Sexy URL Redirect

Definiţiile lui Nakamura Hajime referitor la caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale nipone

Nu putem discuta despre caracteristicile principale ale gândirii politice, economice şi legale ale unui popor fără a lua în considerare conceptele sale filozofice. Acestea se împart în trei mari categorii predominante: acceptarea realităţii, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă şi tendinţele iraţionale.

Prima, acceptarea realităţii, este caracterizată prin capacitatea indivizilor de tolerare , de înţelegere a absolutului în lumea reala şi prin acceptarea calităţilor naturii umane.
Cea de a doua, tendinţa de a accentua o relaţie socială minuţioasă, se bazează pe relaţiile sociale de mare valoare (fără a ţine cont dacă se manifestă într-un cadru familiar sau de orice alt fel) în centrul cărora primează onoarea.

Abordând şi ultima categorie de caracteristici, putem spune că ea se conturează datorită abilităţii scăzute de a gândii în termenii urmărilor logice.

Japonezii în general încearcă sa găsească absolutul în lumea reală, astfel că, pe lângă natura înconjurătoare ei au regăsit si natura umană pe care au ajuns să o respecte, fapt ce poate fi descris ca un mod natural de a privi viaţa. Tendinţa de a respecta natura umană (înţelegându-se prin aceasta şi oamenii), a dat naştere unei „dragoste” faţă de semeni şi în viaţa actuală.

Ideea de „dragoste” a fost introdusa în Japonia în acelaşi timp cu religia budistă, dar nu a venit sub forma actuală, ci a evoluat treptat, odată cu poporul japonez. Un termen mai apropiat acestei noţiuni ar putea fi compasiunea sau mărinimia. Încercarea de a stabili o politică, a cărei baza să fie reprezentată prin religia budistă, a făcut ca aceasta să aibă în vedere compasiunea faţă de adepţii ei. Un exemplu îl reprezintă Constituţia Prinţului Shōtoku (574 – 622) care se preocupa de buna starea oamenilor şi era indulgentă cu aceştia. În Constituţie, oamenii de rând aveau un rol important în conştiinţa claselor de la putere. Acest rol nu a fost pierdut pe parcursul timpului, lucru ce poate fi considerat ca primul pas spre democraţie.

Daca ideea de compasiune a ajuns în politică şi în constituţie, aceasta nu însemna că termenul, spiritul în sine nu a existat până atunci. El şi-a făcut loc şi în Shintoism şi a fost asociat cu unul din cele trei simboluri divine ale Familiei Imperiale Japoneze. Compasiunea s-a impus şi în codul samurailor, Bushidō, deoarece nu era suficient ca acestia să fie curajoşi şi puternici, ci trebuiau să nutrească si sentimentul compasiunii şi să denote onoare faţă de oamenii de rând.

De asemenea, şi adepţii şcolilor japoneze confucianiste au tratat acest subiect, printre care si Kumazawa Banzai, un faimos adept al confucianismului din perioada Tokugawa, care afirma că Japonia „este un tărâm al compasiunii”. Toate aceste lucruri ne fac să ne gândim că cei care deţineau puterea în acea perioadă ar fi avut ca ideal mărinimia si compasiunea.
Se pare că în Japonia, înainte ca budismul să pătrundă aici, nu ar fi existat nici o constrângere în legătura cu pedepsele cu moartea sau a masacrelor. Împăraţii îşi omorau fără nici cea mai mică mustrare slugile sau supuşii. Chiar în cazul morţii premature a împăratului, slugile şi cei din jurul lui erau înmormântaţi de vii odată cu acesta. Dar totul s-a schimbat după venirea budismului în Japonia. Abia ca au mai urmat execuţii sau pedepse crude timp de 350 de ani în era Heian. Dar acestea aveau să reapară concomitent cu apariţia creştinismul (în perioada 1138 – 1560), cu crucificarea si noile sale ideologii.
Noţiunile de „dragostea” şi compasiune sunt în strânsă legătura cu pacea şi liniştea interioară, cât şi admiraţia pentru frumuseţile naturii, care este caracteristica dintotdeauna pentru japonezi. Aceste tendinţe ne oferă câteva indicii asupra conceptelor de bază ale gândirii politice, economice şi legale japoneze.

Mai târziu a fost creat un stat centralizat după multe si sângeroase bătălii între numeroase triburi, fiind urmat de introducerea unui nou principiu în comunitate, şi anume, „armonia”. Shōtoku a accentuat că într-un stat e nevoie de armonie mai ales între oameni, astfel ca, el a inclus acest aspect în primul articol din Constituţie. Unii cercetători consideră acest articol ca fiind adoptat si puţin modificat după conceptul budist de „compasiune”. Astfel se urmărea crearea unei comunităţi perfecte, chiar dacă se ştia că între două comunităţi se va produce cu siguranţă un incident ce va duce la deteriorarea relaţiilor existente. Shōtoku a făcut in aşa fel încât să strecoare cât mai multe trimiteri spre acest concept in toate articolele Constituţiei.

Modul civilizat în care ar trebui să se poarte o discuţie a fost atins în trecutul îndepărtat. Mitologia Japoneză, care reflectă societatea primitiva a ţării, reuşise acest lucru; zeii participau la o întrunire divina, într-un loc sacru, şi anume, albia unui râu. Această tradiţie a fost urmată si readaptată de împăraţi. Prinţul Shōtoku a denunţat dictatura, susţinând mereu că este nevoie de discuţii şi dezbateri între mai mulţi pentru a se putea lua o decizie importantă.

Această idee a fost transformată într-un decret după reforma Taika din 645, care denunţa orice încercare de dictatură şi faptul că nici o hotărâre nu ar trebui luată de către o singură persoană, conform mitologiei, aşa cum şi zeii participau la întruniri pentru luarea deciziilor. Chiar şi cu acest decret, nu se putea ţine o întrunire reuşită, deoarece nu era luată în considerare opinia publică. În acest fel a reuşit monarhia japoneză si Instituţiile Imperiale să se dezvolte într-o altă formă decât cea a dictaturii.

Profesorul Northrop susţine că, atunci când un conflict apare între două persoane asiatice, acesta nu se va sfârşii cu decizia unui judecător, ci, cei doi implicaţi vor încerca să îşi rezolve singuri conflictul respectiv mergând pe calea de mijloc. În acest fel caracterizează asiaticii noţiunea de „lege”, ei evitand pe cât posibil tribunalul, şi mai degrabă „încercand să ajungă la un compromis stând la o cană de ceai” (Mon-lin). Acest lucru nu se întâmplă din cauza lipsei de respect faţă de lege a japonezilor, ci din motive financiare sau de timp; dacă ar ajunge în instanţă, amândoi ar pierde şi timp şi bani. Aşa că, punând în balanţă toate aceste aspecte, este clar de ce se optează pentru cale de mijloc.
Date exacte în legătură cu primele legi proclamate le avem din timpul Prinţului Shōtoku, care în 604 a proclamat Constituţia cu 17 Articole. Codul de legi a fost promulgat cu unele adăugiri in 671, care ar fi avut 22 de volume, dar întregul Cod de legi a fost pierdut, aşa că nu ne este cunoscut conţinutul. În 701 au fost terminate şi Codurile juridice si administrative, însumând 11 volume, şi încă şase volume Codul penal. Acestea au fost revizuite in 718 şi au rămas cu denumirea de Codul Taihō. Până în 1190 acesta rămâne Codul de legi doar cu câteva adăugiri şi modificări. Dar după 1190 el avea să se schimbe, deoarece autoritatea shōgunilor creşte, astfel incat fiecare shōgun în parte putând să iniţieze propriile legi. După Restaurarea Meiji din 1868 apare necesitatea punerii în concordanţă a Codului cu legislatia din lumea modernă. Prin urmare, în 1882 Codul Penal este promulgat, urmat de proclamarea Constituţiei în 1889, iar în 1900 a Codului Civil. Până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial legile Japoneze erau caracterizate de două principii fundamentale: de suveranitatea împăratului şi de sistemul patriarhal de organizare a familiei. După ce Japonia este înfrântă în al Doilea Război Mondial în 1946, Noua Constituţie este promulgată iar cele două principii fundamentale sunt din punct de vedere legal desfiinţate, dar chiar şi aşa, ele sunt încă valabile.

Adesea a fost scos în evidenţă faptul că asiaticii au ca bază socială şi baza morală principii constând în principal din supunere filială. În ceea ce priveşte poporul japonez, acest lucru este adevărat doar până la un punct; în Japonia, loialitatea faţă de suveran şi cea faţă de Împărat în zilele noastre, după Restaurarea Meiji, este mult mai puternică decât supunerea filială. În Japonia a fost doar o singura familie imperială care şi acum îşi exercită atribuţiile. Aceasta dinastie nu a fost abrogată niciodată în istoria ei ce se întinde pe mai bine de două milenii. Acest lucru se datorează faptului că în mitologia Japoneză Împăratul este înrudit cu divinităţile (Amaterasu).
Dominaţia statului asupra vieţii indivizilor a fost favorabilă pentru Japonia în dezvoltarea sa către un stat modern, după era Meiji. Se presupune că Japonia nu ar fi putut ajunge aşa de repede la nivelul actual de dezvoltare fără conştiinţa oamenilor pentru stat şi ideologiile acestuia.
Este bine cunoscut faptul că religia shintō, în forma ei primitivă, era în strânse legături cu ritualurile agricole, iar zeii veneraţi erau, în mare, zei ce simbolizează productivitatea şi fertilitatea, deci putem spune că activitatea principală din acele timpuri era agricultura.

În ţări precum India, unde căldura intensă, ploile abundente si fertilitatea solurilor aduc împreună recolte impresionante, fără a fi necesară prea multa trudă din partea oamenilor, budismul reuşeşte se dezvolte chiar dacă bazele acestei religii o reprezintă călugării care nu aveau voie să se implice în orice fel de activităţi economice sau de zi cu zi. Budismul, în forma lui primitivă, cel care s-a dezvoltat şi a evoluat in India, nu era compatibil şi aplicabil şi în Japonia; astfel au apărut cele două vehicule, Hinayāna si Mahāyāna, al doilea fiind cel adoptat până la urma de japonezi. Dar în Japonia situatia este diferita, forţa de muncă fiind absolut necesară, astfel ca, un rol important este câştigat de agricultori.
Un mare pericol este faptul că toate aceste concepte religioase pot degenera într-un utilitarism total, punând individul pe primul loc, iar scopul tuturor acţiunilor devenind maximizarea profitului. Este foarte important ca semnificaţia absolutului sa nu fie pierdută.

Tot ceea ce a scris Nakamura Hajime reprezinta pur viziunea sa subiectivă. Insa, bazandu-ma pe lecturile si pe experienta personala, as indrazni sa afirm că se fac mult prea multe trimiteri religioase, iar explicaţiile date sunt motivate doar din acest punct de vedere, ceea ce nu cred că poate fi în totalitate corect. Unele aspecte ar putea fi motivate nu doar din acest punct de vedere, dar si din perspectiva cadrului natural, a conjuncturilor, cât şi a psihologiei umane, care reprezintă un punct comun la orice popor.

BILBLIOGRAFIE

• Moore Charles A., The Japanese Mind. Essentials of Japanese Philosophy and Culture, University of Hawaii Press, Honolulu, 1967

Filmul „Genroku chushingura” are la baza un faimos incident istoric care a inspirata multe piese de teatru japoneze din perioada secolelor XVIII – XIX, iar in secolul XX numeroase filme cat si seriale de televiziune. Este cunoscut si sub alte denumiri precum: “Cei 47 de Samurai”, “Loyal 47 of the Genroku Era”, “The Loyal 47 Ronin”, “Chushingura “, etc.

Aparitia acestui film are loc intr-o perioada destul de critica, lansarea lui avand loc la inceputul lunii decembrie 1941. Aceasta survine in timpul razboiului cu China (care dura de patru ani), si cu 4 zile inaintea atacului de la Pearl Harbor. Cunoscand aceste lucruri oricine l-ar inscrie in categoria filmelor nationaliste, de propaganda nationala sau de patriotism. Nu cred ca poate fi vorba de asa ceva, deoarece incidentul istoric, care sta la baza filmului lui Kenji Mizoguchi, era bine cunoscut de publicul japonez, aceasta fiind principala tema a cinematografiei japoneze de la 1910 pana in acel moment.

Kenji Mizoguchi incearca o abordare diferita a temei. Acesta a folosit cat mai multe tehnici cinematografice destul de neobisnuite pentru acea vreme. Una dintre aceste tehnici sunt cadrele lungi, focalizate asupra peisajelor care dureaza chiar si cate trei minute: de exemplu filmarea curtii interioare a palatului de la Edo (scena de debut a filmului). Cadrele lungi reprezinta motivul pentru care filmul a trebuit impartit in doua, impreuna insumand circa patru ore.

Actiunea filmului se desfasoara in 1701, intr-o perioada pasnica si lipsita de conflicte majore, dupa ce shogunatul Tokugawa pusese capat razboiului samurailor de mai bine de un secol. Din aceasta cauza samuraii si codul lor de onoare, bushido, intrasera in declin, fiind obligati sa se supuna unui sistem nou si unor noi legi.
Scena de deschidere reprezinta intriga, care poate parea banala la prima vedere pentru necunoscatorii traditiilor si obiceiurilor japoneze. Motivele invocate pot fi considerate insuficiente pentru declansarea unui asemenea conflict, insa trebuie sa tinem seama de onoarea si respectul ce se impuneau in acea vreme si imprejurari.

Doi nobili de la curtea shogunului, Kira si Asano, sunt insarcinati cu protocolul de primire a reprezentantilor de la Kyoto. Deoarece Kira nu reuseste sa il instruiasca cum trebuie pe mai tanarul Asano in legatura cu protocolul de primire al reprezentantilor in castelul shogunului de la Edo, Asano aude cand este criticat si insultat de Kira vizavi de acest lucru. Acestea il determina sa isi scoata sabia si sa incerce sa il omoare pe Kira, reusind doar sa il raneasca usor.

Datorita acestui fapt si pentru incalcarea regulii palatului cu privire la scoaterea sabiei, Asano este judecat si condamnat sa comita seppuku. El nu reuseste sa dea nici o explicatie pentru actiunea sa. Judecatorii dau acest verdict spunand ca Asano a actionat conform codului bushido, si nu dintr-un acces de manie. Asano este recunoscator deoarece putea sa moara cu demnitate prin seppuku si nu prin decapitare sau spanzurare. El se sinucide in ciuda opunerii sotiei lui, iar domeniile ii sunt confiscate. Cei apropiati lui isi pierd rangurile, iar vasalii sai devin ronin – samurai fara stapan. Oishi este cel dornic sa razbune moartea stapamului sau. Acesta cere sprijinul celorlalti ronin fara sa dea prea multe explicatii, chiar si asa castigand loialitatea lor, care semneaza cu sange un fel de „declaratie”.

La inceput Oishi nu face nimic, asteptand momentul oportun ca sa actioneze. El pune la cale o disimulare: incepe sa dea semne va ar vrea sa restaureze clanul Asano, pentru aceasta avand nevoie de acordul Shogunului. Cei cu care intra in contact presimt ca acea restaurare a clanului este mai de graba o inselatorie. Multi dintre cei care realizeaza acest lucru ajung sa poarte o discutie ca de la samurai la samurai, respectand regulile codului bushido, conform caruia samuraii trebuie sa se ajute intre ei, de aceea il vor sprijini prin tacerea lor.

Scenele de lupta si de actiune lipsesc cu desavarsire. La inceput este scena in care Asano scoate sabia in castelul shogunului si il raneste pe Kira, secventa ce dureaza mai putin de cateva secunde, iar scena in care cei 47 de ronin se grupeaza si ataca domeniul lui Kira nu este prezentata. Aflam indirect de acest atac prin intermediul unei scrisori trimise de Oishi catre sotia lui Asano in aceeasi noapte a atacului. Conform filmului acesta actiune cu care survine si razbunarea stapanului are loc dupa trei ani, dar din punct de vedere istoric acesta ar fi avut loc la un an de la moartea lui Asano.

Urmeaza momentul in care cei 47 de ronini duc capul lui Kira la mormantul sapanului lor. Doi dintre ei sunt trimisi sa informeze autoritatile de cele intamplate, iar restul ramane in fata mormantului. Multi dintre ei erau pregatiti sa comita seppuku chiar in acel moment fiind convinsi ca pot muri cu demnitate dupa razbunare. Insa Oishi ii aduce pe calea cea dreapta, spunandu-le ca nu e de ajuns sa respecte codul bushido, ci ca sunt toti obligati sa respecte noile legi, urmand sa asteapte sentinta judecatii. Dupa 50 de zile toti sunt condamnati sa comita seppuku, iar Clanul lui Kira este desfintat. Filmul se termina cu acesta scena; expunerea ei este cat se poate de estetica, nefiind incadrate scene violente.
Mizoguchi prezinta scena seppuku-lui in masa pe de o parte ca o scena tragica, dar de o onoare suprema: samuraii sunt onorati sa li se permita sinuciderea, decat sa primeasca o moarte josnica prin spanzurare. Precum se poate vedea si pe parcursul filmului, se da o confruntare permanenta intre codul traditional al samurailor (bushibo) si noul sistem dominant de legi si de judecati. Oishi este tipul samuraiului „modern” ,cat si model. El se imparte intre traditie si noul sistem, urmamd cu strictete codul bushido pana la razbunarea stapanului, dar insistand ca el si oamenii lui sa primeacsa judecata cuvenita.

Cunoasterea fiecarui caracter in parte si nici cea a tainelor interioare ale personajelor nu este incurajata. Prim-planurile lipsesc, iar unele scene statice sunt exagerat de lungi, dar in cadrul acestora muzica este lasata sa completeze lipsa de actiune.

Subtitrari

Engleza:

[download#3]

[download#4]

Era Meiji reprezintă o perioadă de tranziţie şi de transformare majoră a Japoniei. După ce a fost constrânsa să îşi deschidă graniţele din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere cultural, inclusiv către Occident, au urmat o serie de reforme şi de restructurări. Un rol important l-a avut împărateasa Haruko, încoronată în 1868, care face ulterior o declaraţie în legătură cu rolul femeii în modernizarea Japoniei şi nu numai, chiar ea începând să fie un model al femeii japoneze moderne, îmbrăcând haine occidentale în public încă din 1886. Hainele occidentale au ajuns repede să fie adoptate, dar la fel de repede au decăzut în anii 1880 – 1890 din cauza “reînvierii” tradiţiilor. Însă hotărârea împărătesei a fost aşa de mare încât aceasta nu a renunţat la hainele occidentale nici în perioada de declin a “modei” occidentale. Împărăteasa prin ţinuta sa a reuşit să influenţeze trei grupuri de femei, şi anume: servitoarele de la curtea imperială, prinţesele şi nevestele oamenilor politici.

O asemenea transformare, a avut parte şi de critici ce susţineau că face parte din “criză de occidentalizare a Japoniei”. Centrul acestei influenţe era reprezentat de Rokumeikan, o clădire construită în stil occidental, loc de întrunire pentru diplomaţii şi politicienii străini ce se aflau în Japonia. Aici se desfăşurau multe evenimente sociale cu caracter occidental, multe dintre ele sponsorizate de guvernul Japoniei. Guvernul, prin aceste sponsorizări încerca să demonstreze nivelul înalt de civilizaţie la care ajunsese Japonia, astfel urmărindu-se convingerea Marilor puteri să reconsidere tratatele încheiate, ce dezavantajau Japonia. Istoricii au perceput şi au acceptat destul de bine aceste influenţe occidentale din “era Rokumeikan” (cum o numeai ei) deşi nici criticile nu au dispărut, critici care spuneau că e o greşeală faptul că japonezele au renunţat la tradiţionalele kimono-uri. Până şi împărăteasa renunţase la kimono, dar acest lucru se credea că va fi doar ceva trecător, după care se va reveni la vechea tradiţie. Dar nu a fost să fie aşa! Străinii au fost uimiţi când au început să apară mişcări naţionale anti-occidentale la sfârşitul anilor 1880. Japonezii începuseră să vadă occidentalizarea precum o mişcare extremista ce încerca să înlăture tradiţia, lucru care în Japonia, unde noul nu încearcă să substituie vechiul, ci vechiul şi noul reuşesc să coexiste, nu putea fi acceptat.

Ideea că şi împărăteasa s-ar fi lăsat influenţată doar de un curent la modă, nu prea poate fi susţinută deoarece, după anii 1890, când majoritatea femeilor japoneze au revenit la kimono, împărateasa nu a renunţa la ţinuta occidentală. Ba chiar mai mult, după anii 1890, după ce majoritatea susţinătorilor occidentalizării deveniseră naţionalişti conservatori extremisiti, ce condamnau până şi o relaţie socială între un bărbat şi o femeie, împărăteasa şi prinţesele şi-au ţinut ferm poziţia şi nu au revenit la tradiţionalul kimono.

Ţinuta occidentală a împărătesei reprezenta modelul şi importanta femeilor în transformarea Japoniei într-o naţiune modernă şi puternică. De asemenea, Casa imperială nu a adoptat doar ţinuta occidentală, ci şi comportamentul monarhal occidental. Prin urmare, apariţiile familiei imperiale în public au devenit tot mai dese.

Împărăteasa Haruko s-a născut la 1850, într-una dintre cele cinci familii din sânul cărora era aleasă în mod tradiţional împărăteasa. Ea nu a fost însă prima care a adoptat ţinuta occidentală, ci chiar împăratul, încă din anul 1872, pe data de 12 noiembrie, când a dat o lege prin care ţinută în tribunale, guvern sau la ocazii ceremoniale, trebuia să fie o ţinută occidentală. Împăratul, înainte de aceasta, avusese deja câteva ieşiri în public în ţinută occidentală. Această lege a uşurat foarte mult viaţa oficialităţilor. Oficialităţile din acea perioadă erau formate, dintr-un amalgam de oameni provenind din două foste elite principale, şi anume, samuraii din perioada Tokugawa şi curtenii de la Kyoto, fiecare elită cu tradiţiile ei, foarte învechite de altfel. Ţinutele samurailor datând din perioada Nara (710 – 784), iar cea a curtenilor, din perioada Heian (794 – 1185). Aceste elite, chiar dacă făceau parte din acelaşi guvern, nu aveau aceiaşi ţinută, samuraii purtau săbii, iar curtenii purtau acoperământ al capului. O astfel de schimbare era bine venită, deoarece se încercase adoptarea unei ţinute comune pentru toţi membrii, dar după cum unele scrieri ne spun, “samuraii se chinuiau cu acoperământul capului, iar curtenii îşi uitau săbiile….”

Nu doar împăratul şi cei de la conducere trebuiau să se obişnuiască cu o nouă ţinută, ci şi militarii, indiferent de clasa socială. Acest lucru dovedea dizolvarea claselor sociale şi egalitatea între toţi japonezii. Însă măsuri pentru schimbarea ţinutei femeilor nu s-au luat, deoarece acestea nu făceau parte din guvern sau din administraţie, şi nici din armată. Aşa că, după legea dată în 1872 de către împărat, la ceremoniile de primire a oaspeţilor occidentali, împăratul apărea într-o uniformă militară, iar împărăteasa în tradiţionalul kimono, astfel apărând o discordanta între ţinutele acestora. Chiar dacă împărateasa apărea în kimono, aceasta renunţase la tradiţia japoneză de a-şi rade sprâncenele şi de a-şi innegrii dintii. Într-o pictură în stil occidental, ilustrând vizita familiei imperiale la Expoziţia industrială de la Ueno, împăratul apare îmbrăcat într-o uniformă militară, urmat de împărateasa în kimono. Asemenea discrepanţe au urmat la mai multe apariţii publice ale împăratului şi ale împărătesei până în 1886 când şi împărăteasa a adoptat că ţinuta oficială, ţinută occidentală, îndemnând toate femeile din tribunal, sau care se prezintă la tribunal să poarte o ţinută occidentală.

Încă din vechime au existat norme privind ţinuta femeilor, precum a fost reforma Taika din 645, îndrumările de ţinută din timpul împărătesei Jito (690 – 697) şi tabu-ul împotriva purtării hainelor petrecute dinspre stânga spre dreapta, în timpul împărătesei Gensho (715 – 721). Astfel, “îndrumarea” împărătesei Haruko a putut fi justificată cu ajutorul trecutului Japoniei. Împărăteasa a încurajat, de asemeneam, modul de a face plecăciunile de tip naniwa, stilul de plecăciune din Osaka, în care plecăciunea se face din picioare, ci nu de jos, din genunchi. Hainele occidentale ofereau şi o mai mare mobilitate, plecăciunile fiind mai uşor de executat.

În ciuda numeroaselor apariţii la diverse recepţii sau ocazii culturale al împărătesei, japonezii de rând, dar mai ales japonezele, nu prea aveau ocazia să o vadă pe împărateasa direct. Majoritatea aveau acces la această nou imagine a împărătesei, prin intermediul stampelor făcute cu diverse ocazii, precum promulgarea constituţiei la 1899, inaugurarea Spitalului Militar din Tokyo la 1895, sau la diverse acţiuni caritabile. Dar multe dintre stampe ilustrau împărateasa în locuri imaginare şi ipostaze imaginare. Un exemplu ar fi cea în care împărateasa apare împreună cu prinţul moştenitor, amândoi îmbrăcaţi în stil european, înconjuraţi de croitorese lucrând îmbrăcate tot în haine europene. Această scenă este total imaginară, deoarece împărateasa nu avea nici un copil, iar prinţul moştenitor era fiul uneia dintre “nevestele secundare” ale împăratului, împărăteasa şi prinţul moştenitor având o relaţie de antipatie.

Această schimbare de “uniformă” a împărătesei, după cum am spus, a influenţat direct trei categorii de femei, din jurul ei. Despre împărăteasa şi prinţesele de la palat nu se ştie nimic concret, dacă în timpul liber purtau sau nu tradiţionalele kimono-uri, dar despre servitoarele de la curtea imperială şi soţiile oamenilor politici se ştie că acestea, acasă şi în timpul liber, reveneau la tradiţionalele kimono-uri. Pentru soţiile oficialităţilor ţinuta occidentală reprezenta o uniformă, care trebuia să fie purtată la diversele ocazii festive, când acestea trebuiau să îşi însoţească soţii. Acest comportament este cât se poate de ciudat pentru străinii care îl luau puţin în derâdere. Soţia ministrului britanic de la 1891 descrie această situaţie într-un mod destul de comic, spunând că: o soţie de oficial era nevoită să apară cam peste tot unde era şi soţul ei. Atât timp cât soţul ei este “în misiune”, ea are dreptul să apară doar în ţinută europeană şi să intre înaintea lui conform tradiţiei europene, dar poate că într-o vizită neoficială, ea să apară în ţinută tradiţională japoneză, iar el să intre primul pe uşa…

Însă toate aceste constrângeri legate de formalitate şi ţinuta aveau să devină mai lejere la începutul anilor 1890, iar la Curtea imperială kimono-urile dispăruseră complet teoretic.

Acesta idee de uniformă treptat începe să fac parte şi din viaţa japonezelor de rând, când guvernul inaugurează Scoala Peeresses (1880) şi da legea conform căreia învăţământul devine obligatoriu şi pentru fete, uniforma în stil occidental fiind obligatorie şi ea pentru ambele sexe.Apariţia posturilor de asistenţă medicală în spitalele japoneze a făcut ca şi mai multe femei japoneze să poarte uniforma în stil occidental, cât şi necesitatea deschiderii şcolii de asistente medicale Yushi Kyoritsu.

Adoptarea ţinutei occidentale de către împărateasa nu a fost un lucru calculat, cum nici adoptarea ţinutei militare a împăratului sau decizia acestuia de a face stagiul militar obligatoriu nu a fost. Noua ţinuta a împăratului nu avea să aducă decât un model pentru o nouă aristocraţie formată din două elite, ce trebuiau să fie unite. De asemenea, adoptarea ţinutei împărătesei a coincis cu necesitatea de a crea funcţii publice pentru femei, posturi de profesoare, de asistente medicale şi de asistente medicale în cadrul armatei, funcţii ce sunt în general caracterizate de o anumită ţinută, uniforma.

Mişcările anti-occidentale ce au avut loc în acea perioadă nu erau îndreptate direct împotriva modernizări Japoniei, şi nici împotriva participării femeii la modernizarea Japoniei. Codul vestimentar occidental a avut mai multe înţelesuri în Japonia. Japonezii se pare că au luat ad litteram o definiţie a istoricilor francezi care spuneau că lucrurile nu sunt doar o pânză sau un ornament, ci aceste influenţează comportamentul. Mulţi bărbaţi japonezi se temeau că ţinutele occidentale le-ar fi permis femeilor să se integreze mai uşor, să devină mai confortabile în diversele activităţi sociale precum balurile. Nitobe Inazo, intelectual creştin, era pentru ţinuta occidentală, datorită confortului oferit de aceasta, dar critică faptul că în Japonia a fost adoptată doar partea negativă a acestora, şi anume, corsetul şi decolteul.

Japonezii care totuşi erau pentru ţinuta occidentală, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, erau într-un fel în opoziţie cu străinii, care erau de părere că pentru femeile japoneze erau mai potrivite hainele japoneze, deoarece erau mai frumoase şi mai viu colorate. Femeile japoneze se plângeau adesea de dificultatea cu care se mergea pe nişte pantofi europeni cu toc, în timp ce străinii le susţineau spunând că e mai bine să vezi o femeie în tradiţionalele geta umbaland discret, cu paşi micuţi, decât să vezi o femeie care se chinuieşte să meargă pe nişte pantofi europeni, fără să dea impresia că e beată. Singurul cusur estetic găsit de japonezi era ca hainele europene deformează formele corpului… Oare occidentali au haine ce deformează corpul său japonezii au un corp … diform? Pe acest subiect s-au făcut afirmaţii la adresa japonezilor, iar japonezi au ripostat că atare. Începând din anii 1890, scriitorii mai ales, au început să dezbată această temă încercând să impresioneze marile puteri. Miyake Setsurei a reuşit acest lucru prin următoarea afirmaţie: “Japonezii care purtau haine nepotrivite au invitat batjocora străinilor. Străinii pot râde de codiţele şi garderoba chinezilor, dar în sine le respecta independenta; ei pot glorifică deschis un japonez ce poartă haine occidentale, dar în sine îşi bat joc de nereuşita imitaţie”. În perioadele ce au urmat, străinii, în încercarea de a îndrepta situaţia, au adresat scuze femeilor japoneze, şi au afirmat că vigoarea, frumuseţea şi alte calităţi demne de laudă ale femeilor occidentale, pe care japonezele nu le puteau egală, erau compensate de puterea lor de sacrificiu şi de curajul acestora. Împăratul şi împărăteasa nu au avut tangenţe cu acest scandal deoarece, în zilele acelea, nu reprezenta decât un subiect tabu şi nu a fost considerat un atac politic la adresa Japoniei.

Toate aceste acţiuni şi comportamentul familiei imperiale explica nu doar de ce împărăteasa a adoptat ţinuta occidentală la aproape un deceniu după împărat, ci şi de ce împărateasa nu a abandonat aceasta ţinută în timpul mişcării naţionale anti-occidentale, din anii 1890. Hainele acesteia sunt o uniformă, care reprezintă importanta femeii în construcţia unei noi Japonii.