ia kimono-ul in care era infasurat bebelusul si pleaca. Taranul vrea sa ridice coplilul de jos si sa il tina in brate, dar calugarul intervine repede crezand ca si acesta vrea sa ia ce mai a ramas pe copil. Dar calugarul se insela in aceasta privinta, taranul a vrut de fapt sa ia copilul acasa deoarece mai avea inca 6 copii si considera ca nu va fi mare diferenta unul in plus. Acest fapt ii dovedeste calugarului ca taranul nu este un om rau, chiar daca si-a urmarit interesul si nu a marturisit la curte ce a vazut cu adevarat. Regizoul incerca sa marcheze o granita intre minciuna spusa cu rea intentie si cea necesara, aceasta nefiind un criteriu pentru diferentierea oamenilor buni de cei rai.

Ca o concluzie, filmul “Rashomon” nu cauta sa elucideze un mister (crima) cautand sa restabileasca echilibrul initial, ci este menit sa ridice intrebari cu privirea la adevaratele criterii de difrentiere a oamenilor, care prin natura lor sunt subiectivi si filtreaza totul prin prisma propriei gandiri. Framantarile si incercarile de a intelege motivul crimei sunt intrerupte de plansetul inocent al unui copli abandonat, readucandu-i pe toti la lumea reala.

Filmul “Rashomon” a fost motiv de inspiratie in filme precum “Courage Under Fire” din 1996 regizat de Edward Zwick, dar a devenit si un cuvant al lexicului uzual cu un sens destul de general: “ adevar intunecat de conflictele de perspectiva ale martorilor”.

Trailer:

Subtitrari

Romana:[download#2]
English: [download#1]

Religiile traditionale tind să fie asociate cu miturile de creatie sau cu povestirile alegorice care incearca sa motiveze existenta oamenilor pe aceasta lume, cat si modul de formare a acesteia, ca urmare a actiunii sau a porunicii unei divinitati sau a mai multora. Asemenea mituri se presupune ca provin din perioada primitiva a civilizatiei umane, cand grupurile primitive de oameni descopereau mediul si natura misterioasa. Astfel percepand lumea, femomenele necunoscute erau privite cu un sentiment de respect amestecat cu teama si uimire. Acelas sentiment a dominat in continuare si dupa crearea miturilor care s-au transmis pe cale orala, mituri care in fond erau doar creatia spiritului uman sau transpunerea acestuia in diverse forme sau fenomene ale naturii.

Desi acestea s-au intamplat pretutindeni, nu a trebuit sa existe neaparat o legatura intre aceste triburi primitive pentru ca unele mituri sa fie comune, dar nu poate fi spus cu certitudine. Prin urmare, in zilele noastre, cand putem sa disecam si sa ajungem la originea unor asemenea mituri, se poare ajunge si la concluzia ca acestea, de fapt, au o origine comuna, ce s-a raspandit prin ce mai simpla metoda de raspandire, si anume, oralitatea.

O paralela poate fi trasata si intre legedendele asociate lui Yamato-Takeru si Regelui Arthur. Povestirea in care apare Ymato-Takeru, cu aptitudinile sale, curajul, forta fizica, indemanarea mainuirii armelor, relatiile, sabiile magice si mortea prematura a acestuia este asemanatoare cu legendele si povestirile desprea viata si moartea Regelui Arthur (Sir Thomas Malory, 1962). Asemanarile dintre cei doi sunt destul de evidente: precum Regele Arthur, Yamato-Takeru intra in posesia a doua sabii: prima, cea pe care a folosit-o la asasinarea fratilor Takeru, fapt prin care isi dovedeste calitatile de luptator si de conducator, dar si istetimea, ca si Regele Arthur cu primul Excalibur pe care copilul ce avea sa devina Regele Arthur, reuseste sa il scoate din stanca. Cea de a doua sabie mult mai importanta, Kusanagi, pe care o obtine de la o femeie cu puteri supranaturale care devine aproape un alter ego (YOSHIDA, 1979), ne aminteste de Regele Arthur care primeste o a doua sabie Excalibur de la Lady of the Lake. Yamato-Takeru inarmat cu Kusanagi pleaca astfel in lupta invangandu-si toti dusmaii, iar intr-o expeditie ajunge sa traverseze si stramtoarea dintre Sagami si Chiba, precum si Regele Arthur trece stramptoarea dintre Britain si Gaul (MALCOR, 1994). Ambilor eroi le este ascunsa sabia intr-un moment crucial, cand moartea lor este iminenta si intervine undeva pe malul mari sau al unui lac, iar numai dupa ca eroii mor, sabiile lor sunt redescoperite. Iar la final, in ambele cazuri, are loc trecerea eroului in cealalta lume, unul sub forma de pasare spre Takamanohara (in Kojiki nu este specificat unde va ajunge pasarea alba, ci doar in Nihonshoki), celalalt spre Avalon, cu o corabie. Este adevarat ca imprejurarile in care actioneaza fiecare erou in parte sunt diferite, iar Yamato-Takeru renunta la sabie de buna voie. Nu doar acestea ar fi singurele diferente, episodul deghizari lui Yamato-Takeru pentru a ii ucide pe fratii Takeru, amintind mai degraba de Thor sau Ahile, decat de Regele Arthur. In lipasa unor dovezi istorice sau arheologice concrete a unei relatii intre cele doua culturi inainte de anul 700, se poate presupune ca aceste paralele apar datorita existentei unui mit al eroului sau poate chiar a mitului universal al eroului.

Dupa cum sustine si Littleton C. Scott, legendele lui Yamato-Takeru si ale Regelui Arthur au la baza o sursa comuna diferita de mitul universal al eroului, ce poate fi indentificata geografic cat si istoric, care nu s-a materializat in Japonia, dar nici in Europa de vest.
Yoshida Atsuhiko a presupus ca destule ideologii si diverse trasaturi indo-europene au ajuns in Japonia prin intermediul triburilor migratoare din Asia ce au ajuns pana in Japonia prin peninsula Coreeana, impunandu-se peste triburile de bastina si dominandu-le pe la sfarsitul secolului al VI-lea (Yoshida 1962). Se poate ca aceste triburi nomande sa fie de origine indo-europeana, sau cel putin ele au fost in contact cu indo-europeeni in Asia Centrala, asimiland asfel perspectiva asupra lumii, elemente de mitologie si poate chiar epopea eroica.
In aceste conditii, avand in vedere timpul si spatiul, singurele triburi cunoscute care ar fi putut contribui la aceasta influenta sunt doua: Tochariani si Alani. Tochariani sunt cunoscuti pentru limba pe care o vorbeau, dar acestia erau in mare parte calugari budisti ce nu ar fi putut ajunge pana in japonia, astfel ramanand doar Alanii care au avut o influenta directa sau indirescta asupra Japoniei, Alani ce proveneau din zona nordica a Iranului de astazi, care si-au lasat si amprenta asupara multor civilizatii europene.

Alanii obisnuiau sa isi ingroape mortii impreuna cu anumite obiecte, printre care si oglinda, oglinda care in povestea lui Yamato-Takeru nu joaca un rol important, dar face parte din cele 3 obiecte sacre, obiecte ce atesta legitimitatea casei imperiale de origine divina, si care apare deseori in cronicile japoneze.

Aceste paralele sunt bazate in special pe faptul ca legendele acestea ar avea o sursa comuna, care a evoluat in doua tipuri de culturi diferite. Acest lucru pare destul de neverosimil, dar, avad in vedere timpul indelungat de evolutie, nu se mai pune o asemenea problema. In Europa exista astfel de mituri ale eroului, care au actionat pe o suprafata si mai mare si o durata de timp asemanatoare. Un exemplu ar fi basmele, miturile si legendele despre Alexandru cel Mare. Este adevarat ca in acest caz s-au pastrat destul de multe scrieri istorice concrete, dar in majoritatea tarilor, mai ales peste cele care s-a intins Imperiul Macedonean, acestea fiind transmise pe cale orala, se regasesc si isi fac simtita prezenta in miturile si folclorul tarilor respective. La noi, aceste mituri se regasesc in folclor, dar mai ales in cartile populare, precum “Alexandria”, care se axeaza doar pe acest lucru. Desigur ca, datorita circulatiei mari, aceste carti populare au un caracter cat se poate de „personalizat”, in functie de tara in care s-a format, dar mai ales in functie de modul in care a circulat si a ajuns in acea tara. Acestea se datoreaza lipsei unui manuscris complet care sa se fi pastrat pana in zilele noastre. Chiar daca s-a plecat de la un personaj real, Alexandru cel Mare, acesta a ajuns in cartile populare mai degraba un personaj mitic, fabulos si chiar divin, capatand si caracter fantastic. De aici pana la „Sfantul Alexandru cel Mare” nu mai este decat un pas. Desi Alexandru cel Mare a trait in secolul IV i.e.n, in cartie populare apare ca Alexandru cel Mare „nu mai crede in zei greci si a recunoscut de bun pe singurul Dumnezeu, astfel a facut si cu triburile barbare pe care le-a cucerit”.

Prin urmare, Yamato-Takeru si Regele Arthur, provin dintr-o sursa comuna, probabil o epopee de origine nord-iranina, altfel spus, dintr-un stereotip eroic (DUMEZIL 1978), ce s-a dezvoltat in Asia Centrla si a plecat in doua directii opuse, astfel ajungand in ambele colturi ale peninsulei Indo-Europeane.

Bibliografie
1. Sir Thomas Malory, Le Morte D’Arthur, Baines.
2. OBAYASHI Taro, YOSHIDA Atsuhiko 1981 Sword gods, sword heroes: A comparative mythology of Takemikazuchi, Tokyo: Hosei Daigaku Shuppankyoku, 1962.
3. BACHRACH, Bernard A history of the Alans in the West. Minneapolis, University of Minnesota Press, 1973.
4. MIHAIL, Sadoveanu, Alexandria, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1956

Definiţiile lui Nakamura Hajime referitor la caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale nipone

Nu putem discuta despre caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale ale unui popor fără a lua în considerare conceptele sale filozofice. Acestea se împart în trei mari categorii predominante: acceptarea realităţii, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă şi tendinţele iraţionale.

Prima, acceptarea realităţii, este caracterizată prin capacitatea indivizilor de tolerare , de înţelegere a absolutului în lumea reala şi prin acceptarea calităţilor naturii umane.
Cea de a doua, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă, se bazează pe relaţiile sociale de mare valoare (fără a ţine cont dacă se manifestă într-un cadru familiar sau de orice alt fel) în centrul cărora primează onoarea.

Abordând şi ultima categorie de caracteristici, putem spune că ea se conturează datorită abilităţii scăzute de a gândii în termenii urmărilor logice.

Japonezii în general încearcă sa găsească absolutul în lumea reală, astfel că, pe lângă natura înconjurătoare ei au regăsit si natura umană pe care au ajuns să o respecte, fapt ce poate fi descris ca un mod natural de a privi viaţa. Tendinţa de a respecta natura umană (înţelegându-se prin aceasta şi oamenii), a dat naştere unei „dragoste” faţă de semeni şi în viaţa actuală.

Ideea de „dragoste” a fost introdusa în Japonia în acelaşi timp cu religia budistă, dar nu a venit sub forma actuală, ci a evoluat treptat, odată cu poporul japonez. Un termen mai apropiat acestei noţiuni ar putea fi compasiunea sau mărinimia. Încercarea de a stabili o politică, a cărei baza să fie reprezentată prin religia budistă, a făcut ca aceasta să aibă în vedere compasiunea faţă de adepţii ei. Un exemplu îl reprezintă Constituţia Prinţului Shōtoku (574 – 622) care se preocupa de buna starea oamenilor şi era indulgentă cu aceştia. În Constituţie, oamenii de rând aveau un rol important în conştiinţa claselor de la putere. Acest rol nu a fost pierdut pe parcursul timpului, lucru ce poate fi considerat ca primul pas spre democraţie.

Daca ideea de compasiune a ajuns în politică şi în constituţie, aceasta nu însemna că termenul, spiritul în sine nu a existat până atunci. El şi-a făcut loc şi în Shintoism şi a fost asociat cu unul din cele trei simboluri divine ale Familiei Imperiale Japoneze. Compasiunea s-a impus şi în codul samurailor, Bushidō, deoarece nu era suficient ca acestia să fie curajoşi şi puternici, ci trebuiau să nutrească si sentimentul compasiunii şi să denote onoare faţă de oamenii de rând.

De asemenea, şi adepţii şcolilor japoneze confucianiste au tratat acest subiect, printre care si Kumazawa Banzai, un faimos adept al confucianismului din perioada Tokugawa, care afirma că Japonia „este un tărâm al compasiunii”. Toate aceste lucruri ne fac să ne gândim că cei care deţineau puterea în acea perioadă ar fi avut ca ideal mărinimia si compasiunea.
Se pare că în Japonia, înainte ca budismul să pătrundă aici, nu ar fi existat nici o constrângere în legătura cu pedepsele cu moartea sau a masacrelor. Împăraţii îşi omorau fără nici cea mai mică mustrare slugile sau supuşii. Chiar în cazul morţii premature a împăratului, slugile şi cei din jurul lui erau înmormântaţi de vii odată cu acesta. Dar totul s-a schimbat după venirea budismului în Japonia. Abia ca au mai urmat execuţii sau pedepse crude timp de 350 de ani în era Heian. Dar acestea aveau să reapară concomitent cu apariţia creştinismul (în perioada 1138 – 1560), cu crucificarea si noile sale ideologii.
Noţiunile de „dragostea” şi compasiune sunt în strânsă legătura cu pacea şi liniştea interioară, cât şi admiraţia pentru frumuseţile naturii, care este caracteristica dintotdeauna pentru japonezi. Aceste tendinţe ne oferă câteva indicii asupra conceptelor de bază ale gândirii politice, economice şi legale japoneze.

Mai târziu a fost creat un stat centralizat după multe si sângeroase bătălii între numeroase triburi, fiind urmat de introducerea unui nou principiu în comunitate, şi anume, „armonia”. Shōtoku a accentuat că într-un stat e nevoie de armonie mai ales între oameni, astfel ca, el a inclus acest aspect în primul articol din Constituţie. Unii cercetători consideră acest articol ca fiind adoptat si puţin modificat după conceptul budist de „compasiune”. Astfel se urmărea crearea unei comunităţi perfecte, chiar dacă se ştia că între două comunităţi se va produce cu siguranţă un incident ce va duce la deteriorarea relaţiilor existente. Shōtoku a făcut in aşa fel încât să strecoare cât mai multe trimiteri spre acest concept in toate articolele Constituţiei.

Modul civilizat în care ar trebui să se poarte o discuţie a fost atins în trecutul îndepărtat. Mitologia Japoneză, care reflectă societatea primitiva a ţării, reuşise acest lucru; zeii participau la o întrunire divina, într-un loc sacru, şi anume, albia unui râu. Această tradiţie a fost urmată si readaptată de împăraţi. Prinţul Shōtoku a denunţat dictatura, susţinând mereu că este nevoie de discuţii şi dezbateri între mai mulţi pentru a se putea lua o decizie importantă.

Această idee a fost transformată într-un decret după reforma Taika din 645, care denunţa orice încercare de dictatură şi faptul că nici o hotărâre nu ar trebui luată de către o singură persoană, conform mitologiei, aşa cum şi zeii participau la întruniri pentru luarea deciziilor. Chiar şi cu acest decret, nu se putea ţine o întrunire reuşită, deoarece nu era luată în considerare opinia publică. În acest fel a reuşit monarhia japoneză si Instituţiile Imperiale să se dezvolte într-o altă formă decât cea a dictaturii.

Profesorul Northrop susţine că, atunci când un conflict apare între două persoane asiatice, acesta nu se va sfârşii cu decizia unui judecător, ci, cei doi implicaţi vor încerca să îşi rezolve singuri conflictul respectiv mergând pe calea de mijloc. În acest fel caracterizează asiaticii noţiunea de „lege”, ei evitand pe cât posibil tribunalul, şi mai degrabă „încercand să ajungă la un compromis stând la o cană de ceai” (Mon-lin). Acest lucru nu se întâmplă din cauza lipsei de respect faţă de lege a japonezilor, ci din motive financiare sau de timp; dacă ar ajunge în instanţă, amândoi ar pierde şi timp şi bani. Aşa că, punând în balanţă toate aceste aspecte, este clar de ce se optează pentru cale de mijloc.
Date exacte în legătură cu primele legi proclamate le avem din timpul Prinţului Shōtoku, care în 604 a proclamat Constituţia cu 17 Articole. Codul de legi a fost promulgat cu unele adăugiri in 671, care ar fi avut 22 de volume, dar întregul Cod de legi a fost pierdut, aşa că nu ne este cunoscut conţinutul. În 701 au fost terminate şi Codurile juridice si administrative, însumând 11 volume, şi încă şase volume Codul penal. Acestea au fost revizuite in 718 şi au rămas cu denumirea de Codul Taihō. Până în 1190 acesta rămâne Codul de legi doar cu câteva adăugiri şi modificări. Dar după 1190 el avea să se schimbe, deoarece autoritatea shōgunilor creşte, astfel incat fiecare shōgun în parte putând să iniţieze propriile legi. După Restaurarea Meiji din 1868 apare necesitatea punerii în concordanţă a Codului cu legislatia din lumea modernă. Prin urmare, în 1882 Codul Penal este promulgat, urmat de proclamarea Constituţiei în 1889, iar în 1900 a Codului Civil. Până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial legile Japoneze erau caracterizate de două principii fundamentale: de suveranitatea împăratului şi de sistemul patriarhal de organizare a familiei. După ce Japonia este înfrântă în al Doilea Război Mondial în 1946, Noua Constituţie este promulgată iar cele două principii fundamentale sunt din punct de vedere legal desfiinţate, dar chiar şi aşa, ele sunt încă valabile.

Adesea a fost scos în evidenţă faptul că asiaticii au ca bază socială şi baza morală principii constând în principal din supunere filială. În ceea ce priveşte poporul japonez, acest lucru este adevărat doar până la un punct; în Japonia, loialitatea faţă de suveran şi cea faţă de Împărat în zilele noastre, după Restaurarea Meiji, este mult mai puternică decât supunerea filială. În Japonia a fost doar o singura familie imperială care şi acum îşi exercită atribuţiile. Aceasta dinastie nu a fost abrogată niciodată în istoria ei ce se întinde pe mai bine de două milenii. Acest lucru se datorează faptului că în mitologia Japoneză Împăratul este înrudit cu divinităţile (Amaterasu).
Dominaţia statului asupra vieţii indivizilor a fost favorabilă pentru Japonia în dezvoltarea sa către un stat modern, după era Meiji. Se presupune că Japonia nu ar fi putut ajunge aşa de repede la nivelul actual de dezvoltare fără conştiinţa oamenilor pentru stat şi ideologiile acestuia.
Este bine cunoscut faptul că religia shintō, în forma ei primitivă, era în strânse legături cu ritualurile agricole, iar zeii veneraţi erau, în mare, zei ce simbolizează productivitatea şi fertilitatea, deci putem spune că activitatea principală din acele timpuri era agricultura.

În ţări precum India, unde căldura intensă, ploile abundente si fertilitatea solurilor aduc împreună recolte impresionante, fără a fi necesară prea multa trudă din partea oamenilor, budismul reuşeşte se dezvolte chiar dacă bazele acestei religii o reprezintă călugării care nu aveau voie să se implice în orice fel de activităţi economice sau de zi cu zi. Budismul, în forma lui primitivă, cel care s-a dezvoltat şi a evoluat in India, nu era compatibil şi aplicabil şi în Japonia; astfel au apărut cele două vehicule, Hinayāna si Mahāyāna, al doilea fiind cel adoptat până la urma de japonezi. Dar în Japonia situatia este diferita, forţa de muncă fiind absolut necesară, astfel ca, un rol important este câştigat de agricultori.
Un mare pericol este faptul că toate aceste concepte religioase pot degenera într-un utilitarism total, punând individul pe primul loc, iar scopul tuturor acţiunilor devenind maximizarea profitului. Este foarte important ca semnificaţia absolutului sa nu fie pierdută.

Tot ceea ce a scris Nakamura Hajime reprezinta pur viziunea sa subiectivă. Insa, bazandu-ma pe lecturile si pe experienta personala, as indrazni sa afirm că se fac mult prea multe trimiteri religioase, iar explicaţiile date sunt motivate doar din acest punct de vedere, ceea ce nu cred că poate fi în totalitate corect. Unele aspecte ar putea fi motivate nu doar din acest punct de vedere, dar si din perspectiva cadrului natural, a conjuncturilor, cât şi a psihologiei umane, care reprezintă un punct comun la orice popor.

BILBLIOGRAFIE

• Moore Charles A., The Japanese Mind. Essentials of Japanese Philosophy and Culture, University of Hawaii Press, Honolulu, 1967

Filmul „Genroku chushingura” are la baza un faimos incident istoric care a inspirata multe piese de teatru japoneze din perioada secolelor XVIII – XIX, iar in secolul XX numeroase filme cat si seriale de televiziune. Este cunoscut si sub alte denumiri precum: “Cei 47 de Samurai”, “Loyal 47 of the Genroku Era”, “The Loyal 47 Ronin”, “Chushingura “, etc.

Aparitia acestui film are loc intr-o perioada destul de critica, lansarea lui avand loc la inceputul lunii decembrie 1941. Aceasta survine in timpul razboiului cu China (care dura de patru ani), si cu 4 zile inaintea atacului de la Pearl Harbor. Cunoscand aceste lucruri oricine l-ar inscrie in categoria filmelor nationaliste, de propaganda nationala sau de patriotism. Nu cred ca poate fi vorba de asa ceva, deoarece incidentul istoric, care sta la baza filmului lui Kenji Mizoguchi, era bine cunoscut de publicul japonez, aceasta fiind principala tema a cinematografiei japoneze de la 1910 pana in acel moment.

Kenji Mizoguchi incearca o abordare diferita a temei. Acesta a folosit cat mai multe tehnici cinematografice destul de neobisnuite pentru acea vreme. Una dintre aceste tehnici sunt cadrele lungi, focalizate asupra peisajelor care dureaza chiar si cate trei minute: de exemplu filmarea curtii interioare a palatului de la Edo (scena de debut a filmului). Cadrele lungi reprezinta motivul pentru care filmul a trebuit impartit in doua, impreuna insumand circa patru ore.

Actiunea filmului se desfasoara in 1701, intr-o perioada pasnica si lipsita de conflicte majore, dupa ce shogunatul Tokugawa pusese capat razboiului samurailor de mai bine de un secol. Din aceasta cauza samuraii si codul lor de onoare, bushido, intrasera in declin, fiind obligati sa se supuna unui sistem nou si unor noi legi.
Scena de deschidere reprezinta intriga, care poate parea banala la prima vedere pentru necunoscatorii traditiilor si obiceiurilor japoneze. Motivele invocate pot fi considerate insuficiente pentru declansarea unui asemenea conflict, insa trebuie sa tinem seama de onoarea si respectul ce se impuneau in acea vreme si imprejurari.

Doi nobili de la curtea shogunului, Kira si Asano, sunt insarcinati cu protocolul de primire a reprezentantilor de la Kyoto. Deoarece Kira nu reuseste sa il instruiasca cum trebuie pe mai tanarul Asano in legatura cu protocolul de primire al reprezentantilor in castelul shogunului de la Edo, Asano aude cand este criticat si insultat de Kira vizavi de acest lucru. Acestea il determina sa isi scoata sabia si sa incerce sa il omoare pe Kira, reusind doar sa il raneasca usor.

Datorita acestui fapt si pentru incalcarea regulii palatului cu privire la scoaterea sabiei, Asano este judecat si condamnat sa comita seppuku. El nu reuseste sa dea nici o explicatie pentru actiunea sa. Judecatorii dau acest verdict spunand ca Asano a actionat conform codului bushido, si nu dintr-un acces de manie. Asano este recunoscator deoarece putea sa moara cu demnitate prin seppuku si nu prin decapitare sau spanzurare. El se sinucide in ciuda opunerii sotiei lui, iar domeniile ii sunt confiscate. Cei apropiati lui isi pierd rangurile, iar vasalii sai devin ronin – samurai fara stapan. Oishi este cel dornic sa razbune moartea stapamului sau. Acesta cere sprijinul celorlalti ronin fara sa dea prea multe explicatii, chiar si asa castigand loialitatea lor, care semneaza cu sange un fel de „declaratie”.

La inceput Oishi nu face nimic, asteptand momentul oportun ca sa actioneze. El pune la cale o disimulare: incepe sa dea semne va ar vrea sa restaureze clanul Asano, pentru aceasta avand nevoie de acordul Shogunului. Cei cu care intra in contact presimt ca acea restaurare a clanului este mai de graba o inselatorie. Multi dintre cei care realizeaza acest lucru ajung sa poarte o discutie ca de la samurai la samurai, respectand regulile codului bushido, conform caruia samuraii trebuie sa se ajute intre ei, de aceea il vor sprijini prin tacerea lor.

Scenele de lupta si de actiune lipsesc cu desavarsire. La inceput este scena in care Asano scoate sabia in castelul shogunului si il raneste pe Kira, secventa ce dureaza mai putin de cateva secunde, iar scena in care cei 47 de ronin se grupeaza si ataca domeniul lui Kira nu este prezentata. Aflam indirect de acest atac prin intermediul unei scrisori trimise de Oishi catre sotia lui Asano in aceeasi noapte a atacului. Conform filmului acesta actiune cu care survine si razbunarea stapanului are loc dupa trei ani, dar din punct de vedere istoric acesta ar fi avut loc la un an de la moartea lui Asano.

Urmeaza momentul in care cei 47 de ronini duc capul lui Kira la mormantul sapanului lor. Doi dintre ei sunt trimisi sa informeze autoritatile de cele intamplate, iar restul ramane in fata mormantului. Multi dintre ei erau pregatiti sa comita seppuku chiar in acel moment fiind convinsi ca pot muri cu demnitate dupa razbunare. Insa Oishi ii aduce pe calea cea dreapta, spunandu-le ca nu e de ajuns sa respecte codul bushido, ci ca sunt toti obligati sa respecte noile legi, urmand sa asteapte sentinta judecatii. Dupa 50 de zile toti sunt condamnati sa comita seppuku, iar Clanul lui Kira este desfintat. Filmul se termina cu acesta scena; expunerea ei este cat se poate de estetica, nefiind incadrate scene violente.
Mizoguchi prezinta scena seppuku-lui in masa pe de o parte ca o scena tragica, dar de o onoare suprema: samuraii sunt onorati sa li se permita sinuciderea, decat sa primeasca o moarte josnica prin spanzurare. Precum se poate vedea si pe parcursul filmului, se da o confruntare permanenta intre codul traditional al samurailor (bushibo) si noul sistem dominant de legi si de judecati. Oishi este tipul samuraiului „modern” ,cat si model. El se imparte intre traditie si noul sistem, urmamd cu strictete codul bushido pana la razbunarea stapanului, dar insistand ca el si oamenii lui sa primeacsa judecata cuvenita.

Cunoasterea fiecarui caracter in parte si nici cea a tainelor interioare ale personajelor nu este incurajata. Prim-planurile lipsesc, iar unele scene statice sunt exagerat de lungi, dar in cadrul acestora muzica este lasata sa completeze lipsa de actiune.

Subtitrari

Engleza:

[download#3]

[download#4]

Muntele Fuji este cel mai inalt munte din intreaga Japonie masurand 3.776 m si este situat in sudul prefecturilor Shizuoka si Yamanashi. Muntele Fuji a fost ales de multi artisti pentru a îl reprezenta în operele lor, fiind si un adevarat simbol al Japoniei. La poalele muntelui Fuji se afla si cele cinci lacuri ale muntelui. Festivalul focului din Yoshida, tinut la finele anului, desemneaza sfarsitul sezonului de alpinism pe munte. Din varful muntelui oamenii privesc rasaritul soarelui, acest obicei foarte popular fiind numit Goraiko.

Nasterea muntelui Fuji

Forma prezenta in care se afla muntele a fost creata in peste trei generatii ale activitatilor vulcanice ale vulcanilor Ashitakayama/ Ko-Mitake (Micul Mitake), Ko-Fuji (Batranul Fuji) si Shin-Fuji (Noul Fuji). Este posibil ca vulcanul Ko-Mitake sa-si fi incetat activitatea vulcanica de peste o suta de mii de ani. Vulcanul Ko-Fuji a intemeiat baza muntelui Fuji de azi. Se spune ca, muntele Fuji are o activitate vulcanica de peste o suta zece mii de ani. Activitatea vulcanului Shin-Fuji care a creat forma actuala a muntelui, se pare ca a avut in ultimii zece mii de ani pesta o suta de eruptii. Perioada in care Shin-Fuji a devenit activ coincide cu prima parte a perioadei Jomon, vreme în care oamenii aveau locuintele in jurul muntelui. Eruptia Hoei a avut loc in anul 1707 , fiind ultima eruptie si cea mai mare dintre toate inregistrate in istorie.

Originea numelui „Fuji”

Numele muntelui a fost scris in multe feluri incepand din antichitate. Cel mai comun este tradus „incomparabilul”, „unicul munte inalt”. Alt nume reprezenta faptul ca intotdeauna varful muntelui a fost acoperit de zapada, desi este cunoscut faptul ca nu este zapada pe varf in timpul verii. Forma prezenta de scriere inseamna „Muntele razboinicilor” si este folosit inca din timpul Shogunatul Kamakura.

Legenda muntelui Fuji

Se spune ca, demult, era un cuplu batran. Ei isi castigau existenta fabricand diverse bunuri din bambus. Pentru ca nu aveau copii, s-au rugat mereu pentru un bebelus. Intr-o zi, in crangul de bambus, au gasit un cosulet de bambus. In cosulet era un copilas de marimea degetului mare. Au crescut-o ca pe propria lor fiica, sub numele de Kaguyahime (Printesa Stralucitoare). In trei luni ea a devenit o fata foarte frumoasa. Au devenit si ei bogati si au indemnat-o sa se marite cu unul dintre cei cinci nobili pe care i-a pus la niste incercari si toti au picat, desi au incercat sa triseze. L-a refuzat pana si pe rege. Intr-o noapte cu luna plina au venit sa o ia inapoi trimisi ai lunii. Ea venea din palatul lunii. A lasat in urma ei o scrisoare, impreuna cu un elixir al vietii pentru imparatul care urma sa-si petreaca viata fara ea, iar el refuzand, a decis sa arda ambele pe varful de munte cel mai aproape de cer, care era muntele Fuji.