Tehnicile esenţiale şi baza picturii japoneze decurg din pictura chineză. Tuşul şi culorile sunt etalate cu ajutorul pensulei (fude), instrumentul artei asiatice prin excelenţă, comun actului scrierii şi pictării. Diferită de cea europeană prin lungimea şi fineţea firului, pensula japoneză este facută în aşa fel încât să reţină tuşul şi să îl elibereze treptat. Trăsătura pensulei are valoare de comunicare directă a personalităţii artistului, abilitatea mânuirii acesteia fiind rezultanta unei instruiri laborioase şi a unui control riguros al mişcărilor mâinii. Pensulele variază ca mărime şi formă, în funcţie de tipul şi grosimea liniei ce urmează să traducă în limbaj plastic viziunea artistului. Însă, atunci când vine vorba de stampele japoneze, nu mai discutăm despre pensule, ci despre imprimarea cu ajutorul bucăţilor de lemn.

Există o mare diversitate de linii – originea lor se regăseşte în pictura chineză – cu ajutorul cărora este construit subiectul, fie el peisaj, figură umană sau scenă narativă. Fiecare categorie principală se divide la rândul ei în subcategorii, purtând denumiri care indică diferenţele dintre ele. Formele peisajului şi vegetaţia sunt realizate prin linii, trăsături ce redau textura, laviuri şi puncte. Acest sistem codificat de semne alcătuieşte un vocabular cu o structură complexă, un limbaj subtil şi expresiv totodata, adaptat unei interpretări personale, proprii fiecărui artist.

Materia picturală specifică este tuşul, preparat din carbon vegetal fin sau negru de fum şi clei animal. Urma lăsată de tuş este clară, definitivă; ea nu mai permite reveniri şi nu mai poate fi corectată, presupunând deci un control mental şi o dexteritate perfect coordonate. Tuşul folosit in pictura monocromă de tip chinez (suiboku-ga) are variate nuanţe, de la negru intens până la gri-argintiu. In pictura de stil autohton (yamato-e), rolul principal revine culorii, aşternută în tentă plată, în strat mai subţire sau mai dens. Culorile pot fi minerale şi vegetale. Aurul, în foiţă ori pictat cu pensula, este utilizat pentru fundalul sau detaliile compoziţiei.
Cele două materiale de suport fundamentale pentru pictura japoneză sunt hârtia absorbantă sau mai puţin absorbantă – prin prepararea cu clei şi alaun – precum şi mătasea, întrebuinţată întotdeauna după o prealabilă prelucrare.

Pictura niponă, esenţialmente lineară, nu apelează la umbră şi nici la modeleu pentru a crea efecte de volum şi adâncime; ea preferă sugerarea modelului formelor, şi nu realizarea lui propriu-zisă. Se utilizează un sistem perspectival empiric, fără un punct de vedere fix, în care liniile de fugă nu se întâlnesc în plan îndepărtat. Artistul japonez studiază natura, dar îşi exersează memoria vizuală în aşa fel încât datele obţinute să se constituie într-o “bancă” de imagini care pot fi oricând reactualizate, fără să-şi altereze prospeţimea. Ca regulă generală, subiectul nu este niciodata descris cu minuţie realistă, el este evocat prin elementele sale semnificative, definitorii; compoziţia, oricât de încărcată, nu acoperă în întregime hârtia sau mătasea de suport, zonele nepictate jucând un rol important în concepţia de ansamblu a picturii. Ataşat de concret şi particular, mai mult decât de universal şi abstract, artistul japonez se concentrează asupra vieţii, mişcării şi caracterului uman; de aici decurge înclinaţia sa către narativ, şi simţul observaţiei, sesizabil în rulourile medievale, în pictura şcolii Kano, Tosa şi mai ales a şcolii ukiyo-e. Sensibilitatea cu totul excepţională a japonezilor pentru artă se poate urmări în viziunea lor asupra desenului decorativ. Model formal mai degrabă sensibil decât intelectual, întemeiat pe ornamentul temperat de bunul gust, designul decorativ a devenit pentru niponi o formulă de exprimare estetică unică.

Un aspect special al artelor orientale îl reprezintă copiile, înţelese ca metoda ideală de învăţare a vocabularului picturii şi formare a abilităţii necesare mânuirii pensulei; actul copierii exprimă în acelaşi timp respectul pentru tradiţie şi pentru stilul marilor maeştri.