Multe concepte care ţin de spaţiul cultural nipon au făcut carieră, de-a lungul timpului, şi în contextul cultural occidental. Exemplele s-ar putea cu uşurinţă ţine lanţ, însă ne vom îndrepta aici atenţia doar asupra unuia dintre ele, şi anume, asupra celui de gaijin (外人), dezvoltând şi o comparaţie cu noţiunea pereche de gaikokujin (外国人). Totuşi, aceasta nu înseamna că nu vor fi amintite pe parcurs şi alte asemenea concepte, faptul fiind inevitabil, dacă ne gândim la aspecte precum cel al interdependenţei dintre ele.

Dacă vom căuta în dicţionar sensul cuvântului gaijin, vom afla că înseamnă ”persoană din exterior”, iar gaikokujin vom şti că înseamnă „persoană dintr-o ţară din afară”, aşa după cum ne indică clar şi sensul caracterelor ce le alcătuiesc. Cu alte cuvinte, primul poate fi tradus prin ”străin”, situaţie în care putem afirma că nu este luată în calcul apartenenţa (în sensul de origine) persoanei în cauză, iar cel de-al doilea prin „persoană dintr-o ţară străină”, fiind amintită apartenenţa respectivei persoane. Termenul gaijin presupune, în fapt, accentuarea ideii non-apartenenţei, şi neglijarea ideii apartenenţei, în opoziţie cu nuanţa cuvântului gaikokujin. Diferenţele de nuanţă sunt evidente, căci gaijin poate fi parafrazat cu ”non-japonez”, adică outsider, în timp ce gaikokujin nu înseamnă decât „de altă naţionalitate”. Prin urmare, tenta peiorativă, negativistă, pe care o capătă gaijin, este indubitabilă. Oricum, în ceea ce priveşte profunzimea ei discuţiile nu s-au cristalizat încă într-o direcţie majoritară.

Noţiuni asemănătoare regăsim şi în cadrul altor limbi: limba olandeză prezintă noţiunea de allochtoon, cu sensul de ”(originar) din altă ţară”, în opoziţie cu autochtoon, însemnând „originar din ţara aceasta”, iar în limba chineză caracterele pentru cuvântul japonez gaikokujin au citirea, waiguoren, având acelaşi sens cu termenul gaijin. Totuşi, ar putea fi oare o coincidenţă faptul că există aproximativ aceeaşi viziunea asupra străinilor tocmai în două dintre spaţiile culturale relaţionate profund celui japonez? Pe de o parte, legăturile cu spaţiul cultural chinez sunt printre cele mai vechi, după cele cu spaţiul corean, şi, în plus, cele două naţiuni fac parte din aceeaşi sferă culturală, deţinând multe valori comune, iar pe de altă parte, olandezii au fost printre primele popoare occidentale care au luat contact direct cu Japonia, la începutul secolului al 17-lea (19 aprilie 1600), după ce, în 1542, portughezii inauguraseră aceste relaţii. Prin urmare, având în vedere şi faptul că olandezilor şi chinezilor nu le-au fost interzise legăturile comerciale cu Japonia nici măcar în perioada „graniţelor închise” (鎖国時代 sakoku jidai), am putea considera că toate aceste aspecte cumulate au avut o oarece influenţă asupra existenţei unor elemente sau concepte culturale comune.

Dar, înainte de a avansa discuţia către domenii de interes mult mai aprinse, să trecem schematic în revistă etapele evoluţiei noţiunii de străin în limba japoneză. Din punct de vedere istoric, cuvinte mult mai uzuale pentru desemnarea acestei noţiuni erau următoarele: ikokujin (異国人), „persoană dintr-o ţară diferită”, şi ihoujin (異邦人), „persoană cu loc natal diferit”. Însă, acesta din urmă se referea mai degrabă la persoane din alte provincii sau domenii feudale japoneze, şi nu la străini din afara graniţelor Japoniei, care erau extrem de rari în arhipelag, şi erau oricum coreeni sau chinezi. Situaţia aceasta, de strictă diferenţiere chiar în cadrul aceleiaşi populaţii, a fost generată de restricţionarea circulaţiei în Japonia în anumite momente istorice, pe perioade relativ lungi, fiind necesară o aprobare pentru cei care doreau să întreprindă călătorii.

Primii non-asiatici care au vizitat Japonia au fost, după cum am menţionat deja, portughezii, cunoscuţi ca nanbanjin (南蛮人), „barbarii din sud”, deoarece ei veneau navigând dinspre sud şi erau percepuţi de către japonezi ca nerafinaţi, raportat la standardele sociale de atunci. 60 de ani mai târziu, când olandezii şi britanicii au început să viziteze Japonia, aceştia vor fi desemnaţi ca koumoujin (紅毛人), „oamenii cu păr roşu”. Începând din cea de-a doua jumătate a secolului 19, şi până în primele decade ale secolului 20, străinii erau pur şi simplu cunoscuţi ca ijin (異人), „persoane diferite”, o contracţie a termenilor ikokujin şi ihoujin. Era Meiji (明治時代1868-1912) a marcat începutul utilizării termenului gaikokujin, care desemna rezidenţii străini din Japonia. Mai apoi, pe măsură ce imperiul japonez s-a extins până în Coreea şi Taiwan, a fost introdus cuvântul naikokujin (内国人), „persoane din interiorul ţării”, pentru a se face referire la celelalte naţionalităţi de pe teritoriile incluse în imperiu. Odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial, ultima variantă a fost scoasă din uz, însă cea amintită anterior acesteia a rămas în uzul curent, ca variantă oficială a guvernului, ce desemna persoanele de alte naţionalităti de pe teritoriul nipon.

Unul dintre rezultatele politicii imperialiste a Japoniei a însemnat un număr foarte mare de coreeni şi chinezi din Taiwan care s-au stabilit aici, şi au fost foarte uşor asimilaţi de către societate, în perioada postbelică. Cu precădere coreenii au adoptat nume japoneze pentru a evita discriminarea, orientată mai ales în direcţia lor. Fenomenul a atras după sine crearea în mintea japonezilor a unei imaginii privitoare la străini, în care caucazienii, şi în special americanii, al căror număr pe teritoriul Japoniei a crescut simţitor în urma apariţiei numeroaselor baze militare de după război, erau reprezentativi. Deşi emblematici pentru această imagine a străinilor, din totalul numărului acestora în Japonia, occidentalii şi americanii nu însumează decât aproximativ trei procente. Nu poate fi precizată cu exactitate perioada în care s-a produs contragerea termenului gaijin din termenul gaikokujin, însă se ştie că încă din anii ’80 au apărut voci de protest din partea minorităţilor caucaziene din Japonia, care îşi exprimau nemulţumirea faţă de nuanţele rasiste, spuneau ei, pe care le căpătase cuvântul, acesta fiind chiar un apelativ comun. Acest lucru nu poate fi totuşi blamat, deoarece, în limba japoneză, este un fapt obişnuit referirea la o persoană necunoscută făcând uz de titulatura sa: sushiya ( 寿司屋 „magazin de sushi”) + san („domn”, „doamnă”) = sushiya san („domnul de la magazinul de sushi”).

Într-adevăr, putem fi de acord asupra următorului aspect: utilizarea cuvântului gaijin este cel putin bizară. Gaijin nu va fi niciodată numit un chinez, chuugokujin (中国人), un corean, kankokujin (韓国人), sau un sud-american (a se vedea întinsa comunitate niponă din Brazilia). Gajin va fi doar un caucazian, deci este vorba aici despre o clasificare, grupare bazată nu pe naţionalitate, ci pe purul aspect fizic. Tocmai în acest fapt rezidă diferenţa majoră dintre viziunea din alte ţări asupra străinilor şi impedimentele mult mai reduse pe care aceştia le au în societate, pe de o parte, şi situaţia străinilor în societetea japoneză, pe de altă parte. Însă, gaikokujin va putea desemna oricare dintre aceste categorii, termenul fiind lipsit de orice nuanţă peiorativă. Posibila pararelă dintre termenii aparent antonimici naikokujin (内国人) şi gaikokujin (外国人) revelă o migraţie a naţionalităţilor chineze şi coreene din prima sferă, în cea de-a doua, în urma dispariţiei termenului naikokujin, cauzată de schimbările geo-politice masive.Se mai poate remarca, de asemenea, încă o latură a unicităţii atitudinii japonezilor faţă de străini, cărora nu li se pretinde nici o imersiune culturală, şi nici măcar una lingvistică, pentru a putea a duce o viaţă comfortabilă, ceea ce face ca străinii să nu resimtă în societatea japoneză presiunea de a deveni parte integrantă a acesteia, adică membru cu drepturi depline.

Aşadar, situaţia a escaladat în felul următor: în timp ce numărul rezidenţilor străini a crescut, dintre aceştia, cei care au optat pentru o imersiune lingvistică şi culturală erau puşi în faţa mult mai multor obstacole comparativ cu străinii care trăiau în alte ţări. Adică, nu aveai aproape nici un beneficiu dacă ştiai limba şi cunoşteai cultura la un nivel avansat. Totodată, ia naştere în rândul maselor japoneze opinia conform căreia străinii nu sunt dornici sau sunt oarecum incapabili să înveţe limba japoneză şi să deprindă cultura la un nivel care să le permită să devină membri funcţionali ai societăţii nipone. Cât despre situaţia acelor străini care ating un nivel lingvistic şi cultural foarte apropiat de cel al nativilor, ei sunt consideraţi cazuri atipice, iar reuşitele lor în această privinţă, şi prezenţa lor în societatea niponă nu pot face prea mult pentru a ajuta destigmatizarea, fie ea şi relativă, a străinilor în Japonia.

Totuşi, ar fi injust să afirmăm că, într-o situaţie normală, meritele şi eforturile unei persoane care a ajuns la un asemenea nivel lingvistic şi cultural nu vor fi apreciate şi recompensate în diverse maniere. Problema este una a diferenţelor de apreciere şi evaluare, făcute prin prisma culturii proprii fiecăruia. Un exemplu concret ar putea fi acesta, care nici măcar nu este unul situat la un nivel de înţelegere foarte ridicat: pentru un american, faptul că nu stăpâneşte limbajul onorific şi cel umil nu înseamnă prea mult, însă, în anumite cazuri, din punctul de vedere al unui japonez, este crucial acest aspect; până la un punct (discuţiile colocviale dintre prieteni sau colegi de aceeaşi vârstă), americanul nu va întâmpina nici o piedică, dar persecuţiile şi frustrările nu vor întârzia sa apară odată cu ascensiunea nivelului discuţiei, a contextului şi a persoanelor implicate (discuţii cu superiori la locul de muncă, la recepţii, scrisori etc.). Aceste diferenţe lingvistivce sunt generate de diferenţele culturale, iar în cazul de faţă, organizarea diferită a celor două societăţi, cea americana pe orizontală, şi cea japoneză pe verticală (縦社会 tate shakai), face ca japonezul să preţuiască incontestabil relaţiile superior-inferior (先輩 senpai-後輩 kouhai), pe care americanul le neglijează neintenţionat. Adică, la o privire mai superficială, un străin ar putea susţine că stăpâneşte limba sau cultura japoneză la un nivel satisfăcător, dar din punctul de vedere al unui japonez, această estimare ar fi eronată, el putând astfel inclina să creadă că străinii sau nu sunt dornici să înveţe temeinic limba, sau sunt incapabili să o facă. Deci, se poate conchide în acest punct al descuţiei că totul se reduce la diferenţe culturale, care pot fi explicate prin variate tipologii culturale.

Revenind la punctul central al acestei dezbateri, factorii culturali care au dus la apariţia aşa-ziselor nuanţe peiorative ale termenului gaijin, creând sfera conceptuală care-l înconjoară astăzi, sunt determinabili astfel. Conform tradiţiei iudeo-creştine, în weltanschang-ul omului de rând, spaţiul este perceput în termenii de aici şi dincolo (acolo), cu rezonanţă în concepte precum lumea aceasta şi lumea cealaltă. În opoziţie cu această viziune, pentru japonezi nu există decât lumea aceasta, deci nu există paradisul, important fiind decât ceea ce este aici si acum. Între aceste două viziuni opozabile, s-ar putea plasa viziunea chineză, care acceptă existenţa unui paradis, însă natura sa este foarte abstractă. În mod tradiţional, mergând până în trecutul destul de îndepărtat, spaţiul lumii nipone consistă numai din lumea aceasta, din comunitatea sătească, unde oamenii se simt aici si acum. Prototipul originar al spaţiului japonez este deci comunitatea sătească, prototip ce s-a propagat până astăzi, fără probleme. Conştiinţa de sat (村意識mura ishiki) echivalează cu fundamentul organizării marilor companii japoneze (Mitsui, Mitsubishi, Matsushita etc.). Spaţiul acesta este ordonat printr-o gramatică clar determinată, fiind împărţit în două, distincţie foarte bine marcată: spaţiul interior (内uchi) şi spaţiul exterior (外soto). Acest dublu standard a fost şi este valabil în orice grup, începând cu nucleul societăţii, familia, şi terminând chiar cu relaţiile Japoniei cu alte ţări.

Spaţiul exterior, căci de acesta ţine şi conceptul de gaijin, este structurabil în două categorii: spaţiul exterior apropiat şi spaţiul exterior depărtat. Exteriorul depărtat ar putea fi determinat ca spaţiul în care prevalează acelaşi sistem de valori ca în spaţiul interior. Exteriorul depărtat este zona în care nu mai funcţionează aceleaşi obiceiuri, aceeaşi ordine socială, acelaşi sistem de valori. Tradiţional, pentru japonezi, spaţiul exterior apropiat poate corespunde satului vecin, relaţia stabilită fiind una esenţialmente orizontală, adică de egalitate. Relaţiile pot fi amicale, precum căsătoriile, sau conflictuale. Zona în care sătenii nu merg aproape niciodată coincide cu spaţiul exterior depărtat. Excepţia putea fi creată prin acţiunea unor persoane din exterior, care apăreau din când în când ca vizitatori. Aceştia pot fi consideraţi fie superiori, fie inferiori, fie simultan şi superiori şi inferiori, dar niciodată egali. Superiori sunt consideraţi zeii care sunt aduşi în mijlocul festivalului prin intermediul altarului mobil de procesiune (mikoshi), aristocraţii şi funcţionarii din alte provincii, inferiori, cerşetorii, şi superiori şi inferiori simultan, călugării rătăcitori (superiori datorită legăturii lor mai directe cu divinitatea, inferiori, pentru că, într-un fel, vagabondează, dar nu neapărat într-un sens negativ). Oricum ar fi socotiţi aceştia, relaţiile stabilite sunt evident unele pe verticală.

Deşi de atunci situaţia s-a mai schimbat, atitudinea japonezilor vizavi de străini a rămas esenţialmente neschimbată. Comportamentul lor de la începutul secolului 20, ce a reverberat până la jumătatea sa, nu mai are nimic surprinzător dacă lucrurile sunt încadrabile în termenii de mai sus. În special, în mentalitatea lor de atunci, dar nu numai, nu exista stat superior lor, ei autointitulându-se ichiban ( 一番 „primii”, „cei mai buni”). Plecând şi de la premisele de organizare a spaţiului enunţate anterior, se ajunge la tipologia ce împarte culturile în cele de tip individualist şi cele de tip grupist. Având toate aceste consideraţii la bază, analiza poate fi dusă şi mai departe, schimbând radical interpretarea acordată termenului gaijin. Dacă societatea japoneză este una orientată către armonia grupului, în care este făcută foarte limpede distincţia dintre spaţiul exterior-soto şi spaţiul interior-uchi, această viziune este aplicată, ca în oglindă asupra noţiunii de străin.

Din perspectiva japonezilor, gaijin este grupul situat în spaţiul exterior depărtat, omogen, în cadrul căruia nu se fac discriminări cum ar fi cea care ar putea apărea în urma unei diferenţieri stricte între străinii imersaţi lingvistic şi cultural şi cei non-imersaţi, toţi fiind trataţi în spiritul armoniei grupului. Existenţa unor discriminări în cadrul acestui unic grup se datorează în mare parte membrilor lui, şi nu populaţiei autohtone. Tocmai străinii din Japonia sunt cei care fac uz de evaluări individuale, şi nu japonezii. Aplicând o astfel de teorie sunt eliminate nuanţele peiorative ale termenului, deşi este posibilă şi o asemenea interpretare, însă aceasta nu face dacât să se oprească la un nivel superficial şi, eventual, mai comod şi mai facil pentru cei care nu sunt într-adevăr dornici să înţeleagă diferenţele culturale.Spaţiul exterior apropiat se referea în trecut la satele vecine, zonă peste care s-a suprapus, datorită modernizării societăţii, zona statelor vecine, precum China şi Coreea. Acesta este motivul pentru care persoanele de origine chineză şi coreeană nu sunt denumite gaijin, deoarece acest termen nu funcţionează decât în spaţiul exterior depărtat, în care nu se mai aplică acelaşi sistem de valori, care mai este valabil încă în spaţiul exterior apropiat. Excepţia de la această regulă este cazul sud-americanilor, care sunt incluşi în spaţiul exterior apropiat, pe baza unui alt criteriu decât cel al funcţionării aceluiaşi sistem de valori. Includerea aceasta se bazează pe numărul foarte mare al japonezilor stabiliţi, de pildă, în Brazilia, după ce-a de-a doua jumătate a secolului 20.

În ciuda faptului că termenul gaijin a fost, iniţial, contras din cuvântul gaikokujin, astăzi, nu reprezintă o exagerare să afirmăm că sfera lor semantică se mai întrepătrunde doar în mică măsură, în zona în care amândouă se referă la persoane de altă naţionalitate decât cea japoneză, dar nu şi în sfera ce vizează naţionalităţile la care nu se referă. Aşadar, dualitatea pe care ne-o propun aceşti doi termeni, gaijin şi gaikokujin, nu este nimic altceva decât o schimbare de perspectivă. Amândoi presupun idea de apartenenţă, însă ea vizeaza două lucruri distincte: termenul gaijini include anumiţi indivizi străini în grupul omogen cu acelaşi nume, termenul gaikokujin face trimitere, în cazul tuturor indivizilor străini, la ţara lor de origine.