Kawabata era fără îndoială un om modern, şi lucrările sale au fost marcate exclusiv de viaţa contemporană, dar Comitetul Premiului Nobel l-a onorat datorită afinităţii pe care lucrările sale le dezvăluie pentru tradiţiile japoneze.

1968 reprezintă o dată de mare însemnătate pentru literatura japoneză, fiind anul în care Japonia, reprezentată de Yasunari Kawabata, primeşte primul premiu Nobel pentru literatură, la o sută de ani după Restauraţia Meiji. Cu toate că Organizaţia Nobel premia inovaţia şi ceea ce putea fi considerat ieşit din comun, critici şi istorici literari, precum Donald Keene, privesc această reuşită ca rezultat al afinităţii lui Yasunari Kawabata pentru tradiţiile japoneze. Deşi această premiere i-a oferit lui Yasunari Kawabata o oportunitate unică de a-şi continua cariera artistică pe plan internaţional, la patru ani după decernare, scriitorul se sinucide, din cauze necunoscute, motivând parcă trecutul trist.

Tragicul vieţii sale începe la doi ani după naşterea sa, în 1891, când tatăl său, moare fiind bolnav de tuberculoză, urmat apoi de moartea mamei sale, în anul următor. Yasunari Kawabata se născuse pe 11 iunie 1899, la Ōsaka, provenind dintr-o familie de intelectuali, tatăl său fiind doctor fizician. Micul Kawabata este crescut de bunicii săi, departe de sora sa, care fusese luată în grijă de o mătuşă. În septembrie 1906, este marcat şi de moartea bunicii sale, şi câţiva ani mai târziu şi de moartea surorii, pe care o vazuse ultima oară in iulie 1909. Data de mai 1914 reprezintă despărţirea de bunicul său, care decedase şi acesta de bătrâneţe. Din cauza numărului mare de funeralii la care participase, inclusiv a altor rude decedate, lui Yasunari Kawabata i se va spune „maestru al funeraliilor” (sōshiki no meijin, 葬式の名人), care a devenit titlu al uneia dintre lucrările sale de început. În perioada morţii bunicului său, Yasunari Kawabata scrie prima sa lucrare, Jurnalul unui adolescent de şaisprezece ani (Jūrokusai no nikki, 十六歳の日記), care fusese scrisă în 1914 şi publicată unsprezece ani mai târziu. Jurnalul conţine întâmplări pe parcursul a douăsprezece zile din mai 1914, cu o săptămână înainte de moartea bunicului său, zile pe care Kawabata le uitase la maturitate. Imaginea bunicului era mult mai gravă decât şi-o amintea el. Yasunari Kawabata mărturiseşte că: „Timp de zece ani, mintea mea a continuat să purifice imaginea bunicului meu.” (Kawashima Itaru, Kawabata Yasunari no sekai, Kōdansha, 1969, pg.54-55).

Fiind în situaţia de a-şi fi pierdut toate rudele apropiate, Kawabata se va muta la familia mamei lui, însă nu pentru multă vreme, pentru că în ianuarie 1916 se va muta din nou la un liceu care îi oferă elevului şi cămin. În această perioadă, Yasunari Kawabata începe să cocheteze cu arta, este atras la început de pictură, apoi realizează cât de mult îi place să scrie şi îşi începe primele sale încercări în proză, încă dinainte de a termina liceul.

Cu puţin timp înainte să împlinească optsprezece ani, Yasunari Kawabata absolvă liceul şi călătoreşte la Tōkyō, pentru a se înscrie pentru examenul de intrare la facultate, la Universitatea din Tōkyō, cea mai mare universitate din Japonia. În iulie 1920, tânărul Yasunari Kawabata reuşeşte la examenul de admitere şi devine student la Facultatea de filologie, secţia de engleză. În timpul studenţiei sale, va reuşi să restabilească şi să publice ziarul facultăţii, care nu mai fusese scos la tiparniţă de mai mult de patru ani, şi anume Noul curent al gândirii (Shinshichō, 新思潮). Acest ziar reprezintă rampa sa de lansare în lumea publicistică, având ca început povestiri şi nuvele, precum O privire asupra festivalului Yasukuni (Shōkonsai Ikkei, 招魂祭一見) şi, în acelaşi timp, cu aceaste scrieri, îi va atrage atenţia lui Kikuchi Kan prin stilul său inovator şi prin sensibilitatea sa. Astfel, în 1923, Kikuchi Kan (1888–1948), editorul revistei Bungei Shunjū (文藝春秋) va începe să-i publice lucrările lui Kawabata în revista sa. Această apropiere de Kikuchi Kan îl influenţează pe Kawabata în îndreptarea către scrisul şi literatura japoneză, astfel că, tânărul student Yasunari Kawabata îşi va schimba specializarea pe literatura japoneză, absolvind facultatea în martie 1924 cu lucrarea O scurtă istorie a romanului japonez (Nihon shōsetsu shishōron日本小説史小論).

1924 reprezintă anul trecerii spre o altă etapă în cariera artistică a scriitorului Yasunari Kawabata, fiind mometul în care, împreună cu Kataoka Teppei, Yokomitsu Riichi şi alţi scriitori, va inaugura un nou curent neo-senzualist şi o revistă a erei celei noi, Era artistică (Bungei Jidai 文藝時代). Această publicaţie a fost pregătită ca o reacţie împotriva naturalismului japonez şi împotriva mişcării literare comuniste, iar curentul shinkankakuha 新感覚派 a fost considerat un curent al promovării artei inspirate de cubism, impresionism şi dadaismul european. Este important de remarcat faptul că influenţa nu a constat numai in literatura europeană, ci arta în general, pictura impresionistă, sculptura sau cinematografia. Astfel, începând cu anii 1920, Kawabata va începe să experimenteze scrisul. În această perioadă, după terminarea studiilor, scriitorul încă se mai afla în Tōkyō, în cartierul Asakusa, perioadă în care va scrie Gaşca roşie din Asakusa (Asakusa Kurenai dan 浅草紅団), care rămâne o operă incompletă (1929-1930). Tot acestei perioade îi revine lucrarea care îl va face cunoscut pe Kawabata, Dansatoarea din Izu (Izu no Odoriko 伊豆の踊り子), scrisă în 1926, după ce în prealabil călătorise în regiunea Izu. Contextul călătoriei scriitorului este, însă, unul trist. Kawabata îl vizitase pe Kikuchi Kan, după ce acesta îşi manifestase interesul pentru scrierile tânărului Yasunari Kawabata, cu rugămintea de a-l ajuta cu o sumă de bani pentru viitoarea căsătorie a acestuia cu o tânără domnişoară. Deşi vârsta cuplului era foarte fragedă, tânăra având numai cincisprezece ani, Kikuchi Kan, îşi declară suportul, ba mai mult, se oferi să le încredinţeze casa lui pe timpul cât acesta urma să fie plecat înafara Japoniei şi să-l şi ajute pe Kawabata cu o alocaţie de cincizeci de yen pe lună. Kawabata este, însă, extrem de dezamăgit când află că logodnica sa anulase nunta, o altă dezamăgire dintr-un şir de evenimente triste legate de familia sa. Se hotărăşte, astfel, să călătorească la Izu, unde îşi va descoperi inspiraţia pentru opera cu care se face remarcat.

În 1931, Yasunari Kawabata va începe o lucrare care aminteşte de stilul scriitorului anglo-irlandez James Joyce, Fantezii de cristal (Suishō Gensō 水晶幻想), lucrare ce se remarcă prin fluxul gândirii şi al memoriei şi prin ecourile subconştientului personajelor. Cu toate că această lucrare rămâne neterminată, subliniază experimentul literar şi încercarea lui Kawabata de a aduce noul în literatura japoneză.

În 1931, Yasunari Kawabata se căsătoreşte, iar în 1934, părăseşte viaţa agitată a oraşului Tōkyō pentru liniştea capitalei samurailor la sud-vest de Tōkyō, Kamakura, şi deşi se implica în viaţa socială, pe parcursul timpului, a manifestat o poziţie de retragere faţă de societatea literară. Călătorea deseori la Zushi pe timp de iarnă, iar în timpul celui de-al doilea război mondial în Manciuria, având astfel linişte să studieze paginile cărţii Genji monogatari.

În perioada următoare, scriitorul Yasunari Kawabata îşi găseşte inspiraţia şi publică o serie de romane foarte valoroase pentru literatura japoneză. Una dintre cele mai cunoscute şi valoroase opere ale sale, Ţara zăpezilor (Yukiguni 雪国), a fost scrisă în 1934, urmând să fie publicat foileton între 1937-1945. După terminarea celui de-al doilea Război Mondial, seria succeselor literare continuă cu operele O mie de cocori (Senbazuru千羽鶴), povestea dragostei imposibile publicată în 1952; Vuietul muntelui (Yama no Oto 山の音), roman al legăturii spirituale între noră şi socrul ei publicată în 1954; Maestrul de Go (Meijin 名人), publicată în 1954, pe care Kawabata o preţuise cel mai mult fiind relatarea unui meci de go a maestrului Shūsai; Lacul (Mizuumi みずうみ), apărut în 1955; Frumoasele adormite (Nemureru Bijo 眠れる美女), povestea unui bătrân chinuit de frica înaintării în vârstă, care apăruse în 1961; romanul din 1962, Kyoto sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial (Koto 古都); Frumuseţe şi întristare (Utsukushisa to Kanashimi to 美しさと哀しみと), o povestire cu un final trist apărut în 1964; Braţul (Kataude片腕), publicat în 1964; Povestiri care încap în palmă (Tenohira no Shōsetsu 掌の小説), apărut în 1972.

În anul 1948, Yasunari Kawabata devine preşedinte al clubului PEN de literatură japoneză, ocazie cu care devine ambasador al literaturii japoneze în spaţiul vestic, mai ales printre tineri. În perioada următoare, devine membru al grupului de discuţii literare Bungei Kondan Kai 文芸懇談会, aducând în discuţie scrierile sale de critică asupra literaturii japoneze şi căutând să sprijine tinerii care doreau să scrie literatură. În anul 1954, este ales membru al Academiei de Artă.

În anii 1960, Yasunari Kawabata devenise deja cunoscut peste hotarele Japoniei, şi, chiar înainte de a i se decerna premiul Nobel, călătoreşte în Statele Unite ale Americii pentru a susţine seminarii în universităţile americane. Spre sfârşitul anilor 1960, întors în Japonia, începe să se implice în viaţa politică semnând campania politică a candidaţilor conservatori. Împreuna cu Yukio Mishima, în aceeaşi perioadă, semnează un manifest împotriva revoluţiei culturale din China.

În 1968, Comitetul Nobel oferă premiul pentru literatură distinsului Yasunari Kawabata pentru operele sale de mare importanţă: Ţara zăpezilor (Yukiguni 雪国), O mie de cocori (Senbazuru 千羽鶴), Kyoto sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial (Koto 古都), devenind astfel primul scriitor japonez onorat cu acest premiu internaţional şi al treilea asiatic, după Rabindranath Tagore şi Şemuel Iosef Agnon. La anunţarea premiului, Comitetul Nobel l-a întâmpinat pe Yasunari Kawabata cu cuvintele „pentru măiestria sa narativă, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa gândirii japoneze.” (“for his narrative mastership, which with great sensibility expresses the essence of the Japanese mind”). La primirea premiului, Yasunari Kawabata şi-a ţinut discursul intitulat, „Eu, al Japoniei minunate” (Utsukushii Nihon no watakushi 美しい日本の私), în care face elogiul antologiei Man’yōshū şi vorbeşte despre frumuseţile Japoniei tradiţionale, recunoscând că scopul lucrărilor sale a fost acela de a înfrumuseţa moartea şi de a căuta armonia dintre om, natură şi singurătate.

La câţiva ani după decernarea premiului Nobel, în 1972 pe 16 aprilie, Yasunari Kawabata se sinucide cu gaz, la Zenshi, fără să lase vreun bilet în care să-şi motiveze gestul. Faţă de moartea sa, s-au formulat diferite ipoteze, cum că ar fi suferit după moartea prietenului său, Yukio Mishima, care se sinucisese şi acesta cu doi ani înaintea lui Kawabata. Un alt motiv ar fi putut să fie sănătatea tot mai precară a sciitorului şi suferinţa pe care i-o provoca această neputinţă determinată de boală, după ce aflase că suferea de boala Parkinson. Însă, asociatul său şi văduva lui Kawabata au fost de părere că moartea lui Kawabata fusese accidentală, motivând lipsa unui bilet care să motiveze dorinţa de sinucidere şi comportamentul normal al scriitorului dinaintea sinuciderii. Moartea lui Yasunari Kawabata a rămas, până în prezent, un mister, însă ceea ce este mai trist este că Japonia pierduse un scriitor de o valoare importantă. Dar, în urma sa, Yasunari Kawabata a lăsat o comoara lucrărilor sale, cunoscute în toată lumea şi în ziua de azi.