Importanţa excepţională acordată în shintoism naturii (kami locuiau – statornic sau temporar – în copaci, cascade, munţi) a marcat profund sensibilitatea japoneză. Credinţa în existenţa unor locuri sacre în care divinitatea poate descinde – comună tuturor poparelor în epoca de piatră, la japonezi a rămas în floare şi azi, când încă se aduc ca ofrande în templele shinto ramuri ale sacrului arbore verde (tamagushi). Kadomatsu – pinul pus în faţa uşii de la intrare de anul nou – este încă un obicei răspândit. Atât tamagushi, cât şi kodomatsu îşi au originea în această credinţă numită de japonezi yorishiro.

Ofranda florală ca rit funerar a fost şi a rămas aproape universală. În shintoism se ofereau flori zeiţei Izanami pentru ca sufletul ei să fie consolat de cruda sa moarte, ofrandă cunoscută sub denumirea de kuge. Şi astăzi, cu prilejul diferitelor sărbători (matsuri) care îşi au originea în shintoism, anumite flori sunt prezente; de exemplu, ramuri de piersic înflorit la Hina Matsuri, sărbătoarea fetelor (a treia zi a celei de-a treia luni), irişi la sărbătoarea băieţilor, Tango-no-sekku (a cincea zi a celei de-a cincea luni). Mai târziu, a apărut ofranda florală adresată lui Buddha – buddka.

Din shintoism, ikebana a preluat respectul pentru floare dezvoltând o adevarată morală: trebuie să-i ceri iertare când o desparţi de viaţa ei naturală şi s-o consolezi că va renaşte într-un aranjament floral, pusă în valoare şi admirată; nu trebuie să tai mai multe flori/ramuri/frunze decât vei folosi, şi, dacă totuşi acest lucru regretabil se întâmplă, în şcoala Ikenobo, cel puţin, acestea se mărunţesc cu minuţiozitate şi sunt redate pământului ca într-un ritual funerar. Educarea sensibilităţii îngăduie descoperirea personalităţii fiecărei flori, dincolo de aspectul ei pur decorativ, şi tratarea ei ca atare, necombinând, de exemplu, în aranjamente mici, două “regine” (anturium şi trandafir), pentru a evita conflictul, gelozia, ci o “regină” şi “doamne de companie” – frunze, flori mărunte, discrete, care să o pună în lumină şi să creeze o atmosferă calmă, armonioasă. Poate dintr-o atentă observare a naturii s-a născut şi preferinţa pentru asimetrie şi, implicit, evitarea simetriei, plicticoasă, monotonă şi dizgraţioasă pentru gustul japonez. Asimetria este prima regulă în ikebana. Simetria, în mentalitatea occidentală, conferă o (falsă) securizare raţională reducând necunoscutul la previzibil, multiplele tipare, la unul (de preferinţă realizabil pe calculator).

Shintoismul şi buddhismul (introdus în Japonia în secolul VI, cercetări noi pledează pentru secolul V) au fost separate în mod oficial printr-un edict abia în primii ani ai perioadei Meiji, deci pe la începutul deceniului 8 al secolului XIX şi, până în prezent, puţini, la nivel individual, sunt cei care nu amestecă cele două religii (realizând în practică un fel de „religie folk”), puţini sunt cei ce nu privesc diferenţele ca pe cele dintre apă şi valuri, aşa după cum se exprima cu câteva sute de ani în urmă un personaj dintr-o piesă nō. În „Sendensho” (Culegere a tradiţiilor sacre), compilaţie de texte datând din secolele XV-XVI, este exprimată tendinţa sincretică ce caracterizează spiritul japonez: ramura lungă, plasată în partea dreaptă a unui aranjament floral este considerată a reprezenta un kami, cea mai scurtă, plasată în partea stângă, pe Buddha, ansamblul simbolizând dragostea şi respectul universal.

Din buddhism, ikebana a preluat obsesia efemerului, făcând din exprimarea acestuia una din regulile estetice de bază şi anume sugerarea trecerii timpului (prin prezenţa bobocilor – viitorul, a florii înflorite – prezentul, şi a frunzei începând să pălească – trecutul). Deosebita valoare care este acordată în ikebana spaţiului vid (ma sau kidan, spatiul dintre elementele aranjamentului, acestea din urma fiind definite prin ki-ul – energia – lor) , în defavoarea plinului (caracteristic aranjamentelor occidentale, organizate în jurul unui centru) provine tot din buddhism, în care nu există nici o entitate, nici un fenomen care să aibă existenţă în sine şi prin sine; corolarul doctrinei vidului (ku) constă din evidenţierea faptului că totul este în mod radical relaţionat. Arta de a pune în mod fericit în relaţie diferite elemente este armonia –wa –, concept esenţial în ikebana, ca şi în ceremonia ceaiului care are propriul sau stil de ikebana numit chabana. Acest gen de aranjament floral, ca şi celelalte arte influenţate de zen, se caracterizează prin simplitate, economia mijloacelor, aluzie, sugestie, un anume ascetism, preponderenţa liniei asupra culorii / masei florale. Categoria estetică wabi este cea care exprimă cel mai bine toate aceste valori, recognoscibilă în combinaţii de austeritate, solitudine, simplitate şi acea ofilire a obiectelor lăsată de trecerea timpului. În zen sunt descrise multe căi (dō, în chineză, dao) pe care se poate atinge iluminarea. Printre ele se numără şi kado - calea florii (din care face parte ikebana - arta aranjării florilor, bonsai - arta arborilor pitici, arta peisajelor miniaturale în cupe, arta grădinilor). Mai târziu, kado, alături de arta caligrafiei, a poeziei, a parfumurilor, precum şi a altor practici tradiţionale grupate sub semnul căii – dō – vor deveni instrumente de educaţie, parte a sistemului estetic Tokugawa.

Din confucianism, ikebana a luat structura sa de baza, cele trei linii principale ce simbolizează cerul, pământul şi, între ele, omul, unind, prin împlinirea legilor lor, cerul şi pământul înăuntrul său, el însuşi ţărână şi duh. În ikebana, principiile taoiste Yin şi Yang devin, în şcoala Ikenobo, In şi Yo. Florile, frunzele şi ramurile cuprind în ele cele două principii: astfel, faţa – partea luminată de soare – are natura lui Yang, iar reversul, ţine de domeniul lui Yin. În întregime, aranjament floral are o parte In (întunecime, moarte) şi o parte Yo (lumină, viaţă).

În China secolelor III – IV, persoane erudite şi rafinate, distanţându-se de rigorile moralei confucianiste şi căutând refugiu în taoism şi buddhism, au practicat un stil de viaţă numit feng-liu, „a curge cu vântul”. Uitând conflictele şi convenţiile lumii, ei căutau să se apropie de natură, călătorind prin munţi, adaptându-se la cursul simplu al vieţii, aşa cum o plantă se înclină în vânt. Feng-liu a devenit în Japonia fūryu no asobi – divertisment rafinat – ce înglobează practicarea unor arte precum ikebana, bonsai, peisajele miniaturale în cupe şi ceremonia ceaiului. P’ing-hoa – denumirea chineză a aranjamentelor florale – definea iniţial predilecţia erudiţilor care „adorau nebuneşte crizantemele şi celelalte cadouri înflorite ale naturii”. Aşezate în vase, florile erau martori tăcuţi ai naşterii unor picturi, caligrafii sau poeme, sau ale dialogurilor pe teme artistice, religioase, ori filosofice, alături de o cupă de ceai. Prezenţa florilor impunea respect, sensibilitatea lor trebuia menajată, astfel că în preajma lor bârfele răuvoitoare, trăncănelile şi discuţiile despre bani erau evitate.

Acesta este şi acum mesajul adânc al ikebana, dincolo de aspectul decorativ sau comercial spre care preagrăbitele noastre vremuri tind, şi reuşesc tot mai tare, să i-l imprime.