La inceputul perioadei Showa doua scoli se bucurau de popularitate si de autoritate pe plan national. Una dintre aceste scoli era asociata cu miscarea literara a proletarilor (literatura proletara), iar cealalta asociata curentului modernist, având reprezentanti precum: Yokomitsu Riichi si Kawabata Yasunari. Si literatura proletara lasa urme destul de profunde, dar de apreciat este mai degraba domeniul criticii, si nu cel al operelor propriu-zise, care nu s-au bucurat de prea mult succes in timp si au fost uitate odata cu stingerea curentului in sine. Miscarea proletara a fost inabusita de guvernul japonez dupa anii 1930, iar oamenilor de valoare ce erau adeptii acestei miscari, li s-a dat sansa fie sa recunoasca public ca ei, ca si guvernul de la vremea respectiva, adopta convingerea „marxista” sau se vor reprofila si vor scrie doar literatura „nonpolititca”. Acest lucru dovedeste ca nu este imposibil miscarii proletare sa gaseasca puncte comune cu militantii nationalisti extremisti. Slogane precum „Asia pentru asiatici” se muleaza foarte bine pe ideologiile ambelor parti, diferenta inte cele doua fiind doar de ton.

Aceasta „infratire” intre cele doua miscari este dovedita de viteza cu care isi recapata autoritatea literatura proletara de dupa razboi, mai ales in randul academicienilor.

Succesul de care s-au bucurat adeptii curentului marxist la inceputul perioadei Showa se datoreaza clasei politice aflata la conducere in perioada respectiva, care agrea ideologia marxista. Din aceasta cauza operele lasate in urma de ei nu au tercut si testul timpului.

Trebuie retinut si faptul ca modernismul in sine nu a jucat un rol atât de important nici dupa razboi, fie ca este vorba de curente si miscari precum sentimentalismul sau realismul analitic dupa ideologia lui Freud si Jung.

Criticii care nu aveau interese politice si nici implicatii politice nu au reusit sa se grupeze pana in 1960, lucrarilor lor fiind mai mult individuale si simple pareri. Abia noua generatie de tineri academicieni arata un interes asupra curentelor noi din Europa, precum structuralismul si constructivismul, incercand sa le aplice literaturii japoneze.

O figura centrala in critica din acea perioada o reprezinta Kobayashi Hideo, fara de care critica acestei perioade nu ar fi ajuns pe asemenea culmi. Nascut la Tokyo, are parte de cea mai buna educatie, educatie ce ii garanta un loc in guvern, insa Kobayashi impreuna cu inca cativa colegi de liceu se dovedesc foarte pasionati de literatura franceza. Acestia incep sa isi expuna talentul artistic inca din perioada liceului, Kobayashi publicând prima si ultima sa opera de fictiune in acesta perioada. In facultate, atentia ii cade asupra unui scriitor francez, Rimbaud, despre care isi face si lucrarea de absolvire.

Reusind sa se afirme drept critic de la o vârsta frageda, tonul acestuia era mai degraba ofensiv, ceea ce nu constituia un atu pentru el, dar nuanta criticilor sale era una usor militanta. Kobayashi este de parere ca naturalismului japonez ii lipseste latura intelectuala, sper deosebire de cel francez, având si tendinta sa dezvolte un stil aparte de descriere minutioasa a vietii de zi cu zi a autorului sau a personajelor acestuia. Literatura naturalista japoneza pare sa se axeze pe subiectivism amestecat cu fictiune. Inca din perioada Taisho, romanul subiectiv a fost criticat din multe puncte de vedere, dar nu a putut fi combatut in totalitate, deoarece si cei care incercau sa ii combata isi inspirau scrierile tot din viata de zi cu zi. Chiar daca incercau sa trateze in operele lor alte aspecte ale vietii, precum latura psihologica sau perceptia senzoriala, acele opere tot subiective erau. O schimbare substantiala a literaturii subiective a fost adusa de cei ce nu doreau sa scrie „literatura pura”, ci scriau doar pentru placerea si amuzamentul cititorilor. Kobayashi era gata sa aprecieze orice tip de literatura in defavoarea celei subiective, incat cu câteva ocazii a adus cuvinte de faima pana si literaturii proletare, chiar daca aceasta era ticsita de ideologii politice complet gresite si uneori ilogice. Aceste erori puteau insa fi trecute cu vederea, iar opera sa fie evaluata doar la nivel literar. Kobayashi ajunge la concluzia ca literatura proletara este mult deasupra celei subiective, aceasta reusind sa obtina o victorie incontenstabila in fata literaturii subiective, dar nu si in fata individualismului. Criticul fiind profund dezamagit de literatura japoneza moderna, isi indreapta atentia catre literatura japoneza clasica si cea europeana, de care era fascinat inca din vremea liceului. El scrie eseuri si dspre literatura japoneza clasica, dar isi concentreaza toata atentia asupra literaturii europene. In 1935 va deveni redactor la revista Bungakukai (Literary Wolrd) la care isi incepe si lucrarea despre viata lui Dostoevski {The Life of Dostoevsky). Aceasta opera ii va ocupa o mare perioada de timp, pana pe la sfârsitul anilor 1930, dar acest lucru nu ii va impiedica sa publice ocazional articole despre autori japonezi si europeni.

Este incontestabil faptul ca Kobayashi s-a implicat in nationalismul japonez, fie ca a stiut si ca a vrut acest lucru sau poate doar intamplator, când a publicat un articol in 1937 despre Kikuchi Kan, exprimandu-si simpatia pentru acesta in baza justificarii celui din urma, care trecuse de la literatura pura la o literatura populara, nationalista. Aceasta schimbare, sustine el, se datoreaza faptului ca Kikuchi Kan incerca sa atinga un public pana atunci ignorat si de catre modernism, dar si de catre literatura proletara. Kikuchi stia cum sa ajunga la acesta prin darul sau de a scrie exact ceea ce isi doresc cititorii, fara sa le influenteze gusturile, parerile si mentalitatea.

Implicatiile criticului in actiunile militare sunt majore, acesta ajungând pe front, in functia de corespondent de razboi. Dorea ca Japonia sa câstige cu orice pret. Nu a scris literatura de propaganda sau ceea ce se scria pe vremea respectiva, adica jurnale patriotice, dar si-a adus aportul prin publicarea corespondentei sale de razboi. Dupa intoarcerea de pe frontul de lupta, atitudinea sa ve suferi o transformare, mai ales datorita faptului ca isi va schimba preocuparile. Aceste schimbari pot fi observate si in traducerile sale in care incep sa apara propozitii scurte, neterminate si adesea greu inteligibile. Se pare ca in anul 1942, Kobayashi a renuntat complet la studiul sau despre Dostoevski, insa nu din cauza schimbarii mentalitatii ideologice. Poate fara nici o legatura cu acest lucru, criticul s-a decis sa inceapa sa scrie o carte despre Mozart, in acelasi an. S-a presupus ca dupa razboi, Kobayashi se va intoarce la cariera sa critic, dar acesta s-a orientat mai degraba catre arte si catre lumea antichitatilor. In perioada postbelica, când nu-si mai câstiga existenta din scris, a trecut la comertul cu antichitati. Noua ocupatie ii mananca foarte mult timp, iar literatura ramane in planul secund, publicând sporadic eseuri. Kobayashi considera ca formatia sa literara este rodul lecturilor acumulate. Era familiar cu multe alte literaturi si ideologii europene despre care nici macar nu a scris. In ceea ce priveste critica, era de parere ca intotdeauna criticul trebuie sa mearga in substratul operei pe care incearca sa o inteleaga, si nu sa descrie conjunctura socio-istorica sau sa incerce sa incadreze opera in niste tipare aride de clasificare a actului scriitoricesc.

Alti critici

Remarcabilul critic Nakamura Mitsuo admite mândru ca ii datoreaza lui Kobayashi faptul ca a reusit sa cunoasca adevarata literatura, acesta din urma facandu-1 sa priveasca in mod direct operele, si nu sa le fixeze in jurul teoriei marxiste. Nakamura si-a concentrat activitatea critica cu precadere asupra literaturii japoneze moderne, axandu-se pe operele pe care Kobyashi tindea sa le desconsidere sau sa le dispretuiasca.

Kawakami Tetsuro (1902 – 1970), desi ceva mai in vârsta decât Kobayashi, a avut multe de invatat de la acesta. Aprofundase mai temeinic domeniul muzicii, insa nici una dintre operele sale nu s-a bucurat de aprecierea pe care a cunoscut-o lucrarea lui Kobayashi despre Mozart. Fara indoiala, cea mai cunoscuta opera a sa a fost Nihon no autosaida (Japanese Outsiders, 1960). Chiar daca cei doi critici au fost chiar prieteni, deosebirile dintre ei erau considerabile, aspect pus si pe seama diferentelor de background, mai precis a stilului de viata avut de fiecare in parte.

Multi alti critici ar mai putea fi enumerati aici, dar nu ar fi demn doar sa le atribuim câteva cuvinte, având in vedere intreaga lor cotributie adusa sferei criticii literare. Este totusi necesar sa punctam elementele comune ale acestora, cat si imprejurarile in care acesti critici s-au format. Fiecare dintre ei aveau: un consistent bagaj de cunostinte despre literatura europeana, atât cea clasica, cat si cea moderna, dobândit din critica citita, dar si din studiul (individual al) lucrarilor propriu-zise; pasiune pentru limba japoneza si incredere in infinitele posibilitatile de creatie pe care le ofera; inclinatie spre muzica occidentala; apreciere fata de scriitori consacrati, precum Hino Ashihei sau Kikuchi Kan. Bineinteles ca nu toti acesti critici impartaseau acelesi puncte de vedere in privinta celor sus mentionate.

Scrierile unor Kobayashi, Nakamura, Kawakami, Yoshida si a altora au dus la iluminarea operelor europene pe care le-au studiat, din perspectiva mentalitatii japoneze. Daca uneori acestia scot in evidenta unele aspecte considerate neimportante in viziunea criticii europene, acest fapt nu vine sa dovedeasca o eventuala eroare de interpretare, ci mai degraba diferentele dintre cele doua tipuri de culturi: pe de o parte cea japoneza, pe de alta parte cea europeana (occidentala). Prin studiul culturii europene japonezii au reusit cu atât mai mult sa¬si inteleaga propria traditie, evident, aceasta alaturi de patrunderea traditiilor tarilor occidentale. Astfel, s-a nascut un inedit punct de vedere, cu totul inaccesibil unui critic occidental.

BIBIOGRAFIE
Donald Keene, “Down to the west”

Se va anunta cistigatorul Nobelului literar, iar printre favorite se afla Murakami, Amos Oz si Herta Müller.

Premiul Nobel pentru Literatura din acest an a fost deja hotarit, in sedinta la care au participat, joia trecuta, membrii comitetului desemnat de Academia Suedeza. Conform unor surse din cadrul acesteia,

alegerea a fost facuta deja si exista semnale c-ar fi vorba despre un autor faimos, despre un favorit si nu un necunoscut

declara vineri, pentru AFP, un membru al Academiei Suedeze care a vrut sa-si pastreze anonimatul. Insa numele cistigatorului va fi anuntat de-abia maine, iar toti cei implicati in industria literara asteapta cu nerabdare sa vada cine va primi diploma, medalia de aur cu profilul lui Alfred Nobel si cecul de 10 milioane de coroane suedeze (circa un milion de dolari).

Spre deosebire de anul trecut, cind bursa pariurilor a inceput sa se incinga serios in luna septembrie, anul acesta controversa a fost mai potolita: lista de favoriti include o serie de „candidati eterni“, precum israelianul Amos Oz, mexicanul Carlos Fuentes, peruanul Mario Vargas Llosa, italianul Antonio Tabucchi sau canadiana Margaret Atwood. Unul dintre motivele de liniste e pronosticul dat de casa de pariuri online Ladbrokes, ale carei optiuni s-au cam dovedit corecte in ultimii trei ani, inclusiv controversata „nobelizare“ a lui Orhan Pamuk in 2006, cind toata lumea statea cu ochii atintiti asupra unor nume mai mari sau mai putin politizate.

Preferatii criticii coincid cu favoritii din pariuri doar in cazul unui singur nume: Philip Roth. Scriitorul american este ales de catre expertii literari, alaturi de nume precum Don DeLillo si Amos Oz, in vreme ce Ladbrokes si-a modificat optiunea, cotindu-l acum pe primul loc, cu sanse de 5/1 (Roth se afla pe al treilea loc saptamina trecuta), inaintea romancierului si eseistului italian Claudio Magris si a poetului australian Les Murray (ambii cu sanse de 6/1).

Pe al patrulea loc la bursa pariurilor se afla poetul suedez Thomas Transtromer, urmat de japonezul Haruki Murakami si de poetul sirio-libanez Adonis. Purtatorul de cuvint al casei de pariuri, Nick Weinberg, a declarat ca Ladbrokes lucreaza cu specialisti proprii care creioneaza o lista de potentiali laureati: „Urmaresc tot timpul articolele din presa, discursurile cistigatorilor anteriori si orice ar avea legatura cu Premiile Nobel sau orice tendinta relevanta“.

Una dintre marile surprize ale listei de pe site-ul Ladbrokes este declinul lui Bob Dylan de anul trecut pina acum: el a scazut de la o cota de 50/1 la 150/1. Si scriitoarea Herta Müller a urcat in top, fiind cotata cu sanse de 40/1. Printre numele care nu se regasesc la bursa pariurilor, spre dezamagirea criticilor, se afla Norman Mailer, poetii John Ashberry si Geoffrey Hill, si Javier Marías.

Religiile traditionale tind să fie asociate cu miturile de creatie sau cu povestirile alegorice care incearca sa motiveze existenta oamenilor pe aceasta lume, cat si modul de formare a acesteia, ca urmare a actiunii sau a porunicii unei divinitati sau a mai multora. Asemenea mituri se presupune ca provin din perioada primitiva a civilizatiei umane, cand grupurile primitive de oameni descopereau mediul si natura misterioasa. Astfel percepand lumea, femomenele necunoscute erau privite cu un sentiment de respect amestecat cu teama si uimire. Acelas sentiment a dominat in continuare si dupa crearea miturilor care s-au transmis pe cale orala, mituri care in fond erau doar creatia spiritului uman sau transpunerea acestuia in diverse forme sau fenomene ale naturii.

Desi acestea s-au intamplat pretutindeni, nu a trebuit sa existe neaparat o legatura intre aceste triburi primitive pentru ca unele mituri sa fie comune, dar nu poate fi spus cu certitudine. Prin urmare, in zilele noastre, cand putem sa disecam si sa ajungem la originea unor asemenea mituri, se poare ajunge si la concluzia ca acestea, de fapt, au o origine comuna, ce s-a raspandit prin ce mai simpla metoda de raspandire, si anume, oralitatea.

O paralela poate fi trasata si intre legedendele asociate lui Yamato-Takeru si Regelui Arthur. Povestirea in care apare Ymato-Takeru, cu aptitudinile sale, curajul, forta fizica, indemanarea mainuirii armelor, relatiile, sabiile magice si mortea prematura a acestuia este asemanatoare cu legendele si povestirile desprea viata si moartea Regelui Arthur (Sir Thomas Malory, 1962). Asemanarile dintre cei doi sunt destul de evidente: precum Regele Arthur, Yamato-Takeru intra in posesia a doua sabii: prima, cea pe care a folosit-o la asasinarea fratilor Takeru, fapt prin care isi dovedeste calitatile de luptator si de conducator, dar si istetimea, ca si Regele Arthur cu primul Excalibur pe care copilul ce avea sa devina Regele Arthur, reuseste sa il scoate din stanca. Cea de a doua sabie mult mai importanta, Kusanagi, pe care o obtine de la o femeie cu puteri supranaturale care devine aproape un alter ego (YOSHIDA, 1979), ne aminteste de Regele Arthur care primeste o a doua sabie Excalibur de la Lady of the Lake. Yamato-Takeru inarmat cu Kusanagi pleaca astfel in lupta invangandu-si toti dusmaii, iar intr-o expeditie ajunge sa traverseze si stramtoarea dintre Sagami si Chiba, precum si Regele Arthur trece stramptoarea dintre Britain si Gaul (MALCOR, 1994). Ambilor eroi le este ascunsa sabia intr-un moment crucial, cand moartea lor este iminenta si intervine undeva pe malul mari sau al unui lac, iar numai dupa ca eroii mor, sabiile lor sunt redescoperite. Iar la final, in ambele cazuri, are loc trecerea eroului in cealalta lume, unul sub forma de pasare spre Takamanohara (in Kojiki nu este specificat unde va ajunge pasarea alba, ci doar in Nihonshoki), celalalt spre Avalon, cu o corabie. Este adevarat ca imprejurarile in care actioneaza fiecare erou in parte sunt diferite, iar Yamato-Takeru renunta la sabie de buna voie. Nu doar acestea ar fi singurele diferente, episodul deghizari lui Yamato-Takeru pentru a ii ucide pe fratii Takeru, amintind mai degraba de Thor sau Ahile, decat de Regele Arthur. In lipasa unor dovezi istorice sau arheologice concrete a unei relatii intre cele doua culturi inainte de anul 700, se poate presupune ca aceste paralele apar datorita existentei unui mit al eroului sau poate chiar a mitului universal al eroului.

Dupa cum sustine si Littleton C. Scott, legendele lui Yamato-Takeru si ale Regelui Arthur au la baza o sursa comuna diferita de mitul universal al eroului, ce poate fi indentificata geografic cat si istoric, care nu s-a materializat in Japonia, dar nici in Europa de vest.
Yoshida Atsuhiko a presupus ca destule ideologii si diverse trasaturi indo-europene au ajuns in Japonia prin intermediul triburilor migratoare din Asia ce au ajuns pana in Japonia prin peninsula Coreeana, impunandu-se peste triburile de bastina si dominandu-le pe la sfarsitul secolului al VI-lea (Yoshida 1962). Se poate ca aceste triburi nomande sa fie de origine indo-europeana, sau cel putin ele au fost in contact cu indo-europeeni in Asia Centrala, asimiland asfel perspectiva asupra lumii, elemente de mitologie si poate chiar epopea eroica.
In aceste conditii, avand in vedere timpul si spatiul, singurele triburi cunoscute care ar fi putut contribui la aceasta influenta sunt doua: Tochariani si Alani. Tochariani sunt cunoscuti pentru limba pe care o vorbeau, dar acestia erau in mare parte calugari budisti ce nu ar fi putut ajunge pana in japonia, astfel ramanand doar Alanii care au avut o influenta directa sau indirescta asupra Japoniei, Alani ce proveneau din zona nordica a Iranului de astazi, care si-au lasat si amprenta asupara multor civilizatii europene.

Alanii obisnuiau sa isi ingroape mortii impreuna cu anumite obiecte, printre care si oglinda, oglinda care in povestea lui Yamato-Takeru nu joaca un rol important, dar face parte din cele 3 obiecte sacre, obiecte ce atesta legitimitatea casei imperiale de origine divina, si care apare deseori in cronicile japoneze.

Aceste paralele sunt bazate in special pe faptul ca legendele acestea ar avea o sursa comuna, care a evoluat in doua tipuri de culturi diferite. Acest lucru pare destul de neverosimil, dar, avad in vedere timpul indelungat de evolutie, nu se mai pune o asemenea problema. In Europa exista astfel de mituri ale eroului, care au actionat pe o suprafata si mai mare si o durata de timp asemanatoare. Un exemplu ar fi basmele, miturile si legendele despre Alexandru cel Mare. Este adevarat ca in acest caz s-au pastrat destul de multe scrieri istorice concrete, dar in majoritatea tarilor, mai ales peste cele care s-a intins Imperiul Macedonean, acestea fiind transmise pe cale orala, se regasesc si isi fac simtita prezenta in miturile si folclorul tarilor respective. La noi, aceste mituri se regasesc in folclor, dar mai ales in cartile populare, precum “Alexandria”, care se axeaza doar pe acest lucru. Desigur ca, datorita circulatiei mari, aceste carti populare au un caracter cat se poate de „personalizat”, in functie de tara in care s-a format, dar mai ales in functie de modul in care a circulat si a ajuns in acea tara. Acestea se datoreaza lipsei unui manuscris complet care sa se fi pastrat pana in zilele noastre. Chiar daca s-a plecat de la un personaj real, Alexandru cel Mare, acesta a ajuns in cartile populare mai degraba un personaj mitic, fabulos si chiar divin, capatand si caracter fantastic. De aici pana la „Sfantul Alexandru cel Mare” nu mai este decat un pas. Desi Alexandru cel Mare a trait in secolul IV i.e.n, in cartie populare apare ca Alexandru cel Mare „nu mai crede in zei greci si a recunoscut de bun pe singurul Dumnezeu, astfel a facut si cu triburile barbare pe care le-a cucerit”.

Prin urmare, Yamato-Takeru si Regele Arthur, provin dintr-o sursa comuna, probabil o epopee de origine nord-iranina, altfel spus, dintr-un stereotip eroic (DUMEZIL 1978), ce s-a dezvoltat in Asia Centrla si a plecat in doua directii opuse, astfel ajungand in ambele colturi ale peninsulei Indo-Europeane.

Bibliografie
1. Sir Thomas Malory, Le Morte D’Arthur, Baines.
2. OBAYASHI Taro, YOSHIDA Atsuhiko 1981 Sword gods, sword heroes: A comparative mythology of Takemikazuchi, Tokyo: Hosei Daigaku Shuppankyoku, 1962.
3. BACHRACH, Bernard A history of the Alans in the West. Minneapolis, University of Minnesota Press, 1973.
4. MIHAIL, Sadoveanu, Alexandria, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1956

La sfarsitul secolului XVII, doua dintre formele teatrale japoneze, kabuki si joururi (teatrul de papusi), desi ajunsesera de-a lungul timpului la un anumit nivel al evolutiei, se bazau inca pe texte cel putin mediocre, daca nu puerile. In acest stadiu, in lumea fascinanta a teatrului isi face aparitia o figura ce va marca un moment de rascruce in dezvoltarea celor doua forme, gratie stilului si subiectelor creatiilor sale. Acest element novator, nimeni altul decat Chikamatsu Monzaemon, a excelat atat ca autor de piese pentru kabuki cat si pentru joururi, azi fiind totusi cunoscut mai ales datorita pieselor destinate teatrului de papusi, de altfel si cele mai rafinate din acest domeniu al dramaturgiei, in timp ce, piesele de kabuki nu au supravietuit decat in texte mutilate. Cu toate acestea, el este autorul primelor piese de o adevarata valoare literara si in acest caz, fapt ce ar trebui sa ne mai estompeze din sentimentul de mirare pe care il resimtim atunci cand auzim ca, din dorinta lor arzatoare de a imagina mereu paralele intre literatura japoneza si cea occidentala, criticii epocii Meiji au alaturat figurii shakespeareiene pe cea a lui Chikamatsu.

In continuare, tot de pacatul aceleiasi dorinte nestavilite de a crea paralele, ne putem face vinovati si noi, in incercarea de a alatura doua figuri, sau mai bine zis doua dintre operele lor, figuri si opere desparite nu doar temporal, ci si cultural. Amandoi, atat compatriotul nostru Liviu Rebreanu, cat si dramaturgul japonez Chikamatsu Monzaemon, in “Adam si Eva”, respectiv in “Indragostitii de la Sonezaki”, au scris despre cautarea si gasirea sufletului pereche. Trebuie mentionat aici ca, ideea este oarecum esentializata, sau cel putin simplificata, daca ne referim la romanul lui Rebreanu, in care fundamentul filozofic il constituie tentativa de a acorda eroticului (constanta puternica in cartile scriitorului) un fel de reabilitare prin atribuirea unei dimensiuni metafizice, aceea a regasirii perechii ancestrale. Insa, simplificarea poate fi reclamata deopotriva, caci si Chikamatsu depaseste cu mult acest spectru limitat, ajungand, chiar daca din alte considerente, cam in acelasi punct al finalitatii superioare. Totodata, sa nu uitam sa amintim ca, apelul la aceasta atipica comparatie intre cele doua opere este facut tocmai datorita acestui aspect insolit pe care il prezinta, pe de o parte, si nu mai putin avand in vedere acea constanta specifica creatiilor lui Rebreanu, ocurenta obisnuita a oricarui autor nipon, din toate timpurile: obsesia eroticului. Totusi, prea limitata este intinderea lucarii pentru a aborda in acelasi cadru si acest subiect. Deci, ne vom canaliza eforturile spre a evidentia diferentele de abordare, a caror origine o vom plasa in sfera socio-culturala.

Spre deosebire de teatrul nou, celelalte doua forme teatrale specific japoneze, kabuki si bunraku (joururi), s-au dezvoltat in sanul clasei mijlocii, care avea in centru “lumea plutitoare” a gheiselor si hedonismul. Chikamatsu a scris despre personaje din patura de mijloc, tratand problemele lor domestice – un negustor care se indragosteste de o gheisa si ajung intr-o situatie in care singura scapare le este oferita de dublul suicid din dragoste, dupa care indragostitii spera sa-si petreaca eternitatea pe aceeasi frunza de lotus. Doua dintre cele mai cunoscute piese ale sale urmeaza aceeasi intriga a dublei sinucideri din dragoste – shinjuu: “Indragostitii de la Sonezaki” (1703) si piesa de maturitate “Shinjuu Ten no Amijima” (1721), care ne pot aduce in centrul atentiei doua piese shakespeariene despre suicidul din dragoste, una mai timpurie si alta mai tarzie, “Romeo si Julieta” (1596) si “Antoniu si Cleopatra” (1608). Stilul lui Chikamatsu este insa realismul clasei de mijloc, in care el si contemporanii sai sunt aproximativ cu 100 de ani inaintea dezvoltarii realismului occidental, povestile fiind inspirate direct din experienta contemporana domestica.

Noul stil al dramei domestice “Indragostitii de la Sonezaki” se axeaza pe conflictul dintre emotiile umane – ninjou si restrictiile severe si obligatiile impuse de societatea japoneza – giri. Succesul obtinut de aceasta creatie a dus la aparitia unui val de piese despre tragicele legaturi de dragoste dintre negustori si curtezane.

In actul intai, Tokubei, un negustor de sos de soia, o intalneste pe aleasa lui, Ohatsu, la templul Ikutama din Osaka. Ea se dovedeste a fi o gheisa, iar in momentele debutului piesei, se arata nemultumita de faptul ca el nu i-a mai scris si nici nu a mai vizitat-o. Tokubei ii explica ca a avut unele probleme si ii prezinta intreaga poveste dupa ce se lasa convins de ea. Unchiul lui Tokubei, patronul afacerii cu sos de soia, ii propusese sa o ia in casatorie pe nepoata sotiei lui. Dragostea lui Tokubei pentru Ohatsu il face sa refuze din start, insa mama sa vitrega este de acord cu acest mariaj fara stirea baiatului si isi insuseste suma mare de bani din zestrea fetei. Cand Tokubei refuza din nou mariajul, unchiul cere sa ii fie inapoiata zestrea fetei. Dupa ce obtine banii inapoi de la mama vitrega, face greseala sa ii imprumute unui prieten, Kuheiji, care intarzie sa ii inapoieze. In timpul acestei povestiri, Kuheiji beat ajunge si el la templu impreuna cu niste prieteni. Nu recunoaste ca s-a imprumutat, ba chiar are loc o altercatie. Dupa plecarea lui Kuheiji, Tokubei marturiseste spectatorilor ca este nevinovat si sugereaza ca pentru a rezolva problema s-ar putea sa apeleze la suicid.

Actul al doilea are loc in seara aceleiasi zile, cand Ohatsu se intoarce la casa Temma, unde lucreaza, fiind inca suparata de cele intamplate mai devreme. Indragostitii se intalnesc din nou, moment in care el ii marturiseste si ei ca singura optiune pe care o mai are este sa-si curme viata. Kuheiji isi face din nou aparitia, Tokubei fiind nevoit sa se ascunda. Atunci cand Ohatsu se intreaba cu voce tare daca iubitul ei este intr-adevar hotarat sa moara, ascuns de ochii celorlalti, acesta ii raspunde schitand cu piciorul ei gestul taierii gatului. Kuheiji vrea sa aiba grija de Ohatsu in cazul in care Tokubei se va sinucide, dar ea este sigura ca jumatatea ei intentioneaza sa o ia cu sine, iar ea il va urma neconditionat. Coplesit de dragostea ei, Tokubei ii raspunde atingandu-si fruntea cu piciorul ei.

In actul al treilea, cei doi pleaca catre padurea Sonezaki, vorbind despre dragostea lor. Auzind oameni cantand despre un recent caz de dubla sinucidere din dragoste, se intreaba daca si ei doi vor fi subiectul unor astfel de canturi. Ajunsi in padure, Tokubei isi cere iertare unchiului, iar Ohatsu parintilor ei, si rostind o rugaciune catre Buddha, el o injunghie mai intai pe ea, dupa care isi taie singur gatul. Punctul final al piesei lui Chikamatsu este reprezentat de calatoria catre padure a celor doi – michiukiyuki, acompaniati de naratorul a caror vorbe iti sfasie sufletul si de scena in care cei doi pun in practica shinjuu.

Piesa este o dramatizare a unui fapt real, intamplat cu aproximativ o luna inainte, reprezentand un fel de “ziar viu” al evenimentului. Succesul a fost rasunator si a salvat Teatrul Takemoto de la faliment, in luna mai a anului 1703.

Cat despre “Adam si Eva”, cea mai draga dintre creatii chiar si pentru autor, pentru ca in ea rezida aceeasi implinere a vietii omului dincolo de sfarsitul teluric, putem spune noi ca si in cazul lui Chikamatsu, ea este o succesiune de sapte povestiri despre tot atatea reincarnari ale cuplului prototipic Adam si Eva, reprezentat prin Toma Novac si Ileana. Perechea eterna se va realiza de sapte ori in seria materiala a universului fenomenal, dar vor sfarsi uniti in vesnicie, in lumea spiritelor pure, desi nu chiar atat de repede sau prompt precum o fac indragostitii de la Sonezaki. Ei au avantajul suicidului pe care societatea nu il condamna, atu pe care nici una dintre perechile din “Adam si Eva” nu il impartasesc, nu atat din cauza canoanelor religioase ale societatilor in care erau plasate, cat mai degraba din cauza formatiei scriitorului. Evident ca sinuciderea nu reprezinta un raspuns pe care Rebreanu sa il poata oferi cuplurilor sale reincarnate, intr-un roman numit foarte elocvent “Adam si Eva”.

In planul presonajelor, descoperim un trio de constante principale: barbatul si femeia perechii eterne, care se recunosc si se reindragostesc din priviri, si personajul care furnizeaza exact impedimentul unirii celor doi sortiti. Personajele cuplului etern isi schimba de la un capitol la altul identitatea, componenta areala variand si ea, de la planurile mioritice, India, lumea Egiptului Antic, Chaldeea, Roma Antica, Germania, si pana la atmosfera pariziana, insa configuratia psihica este invariabila. Barbatul perechii eterne – indianul Mahavira, sau egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, roamnul Axius, calugarul german Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem, romanul Toma Novac – este eroul tragic care are revelatia iubirii ca desavarsire si sufera prin neimplinirea ei, sfarsind printr-o moarte violenta. Continuitatea functiei personajului este sustinuta de la un capitol la altul si de sugestia memoriei vietilor anterioare, personajul fiind inzestrat cu o meta-memorie aburita, tradata de sentimentul de deja-vu, de predilectii si de aversiuni neintelese. Personajul feminin – Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvone, Ileana, care sunt si numele capitolelor – se realizeaza mai mult ca aspiratie a barbatului din cuplul etern decat ca prezenta in universul capitolelor, motiv pentru care alegerea titlurilor capitolelor ni se si pare inspirata. Aventura personajelor este mai degarba metafizica decat erotica, adica in planul ei esential se petrece dincolo de erotica; memoria iubirii da posibilitatea omului sa supravietuiasca existentei terestre, depasind bariera cunoscuta a timpului acordat conditiei umane.

Impedimetul in implinirea iubirii cuplului etern se realizeaza ca un multiplu in care elementul principal il constituie personajul handicap, care este in general sotul sau sotia unuia dintre cele doua personaje sortite cuplului etern. Functia acestui personaj se remarca indeosebi in capitolele in care el se opune violent unirii cuplului etern, decizand uciderea unuia dintre cei doi predestinati. Constanta epica se reduce la intalnirea personajelor perechii eterne si interzicerea tragica a implinirii iubirii lor in aceasta lume. Caci, izbavirea conditiei umane este realizabila prin iubire, fiindca, traversand cele sapte vieti, omul pastreaza ca permis de trecere spre eternitate memoria iubirii. In acest sens, mare relevatia a vietii ar consta in recunoasterea cuplului etern. Cei doi se cauta inconstient, iar daca se gasesc, oricum iubirea lor nu se poate implini in aceasta lume, din diverse motive. Insa dragostea lor este menita sa transceada orice, si cu siguranta ca ea isi va gasi implinirea in lumea spiritelor pure, caci in fond, lumea noastra nu poate fi demna de ea. Nu este nici la Rebreanu, si nici la Chikamatsu. In primul caz, pacatul adulterului si cel al unui presupus act de sinucidere ii retine pe cei doi predestinati sa isi implineasca iubirea, in cel de-al doilea, puternicul sentiment de rusine, ce ar putea fi generat prin incalcarea indatoririlor sociale vine sa joace un rol similar personajului – impediment din “Adam si Eva”. Personajului – impediment ii corespund astfel, notiunea sau sentimentul pacatului, respectiv cel al rusinii.

E facil de suspectat ca dificultatea interpretarii dublului suicid se datoreaza, cel putin partial, perspectivei traditionale crestine, care spune ca sinuciderea este un pacat impotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care are drept de viata si de moarte asupra unei fiinte. Desi aceasta conceptie nu a aparut decat dupa secolul al IV-lea, odata cu Sfantul Augustin, iar unii ganditori, cum ar fi Erasmus sau Thomas More in Renastere si Rousseau, Humme si Hegel in epoca moderna, nu erau impotriva faptelor de suicid, multe tari occidentale il considera chiar si in varianta tentativei o crima pe care o pedepsesc ca atare. In Japonia, sub influenta budismului, suicidul nu a fost privit negativ. Dimpotriva, a fost considerat o fapta onorabila, simbol al recunoasterii greselilor. Nimic nu este mai relevant decat exemplul obiceiului practicat de luptatorii japonezi, si anume, seppuku.

In epoca pre-moderna, unii preoti budisti chiar au recomandat suicidul ca maniera de accedere catre o treapta superioara a spiritualitatii. Problema dublului suicid din dragoste este putin diferita. Tema apare atat in literatura, cat si in documente, dupa ce-a de-a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Sub opresiunea sistemului feudal, actul era privit ca antisocial, deoarece sugera un fel de libertate a dragostei. Explozia de piese cu aceiasi tema – shinjuu, a dus la interzicerea lor de catre guvern in 1723.

Termenul folosit in japoneza pentru denumirea conceptului dublului suicid comis din dragoste, shinjuu, inseamna literal “in interiorul inimii” si a fost initial folosit ca expresie (shinjuu-date), care insemna dovedirea dragostei neconditionate dintre o curtezana si clientul ei. Aceste dovezi mergeau de la juraminte scrise sau suvite de par, pana la taierea degetului mic. Obiceiul a fost atat de popular, incat se vindeau cutii speciale destinate pastrarii acestor dovezi. In acest fel, semnificatia obiceiului a inceput sa se diminueze. Gestul suprem al suicidului ajunge sa fie considerat singura dovada demna de a mai fi luata in seama. Convingerea iubitilor neimpliniti in aceasta lume, ca vor fi uniti prin moarte, a fost in mod ironic aprobata tocmai de crezul societatii feudale din era pre-moderna, care sustinea ca legatura dintre sot si sotie este cea care dainuie si in moarte, in timp ce legatura dintre parinti si copii exista doar in lumea noastra.

Shinjuu poate fi definit ca dublul suicid al unui barbat si al unei femei ce au consimtit la o moarte simultana. Prin urmare, binecunoscutul caz al lui Romeo si al Julietei nu ar putea fi catalogat drept shinjuu in adevaratul sens al acestui concept. Intr-un fel, shinjuu reprezinta o corebeliune temeinic planuita si mult prea dorita a doi iubiti impotriva opresiunii sociale sau de natura personala. Fortate, sau cel mult resemnate sa fie in postura de obiecte comerciale pentru placerea clientilor noapte de noapte, femeile din casele de placeri erau strict controlate in ceea ce privea conduita si comportamentul, fiindu-le permisa parasirea cartierului de placeri doar cu permisiunea patronului. Moartea uneia dintre fete era o mare pierdere pentru acesta din urma, motiv pentru care shinjuu trebuia prevenit cu orice pret. Nu mai este de mirare in acest caz interzicerea de catre guvern a pieselor cu acest subiect, cu atat mai mult cu cat comportamentul sugera implicit o oarecare libertate a dragostei intr-o societate feudala.

Evadarea celor doi in padurea Sonezaki vine tocmai pentru a face cat mai distincta diferenta dintre cele doua lumi: lumea cotidiana in care cei doi traiesc, reprezentata de obligatiile si datoriile implicate de catre societatea care ii constrange, si lumea altfel pe care o reprezinta padurea, ca loc sacru, loc al divinitatii. Dupa cum reiese si dintr-o alta opera shakespeariana, “Cum iti place”, alegerea se supune modalitatii universale de a gandi, reprezentand un simbol al unei lumi diferite de cea in care ne traim viata de zi cu zi. Personajele sunt supuse acestei calatorii catre un altfel de lume, fapt ce le va permite intelegerea adevaratei iubiri. Locul catre care se calatoreste poate fi reprezentat nu in mod exclusiv de o padure, ci poate fi orice loc diferit de lumea cotidiana de unde indragostitii au pornit.

In orice caz, piesele autorului nipon pastreaza totusi o trasatura distinctiva in ceea ce priveste acest drum, calatoria spre moarte. Spre finalul piesei, Ohatsu si Tokubei apar pe scena, traversand un pod peste un rau ce leaga doua maluri: lumea din care vin si lumea reprezentata de padure. Pentru a trece pe lumea cealalta, este necesara traversarea podului. In majoritatea pieselor lui Chikamatsu, care impartasesc acest subiect, imaginea podului este foarte des intalnita in scena culminanta a comiterii actului, iar indragostitii pasesc pe el pentru a ajunge in lumea ce ii asteapta dupa. Apa are rol separator intre cele doua lumi, simbolistica preluata din folclor si din mitologie. In mitologia greaca, cel trecut in nefiinta face o calatorie peste raul Acheron, in cea romana peste raul Styx, iar in budismul japonez, peste raul Sanzu. Faptul ca apa are proprietati purificatoare atat simbolic, dar si literal, este un adevar universal valabil. Hamlet sufera o schimbare intre actele patru si cinci, dupa calatoria pe mare spre Anglia. In folclorul japonez, un strain apare intr-un context in care podul este aproape o uzanta. Si in teatrul Noh, personajul principal, deseori spiritul unui decedat, vine pe scena principala de-a lungul scenei laterale prelungite, numita hashi-gakari – pod. Personajele apar din lumea de dincolo, din spatele scenei, traversand podul catre lumea noastra, reprezentata de scena principala. In teatrul kabuki, scena laterala prelungita numita hana-michi, “calea florilor”, trece printre locurile publicului. Cu toate acestea, functioneaza ca un liant intre lumea aceasta si lumea cealalta, si initial ca liant intre lumea spectatorilor si lumea actorilor de pe scena. In folclor, un cersetor venit din alte parti este deseori intruchiparea unei zeitati ratacitoare, un personaj demn de respect, dar si o persoana detestabila in acelasi timp. Puritatea si mizeria formeaza un tot, elemente ce ne animeaza si ne distrug deopotriva. In vechile orase japoneze, raul curgea prin centrul orasului, purificandu-l, iar locuitorii de pe unul dintre cele doua maluri, erau din clase sociale superioare celor de pe celalalt mal. Aceasta discriminare era de fapt generata de anumite profesii pe care le detineau, indispensabile societatii, insa detestate de oameni.

In plus, nu este demn de neglijat nici faptul ca ne situam intr-o perioada in care, si in Japonia, zeul la care se inchinau multi era banul. Tokubei era in dizgratie din cauza datoriei, iar Ohatsu este izolata in cartierul de placeri, tot din cauza banilor pe care ii datora stapanului casei. Dubla sinucidere este, in afara de continuarea si implinirea dragostei celor doi, unica modalitate de a se elibera din lantul datoriilor banesti.

Este o caracteristica putin spus evidenta, a pieselor despre shinjuu ale lui Chikamatsu, faptul ca, eroina lui este un caracter mai puternic decat cel al barbatului. Ohatsu se hotaraste sa comita suicidul, pe care iubitul ei de abia il sugerase, intrebandu-se la un moment dat daca Tokubei s-a decis asupra acestei alegeri sau nu. Diferenta dintre cele doua cazuri, Toma Novac-Ileana si Tokubei-Ohatsu, aduce in discutie cele doua tipuri de culturi, una a pacatului si cealalta a rusinii, studiata si de catre Ruth Benedict. Ea gaseste cultura japoneza ca fiind un exemplu tipic al culturii rusinii. Nu incape indoiala ca Ohatsu si Tokubei sufera mai degraba de un sentiment al rusinii fata de ceilalti, fata de societate, decat de un sentiment al pacatului. In opozitie cu aceasta, cazul lui Toma Novac si al Ilenei, cu toti avatarii lor, se supune tipicul culturii pacatului.