Termenul de “japonism” a apărut în Franţa, în anii ’70 ai secolului al XIV şi descria adoraţia pentru cultura şi arta japoneză. Van Gogh, ca mulţi alţi artişti impresionişti şi postimpresionişti, a fost unul dintre admiratorii artei japoneze. Influenţa japoneză este evidentă în creaţiile sale. După tratatul de la Kanagawa, din 1854, încheiat între delegaţia americană condusă de comandantul Marinei Militare, Mathew Calbraith Perry (1794-1858) şi conducătorii Shogunatului, perioada de 216 ani de izolare a Japoniei s-a încheiat. În anii următori, un număr mare de artefacte şi articole făcute de mână au ajuns în Europa, în special în Franţa şi Olanda. Expoziţia Universală de la Paris din 1867 a avut un stand japonez şi a prezentat publicului uimit obiecte de artă japoneză.

Toate lucrurile care proveneau din Japonia erau dintr-o dată pline de stil şi “la moda”. Magazine care vindeau stampe, kimono-uri, evantaie şi antichităţi au apărut în Paris precum ciupercile după ploaie. Pictorii impresionişti şi postimpresionişti, precum Claude Monet, Edgar Degas, Toulouse Lautrec, sau Paul Gauguin au fost atraşi şi impresionati de către stampele japoneze. În 1875, Claude Monet a creat faimosul lui tablou, “La Japonaise” (“Japoneza”), care o infăţişa pe soţia lui, îmbrăcată într-un kimono şi cu un evantai în mână. Mai tarziu, el şi-a numit propriul tabloul “Gunoi”.

Termenul de “Japonism” a fost creat de ziaristul şi criticul de artă francez Philippe Burty într-un articol publicat în 1876, pentru a descrie admiraţia pentru toate lucrurile japoneze.

Magazinul lui Samuel Bing

Van Gogh a văzut stampe japoneze pentru prima data în 1885, în Antwerp, şi a cumpărat cateva. În anii următori, el cumpără şi mai multe. Stampele japoneze erau ieftine în vremea aceea, multe fiind reproduceri făcute doar pentru a fi exportate în ţările vestice.

În 1886, Van Gogh se mută la Paris. Fratele lui, Theo, avea o galerie de artă în Montmartre. Tot el a fost cel care l-a pus pe Vincent în contact cu ukiyo-e. În Montmartre, exista un mic magazin cu stampe japoneze numit “Galeria Bing”, dupa numele proprietarului ei, Samuel Bing. Domnul Bing avea în depozit mii de stampe japoneze. Galeria Bing era langă apartamentul lui Van Gogh şi acesta petrecea zile întregi în magazin, devenind un colecţionar avid de ukiyo-e.

Reproduceri ale stampelor japoneze

În 1887, admiraţia lui Van Gogh pentru arta japoneză l-a determinat sa facă copii după două tablouri ale lui Hiroshige, cunoscutul peisagist japonez. Unul dintre aceste tablouri este “Pod în ploaie” şi celalalt infăţişează un prun în floare. Hiroshige se numară printre puţinii artişti care folosiseră elemente vestice în stampele lor – cel mai evident element vestic era folosirea perspectivei, evidentă în tabloul “Pod in ploaie”.

Cele două copii ale lui Van Gogh după Hiroshige sunt mai mult transcripţii şi le-a decorat cu ce considera el a fi “caractere japoneze”. Culorile folosite de către Van Gogh erau diferite de cele originale. În schimb, el a folosit conceptul lui de culori complementare, cum ar fi verdele si roşul.

“Îi invidiez pe artiştii japonezi pentru incredibila claritate pe care o au toate lucrările lor. Nu este niciodată plictisitoare şi niciodată nu ai impresia că lucrează în grabă. Este la fel de simplu ca şi cum ai resprira; ei desenează o silueta din câteva mişcări, şi cu o uşurinţă uimitoare, ca şi cum ar fi la fel de uşor ca atunci când te închizi la haină.”
(Van Gogh – Arles)

În 1888, Vincent Van Gogh se mută in Arles, în sudul Franţei. Ajunge acolo în timpul primăverii, iar culorile puternice şi lumina peisajului îi dau noi puteri. Pictează neîntrerupt – peisaje, natură moartă şi portrete ale oamenilor obişnuiţi. Influenţa artei japoneze este evidentă în tablourile lui. Folosirea contururilor negre este un element tipic al stampelor japoneze. Reîntăreşte puterea expresivă a tablourilor din ultimii săi patru ani de creaţie.

Sănătatea şi stabilitatea mentală i se deteriorează pe zi ce trece. S-a ras in cap, ca să arate precum un calugar japonez. În Arles, se simţea ca şi cum ar fi fost în Japonia. Îi scria surorii lui:
“Theo mi-a scris că i-ai oferit stampe japoneze. Aceasta este cu siguranţă calea cea mai bună pentru a înţelege direcţia pe care o urmează culoarea şi lumina în pictură. Aici nu am nevoie de stampe japoneze deoarece eu sunt aici, în Japonia. De aceea, tot ce trebuie să fac este să deschid ochii şi să pictez impresiile pe care le primesc.”

În 1890 Van Gogh se împuşcă în piept şi moare câteva zile mai târziu, pe 29 octombrie 1890.

Tehnicile esenţiale şi baza picturii japoneze decurg din pictura chineză. Tuşul şi culorile sunt etalate cu ajutorul pensulei (fude), instrumentul artei asiatice prin excelenţă, comun actului scrierii şi pictării. Diferită de cea europeană prin lungimea şi fineţea firului, pensula japoneză este facută în aşa fel încât să reţină tuşul şi să îl elibereze treptat. Trăsătura pensulei are valoare de comunicare directă a personalităţii artistului, abilitatea mânuirii acesteia fiind rezultanta unei instruiri laborioase şi a unui control riguros al mişcărilor mâinii. Pensulele variază ca mărime şi formă, în funcţie de tipul şi grosimea liniei ce urmează să traducă în limbaj plastic viziunea artistului. Însă, atunci când vine vorba de stampele japoneze, nu mai discutăm despre pensule, ci despre imprimarea cu ajutorul bucăţilor de lemn.

Există o mare diversitate de linii – originea lor se regăseşte în pictura chineză – cu ajutorul cărora este construit subiectul, fie el peisaj, figură umană sau scenă narativă. Fiecare categorie principală se divide la rândul ei în subcategorii, purtând denumiri care indică diferenţele dintre ele. Formele peisajului şi vegetaţia sunt realizate prin linii, trăsături ce redau textura, laviuri şi puncte. Acest sistem codificat de semne alcătuieşte un vocabular cu o structură complexă, un limbaj subtil şi expresiv totodata, adaptat unei interpretări personale, proprii fiecărui artist.

Materia picturală specifică este tuşul, preparat din carbon vegetal fin sau negru de fum şi clei animal. Urma lăsată de tuş este clară, definitivă; ea nu mai permite reveniri şi nu mai poate fi corectată, presupunând deci un control mental şi o dexteritate perfect coordonate. Tuşul folosit in pictura monocromă de tip chinez (suiboku-ga) are variate nuanţe, de la negru intens până la gri-argintiu. In pictura de stil autohton (yamato-e), rolul principal revine culorii, aşternută în tentă plată, în strat mai subţire sau mai dens. Culorile pot fi minerale şi vegetale. Aurul, în foiţă ori pictat cu pensula, este utilizat pentru fundalul sau detaliile compoziţiei.
Cele două materiale de suport fundamentale pentru pictura japoneză sunt hârtia absorbantă sau mai puţin absorbantă – prin prepararea cu clei şi alaun – precum şi mătasea, întrebuinţată întotdeauna după o prealabilă prelucrare.

Pictura niponă, esenţialmente lineară, nu apelează la umbră şi nici la modeleu pentru a crea efecte de volum şi adâncime; ea preferă sugerarea modelului formelor, şi nu realizarea lui propriu-zisă. Se utilizează un sistem perspectival empiric, fără un punct de vedere fix, în care liniile de fugă nu se întâlnesc în plan îndepărtat. Artistul japonez studiază natura, dar îşi exersează memoria vizuală în aşa fel încât datele obţinute să se constituie într-o “bancă” de imagini care pot fi oricând reactualizate, fără să-şi altereze prospeţimea. Ca regulă generală, subiectul nu este niciodata descris cu minuţie realistă, el este evocat prin elementele sale semnificative, definitorii; compoziţia, oricât de încărcată, nu acoperă în întregime hârtia sau mătasea de suport, zonele nepictate jucând un rol important în concepţia de ansamblu a picturii. Ataşat de concret şi particular, mai mult decât de universal şi abstract, artistul japonez se concentrează asupra vieţii, mişcării şi caracterului uman; de aici decurge înclinaţia sa către narativ, şi simţul observaţiei, sesizabil în rulourile medievale, în pictura şcolii Kano, Tosa şi mai ales a şcolii ukiyo-e. Sensibilitatea cu totul excepţională a japonezilor pentru artă se poate urmări în viziunea lor asupra desenului decorativ. Model formal mai degrabă sensibil decât intelectual, întemeiat pe ornamentul temperat de bunul gust, designul decorativ a devenit pentru niponi o formulă de exprimare estetică unică.

Un aspect special al artelor orientale îl reprezintă copiile, înţelese ca metoda ideală de învăţare a vocabularului picturii şi formare a abilităţii necesare mânuirii pensulei; actul copierii exprimă în acelaşi timp respectul pentru tradiţie şi pentru stilul marilor maeştri.