Religiile traditionale tind să fie asociate cu miturile de creatie sau cu povestirile alegorice care incearca sa motiveze existenta oamenilor pe aceasta lume, cat si modul de formare a acesteia, ca urmare a actiunii sau a porunicii unei divinitati sau a mai multora. Asemenea mituri se presupune ca provin din perioada primitiva a civilizatiei umane, cand grupurile primitive de oameni descopereau mediul si natura misterioasa. Astfel percepand lumea, femomenele necunoscute erau privite cu un sentiment de respect amestecat cu teama si uimire. Acelas sentiment a dominat in continuare si dupa crearea miturilor care s-au transmis pe cale orala, mituri care in fond erau doar creatia spiritului uman sau transpunerea acestuia in diverse forme sau fenomene ale naturii.

Desi acestea s-au intamplat pretutindeni, nu a trebuit sa existe neaparat o legatura intre aceste triburi primitive pentru ca unele mituri sa fie comune, dar nu poate fi spus cu certitudine. Prin urmare, in zilele noastre, cand putem sa disecam si sa ajungem la originea unor asemenea mituri, se poare ajunge si la concluzia ca acestea, de fapt, au o origine comuna, ce s-a raspandit prin ce mai simpla metoda de raspandire, si anume, oralitatea.

O paralela poate fi trasata si intre legedendele asociate lui Yamato-Takeru si Regelui Arthur. Povestirea in care apare Ymato-Takeru, cu aptitudinile sale, curajul, forta fizica, indemanarea mainuirii armelor, relatiile, sabiile magice si mortea prematura a acestuia este asemanatoare cu legendele si povestirile desprea viata si moartea Regelui Arthur (Sir Thomas Malory, 1962). Asemanarile dintre cei doi sunt destul de evidente: precum Regele Arthur, Yamato-Takeru intra in posesia a doua sabii: prima, cea pe care a folosit-o la asasinarea fratilor Takeru, fapt prin care isi dovedeste calitatile de luptator si de conducator, dar si istetimea, ca si Regele Arthur cu primul Excalibur pe care copilul ce avea sa devina Regele Arthur, reuseste sa il scoate din stanca. Cea de a doua sabie mult mai importanta, Kusanagi, pe care o obtine de la o femeie cu puteri supranaturale care devine aproape un alter ego (YOSHIDA, 1979), ne aminteste de Regele Arthur care primeste o a doua sabie Excalibur de la Lady of the Lake. Yamato-Takeru inarmat cu Kusanagi pleaca astfel in lupta invangandu-si toti dusmaii, iar intr-o expeditie ajunge sa traverseze si stramtoarea dintre Sagami si Chiba, precum si Regele Arthur trece stramptoarea dintre Britain si Gaul (MALCOR, 1994). Ambilor eroi le este ascunsa sabia intr-un moment crucial, cand moartea lor este iminenta si intervine undeva pe malul mari sau al unui lac, iar numai dupa ca eroii mor, sabiile lor sunt redescoperite. Iar la final, in ambele cazuri, are loc trecerea eroului in cealalta lume, unul sub forma de pasare spre Takamanohara (in Kojiki nu este specificat unde va ajunge pasarea alba, ci doar in Nihonshoki), celalalt spre Avalon, cu o corabie. Este adevarat ca imprejurarile in care actioneaza fiecare erou in parte sunt diferite, iar Yamato-Takeru renunta la sabie de buna voie. Nu doar acestea ar fi singurele diferente, episodul deghizari lui Yamato-Takeru pentru a ii ucide pe fratii Takeru, amintind mai degraba de Thor sau Ahile, decat de Regele Arthur. In lipasa unor dovezi istorice sau arheologice concrete a unei relatii intre cele doua culturi inainte de anul 700, se poate presupune ca aceste paralele apar datorita existentei unui mit al eroului sau poate chiar a mitului universal al eroului.

Dupa cum sustine si Littleton C. Scott, legendele lui Yamato-Takeru si ale Regelui Arthur au la baza o sursa comuna diferita de mitul universal al eroului, ce poate fi indentificata geografic cat si istoric, care nu s-a materializat in Japonia, dar nici in Europa de vest.
Yoshida Atsuhiko a presupus ca destule ideologii si diverse trasaturi indo-europene au ajuns in Japonia prin intermediul triburilor migratoare din Asia ce au ajuns pana in Japonia prin peninsula Coreeana, impunandu-se peste triburile de bastina si dominandu-le pe la sfarsitul secolului al VI-lea (Yoshida 1962). Se poate ca aceste triburi nomande sa fie de origine indo-europeana, sau cel putin ele au fost in contact cu indo-europeeni in Asia Centrala, asimiland asfel perspectiva asupra lumii, elemente de mitologie si poate chiar epopea eroica.
In aceste conditii, avand in vedere timpul si spatiul, singurele triburi cunoscute care ar fi putut contribui la aceasta influenta sunt doua: Tochariani si Alani. Tochariani sunt cunoscuti pentru limba pe care o vorbeau, dar acestia erau in mare parte calugari budisti ce nu ar fi putut ajunge pana in japonia, astfel ramanand doar Alanii care au avut o influenta directa sau indirescta asupra Japoniei, Alani ce proveneau din zona nordica a Iranului de astazi, care si-au lasat si amprenta asupara multor civilizatii europene.

Alanii obisnuiau sa isi ingroape mortii impreuna cu anumite obiecte, printre care si oglinda, oglinda care in povestea lui Yamato-Takeru nu joaca un rol important, dar face parte din cele 3 obiecte sacre, obiecte ce atesta legitimitatea casei imperiale de origine divina, si care apare deseori in cronicile japoneze.

Aceste paralele sunt bazate in special pe faptul ca legendele acestea ar avea o sursa comuna, care a evoluat in doua tipuri de culturi diferite. Acest lucru pare destul de neverosimil, dar, avad in vedere timpul indelungat de evolutie, nu se mai pune o asemenea problema. In Europa exista astfel de mituri ale eroului, care au actionat pe o suprafata si mai mare si o durata de timp asemanatoare. Un exemplu ar fi basmele, miturile si legendele despre Alexandru cel Mare. Este adevarat ca in acest caz s-au pastrat destul de multe scrieri istorice concrete, dar in majoritatea tarilor, mai ales peste cele care s-a intins Imperiul Macedonean, acestea fiind transmise pe cale orala, se regasesc si isi fac simtita prezenta in miturile si folclorul tarilor respective. La noi, aceste mituri se regasesc in folclor, dar mai ales in cartile populare, precum “Alexandria”, care se axeaza doar pe acest lucru. Desigur ca, datorita circulatiei mari, aceste carti populare au un caracter cat se poate de „personalizat”, in functie de tara in care s-a format, dar mai ales in functie de modul in care a circulat si a ajuns in acea tara. Acestea se datoreaza lipsei unui manuscris complet care sa se fi pastrat pana in zilele noastre. Chiar daca s-a plecat de la un personaj real, Alexandru cel Mare, acesta a ajuns in cartile populare mai degraba un personaj mitic, fabulos si chiar divin, capatand si caracter fantastic. De aici pana la „Sfantul Alexandru cel Mare” nu mai este decat un pas. Desi Alexandru cel Mare a trait in secolul IV i.e.n, in cartie populare apare ca Alexandru cel Mare „nu mai crede in zei greci si a recunoscut de bun pe singurul Dumnezeu, astfel a facut si cu triburile barbare pe care le-a cucerit”.

Prin urmare, Yamato-Takeru si Regele Arthur, provin dintr-o sursa comuna, probabil o epopee de origine nord-iranina, altfel spus, dintr-un stereotip eroic (DUMEZIL 1978), ce s-a dezvoltat in Asia Centrla si a plecat in doua directii opuse, astfel ajungand in ambele colturi ale peninsulei Indo-Europeane.

Bibliografie
1. Sir Thomas Malory, Le Morte D’Arthur, Baines.
2. OBAYASHI Taro, YOSHIDA Atsuhiko 1981 Sword gods, sword heroes: A comparative mythology of Takemikazuchi, Tokyo: Hosei Daigaku Shuppankyoku, 1962.
3. BACHRACH, Bernard A history of the Alans in the West. Minneapolis, University of Minnesota Press, 1973.
4. MIHAIL, Sadoveanu, Alexandria, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1956

Filmul „Genroku chushingura” are la baza un faimos incident istoric care a inspirata multe piese de teatru japoneze din perioada secolelor XVIII – XIX, iar in secolul XX numeroase filme cat si seriale de televiziune. Este cunoscut si sub alte denumiri precum: “Cei 47 de Samurai”, “Loyal 47 of the Genroku Era”, “The Loyal 47 Ronin”, “Chushingura “, etc.

Aparitia acestui film are loc intr-o perioada destul de critica, lansarea lui avand loc la inceputul lunii decembrie 1941. Aceasta survine in timpul razboiului cu China (care dura de patru ani), si cu 4 zile inaintea atacului de la Pearl Harbor. Cunoscand aceste lucruri oricine l-ar inscrie in categoria filmelor nationaliste, de propaganda nationala sau de patriotism. Nu cred ca poate fi vorba de asa ceva, deoarece incidentul istoric, care sta la baza filmului lui Kenji Mizoguchi, era bine cunoscut de publicul japonez, aceasta fiind principala tema a cinematografiei japoneze de la 1910 pana in acel moment.

Kenji Mizoguchi incearca o abordare diferita a temei. Acesta a folosit cat mai multe tehnici cinematografice destul de neobisnuite pentru acea vreme. Una dintre aceste tehnici sunt cadrele lungi, focalizate asupra peisajelor care dureaza chiar si cate trei minute: de exemplu filmarea curtii interioare a palatului de la Edo (scena de debut a filmului). Cadrele lungi reprezinta motivul pentru care filmul a trebuit impartit in doua, impreuna insumand circa patru ore.

Actiunea filmului se desfasoara in 1701, intr-o perioada pasnica si lipsita de conflicte majore, dupa ce shogunatul Tokugawa pusese capat razboiului samurailor de mai bine de un secol. Din aceasta cauza samuraii si codul lor de onoare, bushido, intrasera in declin, fiind obligati sa se supuna unui sistem nou si unor noi legi.
Scena de deschidere reprezinta intriga, care poate parea banala la prima vedere pentru necunoscatorii traditiilor si obiceiurilor japoneze. Motivele invocate pot fi considerate insuficiente pentru declansarea unui asemenea conflict, insa trebuie sa tinem seama de onoarea si respectul ce se impuneau in acea vreme si imprejurari.

Doi nobili de la curtea shogunului, Kira si Asano, sunt insarcinati cu protocolul de primire a reprezentantilor de la Kyoto. Deoarece Kira nu reuseste sa il instruiasca cum trebuie pe mai tanarul Asano in legatura cu protocolul de primire al reprezentantilor in castelul shogunului de la Edo, Asano aude cand este criticat si insultat de Kira vizavi de acest lucru. Acestea il determina sa isi scoata sabia si sa incerce sa il omoare pe Kira, reusind doar sa il raneasca usor.

Datorita acestui fapt si pentru incalcarea regulii palatului cu privire la scoaterea sabiei, Asano este judecat si condamnat sa comita seppuku. El nu reuseste sa dea nici o explicatie pentru actiunea sa. Judecatorii dau acest verdict spunand ca Asano a actionat conform codului bushido, si nu dintr-un acces de manie. Asano este recunoscator deoarece putea sa moara cu demnitate prin seppuku si nu prin decapitare sau spanzurare. El se sinucide in ciuda opunerii sotiei lui, iar domeniile ii sunt confiscate. Cei apropiati lui isi pierd rangurile, iar vasalii sai devin ronin – samurai fara stapan. Oishi este cel dornic sa razbune moartea stapamului sau. Acesta cere sprijinul celorlalti ronin fara sa dea prea multe explicatii, chiar si asa castigand loialitatea lor, care semneaza cu sange un fel de „declaratie”.

La inceput Oishi nu face nimic, asteptand momentul oportun ca sa actioneze. El pune la cale o disimulare: incepe sa dea semne va ar vrea sa restaureze clanul Asano, pentru aceasta avand nevoie de acordul Shogunului. Cei cu care intra in contact presimt ca acea restaurare a clanului este mai de graba o inselatorie. Multi dintre cei care realizeaza acest lucru ajung sa poarte o discutie ca de la samurai la samurai, respectand regulile codului bushido, conform caruia samuraii trebuie sa se ajute intre ei, de aceea il vor sprijini prin tacerea lor.

Scenele de lupta si de actiune lipsesc cu desavarsire. La inceput este scena in care Asano scoate sabia in castelul shogunului si il raneste pe Kira, secventa ce dureaza mai putin de cateva secunde, iar scena in care cei 47 de ronin se grupeaza si ataca domeniul lui Kira nu este prezentata. Aflam indirect de acest atac prin intermediul unei scrisori trimise de Oishi catre sotia lui Asano in aceeasi noapte a atacului. Conform filmului acesta actiune cu care survine si razbunarea stapanului are loc dupa trei ani, dar din punct de vedere istoric acesta ar fi avut loc la un an de la moartea lui Asano.

Urmeaza momentul in care cei 47 de ronini duc capul lui Kira la mormantul sapanului lor. Doi dintre ei sunt trimisi sa informeze autoritatile de cele intamplate, iar restul ramane in fata mormantului. Multi dintre ei erau pregatiti sa comita seppuku chiar in acel moment fiind convinsi ca pot muri cu demnitate dupa razbunare. Insa Oishi ii aduce pe calea cea dreapta, spunandu-le ca nu e de ajuns sa respecte codul bushido, ci ca sunt toti obligati sa respecte noile legi, urmand sa asteapte sentinta judecatii. Dupa 50 de zile toti sunt condamnati sa comita seppuku, iar Clanul lui Kira este desfintat. Filmul se termina cu acesta scena; expunerea ei este cat se poate de estetica, nefiind incadrate scene violente.
Mizoguchi prezinta scena seppuku-lui in masa pe de o parte ca o scena tragica, dar de o onoare suprema: samuraii sunt onorati sa li se permita sinuciderea, decat sa primeasca o moarte josnica prin spanzurare. Precum se poate vedea si pe parcursul filmului, se da o confruntare permanenta intre codul traditional al samurailor (bushibo) si noul sistem dominant de legi si de judecati. Oishi este tipul samuraiului „modern” ,cat si model. El se imparte intre traditie si noul sistem, urmamd cu strictete codul bushido pana la razbunarea stapanului, dar insistand ca el si oamenii lui sa primeacsa judecata cuvenita.

Cunoasterea fiecarui caracter in parte si nici cea a tainelor interioare ale personajelor nu este incurajata. Prim-planurile lipsesc, iar unele scene statice sunt exagerat de lungi, dar in cadrul acestora muzica este lasata sa completeze lipsa de actiune.

Subtitrari

Engleza:

[download#3]

[download#4]

Filmul „Shichinin no samurai” regizat de Akira Kurosawa se înscrie printre cele mai bune filme de acţiune ale acestuia. Nu se poate vorbi de o categorie clară a filmelor de acţiune în acea vreme, aşa că acest film poate fi considerat un deschizător de drumuri în această direcţie. Fiind la început acesta a servit ca inspiraţie penrtu multe alte filme ce au urmat.

Un fapt aparte îl reprezintă şi actorii ce joacă în acest film. Nume precum Toshirô Mifune, Takashi Shimura şi altele fac din acesta un film greu de uitat. De cinci decenii filmul a putut fi urmărit, apreciat dar şi criticat, aşa că o critică sau o apreciere obiectivă este aproape imposibilă. Chiar şi în zilele noastre filmul „Shichinin no samurai” nu poate trece pur şi simplu pe langă cineva fară a îi stârni vreun sentiment, nu neapărat de apreciere, în aşa fel încât să îl catalogheze drept cel mai bun film din toate timpurile. Trebuie să avem în vedere că acesta a fost turnat în 1954, vreme în care filmele de acţiune de referinţă pe plan internaţional erau western-urile. Chiar şi aşa acesta a reuşit să se impună încât şi publicul american a recunoscut acest film ca unul de referintă.

„Shichinin no samurai” începe cu o scurtă prezentare în care ni se spune că Japonia, timp de 400 de ani era un loc al sarăciei şi al conflictelor. Bandiţii şi samuraii, unii cu onoare alţii fără, stăpâneau asupra ţinuturilor fără de lege. Astfel, bandiţii adesea furau şi îi jefuiau pe cei săraci şi lipsiţi de apărare.

Un asemenea grup de bandiţi teroriza un sat montan. De câteva ori ţăranii acestui sat fusesră jefuiţi de aceştia, unii chiar omorâţi. Deoarece se apropia vremea recoltei, bandiţii plănuiesc să tâlhărească iar satul, dar planurile le sunt auzite de câţiva săteni. Acesţia dau vestea în sat, şi iau decizia să angajeze câţiva samurai ca să îi protejeze. La început, aceştia cred că patru samurai ar fi suficienţi ca să protejeze staul, aşa ca pleaca în oraş să gasesca samurai, lucru ce se dovedeşte a fi destul de dificil, deoarece ei nu intenţionau sa îi platească cu bani, ci doar să le ofere hrana necesară, lucru destul de nefiresc, mai ales că samuraii erau oameni mândri şi cu onoare iar această ofertă li s-ar fi părut mai mult o jignire. Grupul de fermieri, condus de Rikichi, plecăt în oraş în cautarea samurailor, este martorul unui mic incident, care e rezolvat intr-un mod ingenios de către un samurai pe nume Kanbei. Acesta reuşeşte sa omoare un bandit ce se refugiase intr-un hambar luând un copil ostatec. Dupa aceasta acţiune, Kanbei este remarcat de fermieri, dar şi de alte persoane precum Katsushiro, un tânăr samurai care vrea să fie luat ca ucenic de catre Kanbei, care acceptă acest lucru, dupa care dă ascultare şi fermierilor. Începe să îi sfătuiască, spunându-le că ar fi nevoie de sapte samurai pentru aceasată treabă. Până la urmă Kanbei acceptă, precum şi noul său ucenic. Ei încep să caute şi alţi samurai competenţi pentru o astfel de treabă, testându-i. Schichiroji, un prieten mai vechi al lui Kanbei, acceptă şi el numai datorită acestuia. În decurs de câteva zile aceştia reuşesc să strangă sapte samurai, dar în acest răstimp, în sat, situaţia devine puţin mai încordată, deoarece sătenii începuseră să îşi facă griji pentru soţiile şi fiicele lor. Unul dintre săteni ia măsuri mai drastice, tunzându-şi fiica ca să o facă să semene cu un baiat şi o pune să stea în afara satului cât timp samuraii vor fi în sat. Alţi săteni încep să creadă ca va fi tot un dezastru să aducă samurai în sat, deoarece ei cred că şi aceştia sunt oameni nemilosi şi fara loialitate, precum bandiţii.

Rikichi şi ceilalţi reuşesc să strângă până la urmă şapte samurai, şi, fără să stea pe gânduri, pleacă cu ei din oraş şi îi duce în sat. Acolo însa nu sunt întâmpinaţi cum s-ar cuveni, ci mai degrabă, sătenii, speriaţi, se ascund de ei. Samuraii îl întâlnesc şi pe bătrânul cel înţelept al satului, de care ascultau toţi. Acestă le dă o mica explicatie in legatură cu temerea ţăranilor de samurai, din necunoştinţă de cauză, adesea asemuindu-i şi cu bandiţii. Scena ce urmează este una cât se poate de impresionantă: în timp ce samuraii stăteau de vorbă cu înţeleptul satutui, alarma începe să sune, iar toţi ţăranii, care până atunci stătuseră ascunşi prin casele lor, încep să iasă afară din case ţipând, înconjurându-i pe samurai şi rugându-i să îi protejeze. Chiar şi spectatorii sunt „păcăliţi”, aceştia aşteptăndu-se deja la o scenă de luptă. Dar, până la urmă, totul se dovedeşte a fi o farsă a unuia dintre „samurai”, Kikuchiyo, care de fapt nu este un samurai adevărat, ci doar un fiu de ţăran. Acesta le face o morală ţăranilor, prin care le arată cât de fără de logică au putut să fie când s-au ascuns la venirea samurailor în sat. Prin acestă faptă Kikuchiyo, care nu era prea bine văzut şi nici agreat printre samurai, câştigă respectul acestora.

Astfel începe fortificarea satului, iar fermierii sunt învatati să se apere şi să lupte. Kanbei ia de la început rolul de conducător deoarece el era respectat de catre toti ceilalţi.

Aici are loc şi acel episod în care totul decurge bine, doar cu mici incidente nesemnificative, dar tot acesta este şi momentul care este ctiticat de toti. Se poate afirma că scenele de aici sunt prea lungi, lipsite de acţiune, de parcă filmul ar fi trebuit să fie neapărat de patru ore, iar aceste secvenţe au fost incluse doar cu acest scop, pentru a se reuşi atingerea lungimii stabilite.

Până la urmă satul este atacat, iar actiunea începe. Se dă un razboi în toată regula, din care câştigă, ca de obicei în filmele clasice, binele, dar cu multe sacrificii. Dintre cei şapte samurai, la sfârşit rămân in viata doar trei. Printre aceste scene dure reuşeşte să se ivească şi o poveste de dragoste, între cel mai tânăr samurai, Katsushiro, şi o fata din sat, Shino, cea care a fost tunsă, îmbracată in haine de bărbat şi făcută să stea în afara satului cât timp samuraii sunt acolo. Dar sfârsitul acestei povestiri de dragoste nu ne este facut cunoscut.

În final, întrebarea cea mai persistentă este de ce au ales aceşti samurai să apere satul? Pentru onoare? Sau din dorinţa de aventură? Este destul de clar ca ceilalţi samurai doar l-au urmat pe Kanbei în această misiune, dar care a fost motivul acestuia, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.